Istoria românilor – între descentralizare şi desfiinţare

Un articol de Corneliu Riegler

Manualul considerat cel mai „antinaţional“, „al lui Roller“ (1947) aloca elogios douăzeci de pagini în format mic domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), iar manualul de istorie din 1989, zece pagini, în format mare şIstoria antică şi medie a României, Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989ţ,  în timp ce actualele manuale alternative de istorie, finanţate direct de Banca Mondială, abia dacă mai pomenesc de domnia de jumătate de secol a marelui voievod, pe câteva rânduri şi în treacăt. Cu Mihai Viteazul lucrurile stau la fel.
Pentru comparaţie, peste Ocean, în ţara democraţiei, luată deseori ca model de către conducătorii României, manualele americane de istorie trec deseori de o mie de pagini şHenri W. Bragdon, Samuel P. McCutchen, Donald A. Ritchie, History of a Free Nation, Glencoe, New York, Ohio, California, Illinois, 2002ţ. Manualele sunt excelent redactate, cu multe auxiliare: grafice, hărţi geografice şi istorice, documente, fotografii, indice de nume, glosar de termeni etc. Fiecărei perioade i se alocă spaţii largi. Revoltele şi grevele nu sunt excluse din istoria Americii. Spre exemplu, despre greve se vorbeşte pe parcursul a unsprezece pagini, în timp ce în manualele româneşti de istorie nu există nici măcar o grevă. Thomas Jefferson (preşedinte al S.U.A. între 1801 şi 1809) cu celebra reflecţie „Copacul libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor“ nu este exclus din istoria S.U.A., aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu personalităţile istorice ale României.
Nici o programă şi nici un manual românesc de istorie de concepţie recentă nu mai pomenesc de vreo grevă din interiorul societăţii capitaliste. Paradoxal, greva este tratată ca o formă de disidenţă faţă de… regimul comunist. Cum comunismul „a căzut“, se pare că în istorie nu mai există greve. În schimb, programele româneşti idealizează perioada „democratică“, „liberală“, marcată de Constituţia din 1866 şi de prelungirea ei din perioada interbelică, Constituţia din 1923.
„Călăii nu cunosc milă. La închisori ca ş…ţ Aiud etc. cine intră pe puţini ani iese neom afară, candidat pentru groapă. ş…ţ Pentru o mică abatere de la regulamentul închisorii sunt bătuţi până la sânge şi aruncaţi în alte celule numite «H» fără pat, fără rogojină, pe cimentul gol unde şseţ mai aruncă şi o găleată de apă care îngheaţă când este iarnă pentru a ţine cât mai frig, iar deţinutului i se iau hainele şi este băgat numai în cămaşă ca să-l distrugă şi în fiecare seară şi se dauţ câte 50 lovituri la popou şi spate, apoi îl aruncă îndărăt. Ca mâncare li se dă celor pedepsiţi cu «H» un sfert de pâine crudă şi neagră ca pământul şi apă, o dată pe zi, iar de 3 ori pe săptămână (postul negru) nici pâine, nici apă toată ziua. De afară nu li se permit ajutoare etc.“
Acest fragment care reprezintă o scrisoare a unui deţinut politic poate fi încadrat în ceea ce manualele actuale de istorie consideră a fi regimul „stalinist“ din România. În realitate, fragmentul se referă la realităţile concentraţionare ale regimului „democratic“ românesc, fiind scrisă în 1934 (deci chiar în culmea „democraţiei“ româneşti), din închisoarea Craiova, de către deţinutul politic Gheorghe Gheorghiu (Dej) (cf. Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Editura Curtea Veche, Bucureşti, p. 276).
Numărul de ore alocat istoriei, în general, şi istoriei naţionale, în particular, în planul de învăţământ din România s-a modificat radical. De la un studiu al istoriei naţionale pe parcursul a trei ani, câte două ore pe săptãmână în fiecare an, în planul de învăţământ din 1989, s-a ajuns, în 2013, la un studiu de un an, o oră pe sãptămână sau două de istorie „integrată“. La profilul real, istoria de clasa a XII-a (aşa-zisa istorie a românilor „integrată“) este studiată „la paritate“ cu istoria holocaustului, într-o oră pe săptămână. La istoria universală, Revoluţia Franceză trebuie predată la gimnaziu într-o singură oră.
Mai rămâne conştiinţa proprie. În puţinele ore s-ar putea prezenta, pe lângă istoria din programe, şi istoria – cea eliberată de propagandă, trunchieri, denaturări şi falsificări. Dar şi aici lucrurile au evoluat la un nivel pe care nici totalitarismul comunist nu şi l-a permis. În anul 1969, Statutul personalului didactic (Legea 6/1969, art. 61) prevedea că personalul didactic are sarcina de „a milita pentru înfăptuirea politicii partidului şi statului“. În 1997, Statutul personalului didactic (Legea nr.128/1997), o lege democratică, mai vorbea despre „evaluarea performanţelor la învăţătură ale elevilor sau ale studenţilor în baza unui sistem validat (fără a-l indica, n.n.) şi potrivit conştiinţei proprii“ (art. 96, lit. „g“), pentru ca, în 2011, să fie eliminată noţiunea de conştiinţă proprie. Paragraful respectiv se transformă în: „Notarea elevilor fără utilizarea şi respectarea standardelor naţionale şi a metodologiilor de evaluare constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform prevederilor prezentei legi“ (Art. 71, alin.5, din Legea 1/ 2011, cunoscută şi ca Legea Funeriu). Deci, în noua viziune, conştiinţa proprie constituie abatere disciplinară şi se sancţionează.
Mihai Manea (inspector de specialitate pentru disciplina istorie) aminteşte că istoria rămâne un „instrument“ şi că „ea are de jucat un rol politic cheie în Europa zilelor noastre“ (Mihai Manea, „Valenţe europene ale istoriei“, în Studii şi articole de istorie, LXIV, Bucureşti, 1999, pp. 34-35). De la Mihail Roller (1950) la Mihai Manea (2010) istoria rămâne un instrument politic. De la comisarii sovietici la cei europeni, 1950 şi 2010, istoriografia naţională s-a aliniat cu tenacitate cursului politic. Profesorii de istorie, spre deosebire de cei de alte specialităţi, sunt puşi în fiecare an, în spiritul matematicii orwelliene, să repete că 2 + 2 = 5. Ca şi în alte timpuri, profesorii de matematică, fizică sau biologie sunt privilegiaţi, fiind, prin natura „atemporală“ a disciplinelor predate, scutiţi de ingerinţele politicului. Specialiştii în centralizare devin specialişti în descentralizare, cei în economie centralizată, în economie de piaţă, iar cei care „nu îşi puteau stăpâni emoţiile“ înainte de 1989, fiindcă „trăiau mândru în Republica Socialistă România“, sunt acum experţi în probleme de istorie ai organismelor europene, exact ca muncitorii care au schimat basca din anii ‘50 cu pălăriile englezeşti din anii ‘80, aşa cum amintea Virgil Ierunca.
Cursul actual al istoriografiei urmează cu fidelitate evoluţiile politice. România, ca membră a N.A.T.O. din 2004, s-a trezit cu armata desfiinţată, devenind un aliat care renunţă la oaste (sau, mă rog, armata îi este redusă la o trupă de „arnăuţi“). O analogie poate fi stabilită cu perioada de dominaţie turco-fanariotă, când din raţiuni similare, politice şi fiscale, Constantin Mavrocordat ajunge să desfiinţeze armata în 1741, înlocuind-o cu o ceată de mercenari „arnăuţi“ (tc. = „albanezi“) (Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Bucureşti, 1985, p. 111).
Cetăţile sunt dărâmate şi ele din ordinul turcilor, aşa cum în prezent cele mai multe unităţi militare au fost desfiinţate. Cetatea Suceava, ridicată de Petru Muşat, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, cea mai puternică din sistemul de apărare a Moldovei, rămasă în picioare în faţa tuturor invaziilor (de exemplu, în 1476, 1497, 1538), este dărâmată definitiv, din ordinul turcilor, în 1675, de către Dumitraşcu Cantacuzino, „primul fanariot“ pe tronul unui stat românesc (ibidem, pp. 23-29; vezi şi Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 1191).
Elevii nu mai învaţă la liceu despre cnezate, voievodate şi „ţări“ ca „formaţiuni prestatale“ care au condus la apariţia statelor medievale, ci despre „autonomii locale“. Astfel, în detrimentul ideii de putere politică centrale, li se insuflă elevilor „descentralizarea“ în variantă neomedievală. Dacă în trecut mistificarea istoriei în şcoală se făcea mai ales prin interpretări forţate ori exagerate, mai rar prin omisiuni, astăzi elevii învaţă o istorie amputată pe segmente mari ori redusă la o existenţă decorativă, asemenea unui parlament într-un stat totalitar, „un muzeu al naturii umane“, cum spunea Francis Fukuyama. Unele evenimente sau procese istorice parcă nici nu au existat. Această practică totalitară a fost descrisă în cartea lui George Orwell, 1984. În societatea lui Orwell, trecutul era modificat pentru a corespunde prezentului. Ziarele erau refăcute din arhive, eliminându-se din trecut lucruri care existaseră, dar nu mai conveneau prezentului. Cam acesta este modul de alcătuire a programelor şi a manualelor de istorie din România anilor 2010, în epoca Mihai Manea. „În cei 50 de ani de când public, niciodată vreo editură nu a efectuat vreo modificare a textului meu fără a-mi comunica în prealabil“, relata în anul 2010 academicianul Dinu C. Giurescu, referindu-se la ingerinţele din lucrarea România şi comunismul. O istorie ilustrată (2010).
Programa de bacalaureat îi îndepărtează pe elevi de teme majore excluzând mai ales răscoalele şi grevele, desfăşurarea revoluţiilor din 1821 şi 1848, perioada statului naţional-legionar (1940-1941) sau regimul antonescian şi participarea la al Doilea Război Mondial (1941-1944 şi 1944-1945), teme excluse dintre subiectele examenului naţional. Perioada Antonescu a devenit un subiect tabu.
Se mai menţine totuşi în programe pledoaria în favoarea romanităţii şi a continuităţii românilor în spaţiul denumit carpato-danubiano-pontic. O interesantă armonie cu perspectiva maghiară asupra istoriei românilor, căci, în ţara vecină, toate atlasele istorice şcolare plasează obârşia românilor în sudul Dunării (conform teoriei imigraţioniste), în timp ce triburile maghiare se instalau în Transilvania şTörténelmi világatlasz, Cartographia, Budapest, 2007; Kösepiskolai történelmi világatlasz, Cartographia, Budapest, 2011; Történelmi atlasz, Szeged, 2011ţ.

*
În toate sistemele totalitare politica şi istoria au intrat în conflict. La noi, morţile lui Nicolae Iorga şi Gheorghe Brătianu, Aurel Decei sau Vlad Georgescu stau mărturie în acest sens. Comunismul a fost totuşi contradictoriu, dezvoltând gradul de conştiinţă socială şi naţională. Acest fapt a putut contribui la ridicarea în masă a oamenilor împotriva sistemului comunist întrucât fuseseră educaţi în spiritul „salvării colective“, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă.
Adolf Hitler ar fi spus cândva: cu cât îi vom ţine pe oameni la un nivel cultural mai scăzut, cu atât îi vom domina mai uşor. Se pare că nu ar avea de ce să-şi facă griji.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper