„Is Google Making Us Stupid?“

Un articol de CRISTIANA TODERAŞCU

„My mind isn’t going — so far as I can tell — but it’s changing. I’m not thinking the way I used to think.“

(Nicholas Carr)

Gândim la fel ca acum o mie de ani? Trăim la fel ca acum o sută de ani? Citim la fel ca acum zece ani? Ce ne face să ne schimbăm obiceiurile şi practicile de viaţă? Desigur, răspunsul la care ne gândim toţi este acesta: din Antichitate şi până astăzi ritmul vieţii a suferit modificări considerabile. Dacă în trecut aveam mult prea mult timp să ne delectăm cu ceea ce ne place, să medităm îndelung asupra unei idei, să gândim fiecare cuvânt scrijelit minuţios cu peniţa, pe hârtia aspră a unei scrisori intime, astăzi viteza şi precizia, arderea treptelor sau a etapelor oricărui proces din existenţa noastră ca fiinţe umane, dorinţa permanentă de aliniere la novitism (termen folosit de Giovanni Sartori) ne guvernează vieţile, fie că ne place, fie că nu. Totul devine mai rapid, mai simplu, cu mai puţin efort. Deşi opţiunile pe care le oferă o societate cibernetică sunt extrem de numeroase, tocmai ideea că individul e nevoit să aleagă una dintre ele, iar nu să-şi creeze propria opţiune, face din omul postmodern un captiv al gândirii dirijate.
Sigur că există critici care nu vor fi de acord cu cele expuse mai sus, dar Nicholas Carr nu face parte dintre aceştia. Articolul scris de el, Is Google Making Us Stupid?, nu este altceva decât un manifest împotriva culturii postmoderne, cultura vizuală unde imaginea împinge cuvântul într-un con de umbră. Nu mai gândim la fel, nu pentru că nu am putea, ci pentru că alegem să nu mai căutăm singuri răspunsuri, ci să primim opţiuni. Iar internetul pe asta se bazează: o ofertă bogată pe care consumatorul o răsfoieşte şi din care extrage ceea ce are nevoie.  Fără doar şi poate, nu e nimic greşit în aceasta. Opţiunile au existat dintotdeauna, iar individul a ales în funcţie de propriile nevoi. Dar când acest stil de acumulare a informaţiei devine un mod de viaţă, atunci se pune întrebarea: mai gândim noi în era digitală? Sau ne „mcdonaldizăm“ (ca să folosim terminologia lui Ritzer) definitiv şi iremediabil?
Nicholas Carr e de părere că tehnologia devine o extensie a gândirii umane. Sigur că acesta e un lucru bun. Trăim într-un ritm alert, iar puţin ajutor din partea inteligenţei artificiale a maşinilor nu strică nimănui. Dar ce ne facem când se întâmplă invers, iar omul preia modul de „gândire“ al aparatului? Este întrebarea care se tot repetă în diverse forme pe  parcursul articolului lui Carr la care acesta încearcă să ofere răspunsuri. „My mind now expects to take an information the way the Net distributes it: in a swiftly moving stream of particles.“ Cu alte cuvinte, gândim prin scanarea informaţiei şi alegerea câtorva fragmente din întreg. Se întâmplă asta, spre exemplu, atunci când vizităm website-urile. Citim fragmentat, căutăm keywords sau propoziţii rezumative şi ignorăm enunţurile complexe, pentru că nu suntem capabili să ne concentrăm atenţia pe articole ce depăşesc un anumit număr de cuvinte. Mintea noastră funcţionează asemenea unui computer, a unui sistem care nu mai vede substratul, profunzimea, ci se rezumă la structura de suprafaţă. Ea percepe cuvintele, dar nu mai creează conexiunile de una singură.
Ajung computerele să ne controleze existenţa? Din moment ce nu ne putem despărţi de tehnologie în nicio situaţie, nici măcar atunci când evadăm din rutina de zi cu zi tocmai pentru a ne îndepărta de ştiinţă, putem să ne gândim la un răspuns afirmativ. Nu ne mai miră conversaţiile telefonice mobile din fiecare colţ al metroului, nici butonările insistente sau atingerile Ipad-urilor sau tabletelor, nici ridicarea clapelor mini-laptop-urilor aproape în orice instituţie, de orice tip. Nu ne mai miră device-urile acestea în mâinile unei tinere care se bronzează pe un şezlong, nici în cele ale unui tânăr care aşteaptă la coadă la supermarket. Ni se pare normal să-i ignorăm pe toţi cei din jur, să fim cufundaţi în biţi şi să nu mai reacţionăm la gesturile umane, ci la imaginea de pe ecran. Sigur că nu putem generaliza. Mai există încă un număr destul de mare de oameni care scapă mirajului tehnologiei şi reuşesc să trăiască fără să apeleze în mod obsesiv la beneficiile acesteia – pentru că nu putem să negăm avantajele pe care ea le-a adus. Singura problemă rezidă în capacitatea individului de a separa realul de virtual, în aşa fel încât să nu devină el însuşi un sistem.
Gândirea de tip digital înseamnă pierderea elementelor magice, în opinia lui Max Weber. Dezvrăjirea aceasta afectează orice activitate a individului postmodern, cu atât mai mult modul de lectură. Carr consideră că lectura pe suport electronic este întotdeauna lacunară, în sensul că cititorul îşi ţinteşte privirea pe anumite cuvinte, citeşte fragmentat şi pierde ansamblul. Cititul telegrafic înseamnă informaţie, dar nu şi cunoaştere. Doar prin fapte putem ajunge la o cunoaştere adevărată, crede Sartori. Acesta vorbeşte în studiul său, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, despre gândirea zeamă-lungă, care duce spre o lectură superficială, cu scop informativ (pentru că indivizii postmoderni sunt informavores), o lectură a maselor. Care este soluţia? Michael Agger ne sfătuieşte: „keep things short for the masses, but offer links for the others“. Astfel este încurajată existenţa hyper-link-urilor în cadrul textului electronic. Aceste comenzi ataşate unui buton sau unui cuvânt dintr-o pagină electronică, având funcţia de a o conecta la alte şi alte pagini, oferă lectorului posibilitatea de a cunoaşte variante de prelungire a textului, de a le interpreta, de a le modifica, putând deveni, prin urmare, co-autor. Extensiile mentale care survin în timpul lecturii pe print (imaginaţia) sunt înlocuite de opţiuni prestabilite. Libertatea despre care se vorbeşte în hyper-text devine astfel o libertate oarecum limitată.
Lectura prin scanare determină modificarea mass-mediei în general. „Television programs add text crawls and pop-up ads, and magazines and newspapers shorten their articles, introduce capsule summaries, and crowd their pages with easy-to-browse info-snippets. ş…ţ Old media have little choice but to play by the new-media rules.“ Opinia lui Carr este acceptată şi susţinută de Ritzer, care vorbeşte într-un studiu despre Ştirile McNuggets. Procesul de simplificare a textului adoptă F-pattern-ul lui Jakob Nielsen: „focusing on words at the top or left of the page, while barely glancing at words that appeared elsewhere“. Prin urmare, textul pe suport electronic nu numai că este scurtat, dar are ataşată o serie întreagă de elemente prin a căror însumare cititorul obţine ideile esenţiale ale întregului.
La fel se întâmplă şi cu imaginile, care nu mai pot fi pur şi simplu decorative. Cititorul le ignoră pe acelea care nu par să îi ofere vreo informaţie trebuincioasă. Nu mai contemplăm, ci doar ne informăm. Iar o problemă cunoscută a mass-mediei este aceea că oferă informaţie selectată, incompletă, prin urmare adevărul poate fi denaturat.
Atunci când optăm doar pentru produsele media, nu suntem subinformaţi, ci dezinformaţi. Primim ceea ce media doreşte să primim, într-un mod de cele mai multe ori trucat. În prezent, media nu mai înseamnă calitate, ci audienţă, nu mai înseamnă adevăr, ci trucaj, nu mai înseamnă realitate, ci spectacol. Iar noi devenim actori pe scena acestui spectacol.
În final, să răspundem, totuşi, la întrebare: Is Google Making Us Stupid? Cred că este o chestiune de opţiune. Putem „să trăim“ sau „să tele-trăim“. În cazul meu (şi al altora), cred că se aplică varianta „semi-tele-trăiesc“, având în vedere dependenţa generală de tehnologie şi debarasarea voită, temporară, de aceasta.     n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper