Ion Vlad sau fidelitatea lecturii

Un articol de C. Stănescu

„Un copil al mutărilor”, spune despre sine profesorul Ion Vlad în interviul acordat lui Iulian Boldea (România literară, nr. 39/ 19 sept.2014): „M-am născut într-o localitate din spaţiul Câmpiei Transilvaniei, Archind – poate şi de aici admiraţia mea pentru un prozator al miturilor Câmpiei Ardealului, Pavel Dan. De aici începe periplul năucitor, pentru un «copil al mutărilor»: o localitate din vecinătatea oraşului dumneavoastră, Târgu Mureş, unde am început şcoala elementară; am terminat-o la clasele de aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală din Târgu Mureş. În vara anului 1940, refugiaţi la familia tatălui meu, Şercaia, din apropierea Făgăraşului, unde am dat admiterea pentru liceu (Liceul Radu Negru), am continuat şase clase de liceu la Arad (Liceul Moise Nicoară), revenind la Liceul Al. Papiu Ilarian din Târgu Mureş (ultimele două clase de liceu). N-am amintit localităţile – alte trei – ale vacanţelor. De fapt, universul copilăriei şi al adolescenţei, veritabil topos al formaţiei mele, al jocului, al prieteniilor durabile, al satului seara, al bătrânilor ce-şi reaminteau anii trăiţi în Statele Unite, înainte şi după Primul Război Mondial; seara, târziu, începeau să-şi aminteacă melodii ascultate în nopţile de veghe, păzind vitele fermierilor americani… E vorba de Şercaia, comună din acea inimitabilă şi generoasă Ţară a Făgăraşului. La Arad descopeream primele lecturi, o bibliotecă impunătoare…”. Însă, până la Bibliotecă, fuseseră „americanii” din Şercaia, cu amintirile lor din serile târzii în care se întorceau melodiile ascultate în nopţile de veghe, păzind vitele fermierilor din îndepărtata ţară a „exilului” lor temporar: şi ei, aşadar, un fel de „copii ai mutărilor” la care istoria şi nevoia i-au împins, până când mitologia şi dorul de casă i-au adus înapoi. Acest soi de „transhumanţă” sau, cum îi spuneam pe vremuri, „schimb de experienţă” între Istorie şi Mitologie constituie leagănul sau, cum zice eminentul cărturar, „universul copilăriei şi al adolescenţei, veritabil topos al formaţiei mele”. Mai puternică decât Istoria care ne „mută” şi ne poartă de colo-colo pe drumurile ei, Mitologia ne întoarce, sporiţi, cu visurile, suferinţele şi triumfurile ei, în Bibliotecă, unde, în fond, călătoria continuă. La Arad – spune Profesorul – „descopeream primele lecturi, o bibliotecă impunătoare”. Şi mai descoperă ceva, fără de care Biblioteca e mută, un fel de criptă funerară. Îi descoperă în această „inepuizabilă Bibliotecă a vârstelor” – cum admirabil o numeşte – pe neînlocuibilii „dispeceri” ai cărţii: „Liceul, şi am să mărturisesc acum, era de o calitate cu totul exemplară. Elitele erau încurajate; am avut doi profesori de o severitate copleşitoare pentru primele clase de liceu; datorez acestei şcoli disciplina intelectuală în studiul limbii latine şi al francezei. Şi azi sunt capabil să recit din Cid-ul lui Corneille sau din Lamartine, dar mai presus de atari «performanţe» am asimilat  gramatica latină şi un vocabular invidiabil şi azi. La liceul din Târgu Mureş, profesorul nostru de literatură română fusese (e doar o ipoteză) elevul lui D. Caracostea, de unde incapacitatea lui de a-i recepta pe marii poeţi ai timpului: Tudor Arghezi, Ion Barbu… Organizaserăm un cenaclu, iar animatorul său autoritar era Ion Horea; profesorul de română, autor mai târziu al unei lucrări temeinice despre ceangăii din Moldova, ne urmărea cu zâmbetul unui mentor dispus să facă – binevoitor – concesii tinerilor”. Admirabilă „toleranţă”, indispensabila concesie pedagogică pe care „istoricul ceangăilor” le-o făcea tinerilor modernişti îl distribuie în memoria culturală în canonul neuitatului cărturar din celebrul roman al lui Anatole France: „Ce mai paradoxuri şi necuviinţe” – exclamă bătrânul Sylvestre Bonnard, contrariat de ideile noi şi nonconformiste ale „domnului Gélis”, ca să adauge imediat, corectându-se, „Îndrăznelile însă nu-mi displac la un tânăr”. În „Biblioteca vârstelor” evocată de Ion Vlad, asemenea mari confruntări şi „concesii” pedagogice sunt inevitabile şi benefice pe termen lung, pentru toată viaţa. „Întâmplarea a făcut – îşi aminteşte autorul unei cărţi memorabile despre Pavel Dan – să descopăr în profesorul Ion Breazu un om generos, de un impresionant sentiment al datoriei; avea darul de a înţelege dilemele şi crizele unui tânăr venit dintr-un mediu cu totul deosebit; a fost primul profesor interesat de lecturile mele, acceptând cu îngăduinţă opinii hazardate. El e cel care mi l-a apropiat pe Pavel Dan, iar cartea mea de mai târziu îi este dedicată. Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin e un eseu scris cu dorinţa de a-l redescoperi, după ediţia lui Ion Chinezu şi a lui Florian Potra (1938; 1956)”. Evocând debutul promoţiei sale în Universitate, profesorul Ion Vlad îşi aminteşte întâi profesorii: „Urcam scările Universităţii impresionat şi emoţionat; aula, amfiteatrele şi, mai apoi, profesorii de reală autoritate au rămas şi acum în memoria «supravieţuitorilor». Prima mea întâlnire cu un universitar, aşa cum mi-l imaginasem, a fost prilejuită de examenul de admitere: Teodor Naum, marele latinist, traducătorul, cum ştiţi, al Eneidei. Păstrez volumul cu dedicaţia acestui om admirabil, aducându-şi aminte de răspunsul meu, aflând că făcusem latina la Liceul Moise Nicoară din Arad şi că fusesem unul dintre «preferaţii» unui dascăl de o severitate extremă, pentru care gramatica latină echivala cu suprema călăuză a logicii şi a disciplinei comunicării…” Întrerupe, un moment, firul amintirilor pentru a cădea în prezent într-o actualitate dramatică a şcolii româneşti pe care o deplânge: „În treacăt fie spus, mă întreb cum de am ajuns, în şcoala românească de azi, să ignorăm studiile clasice, în timp ce în universităţi străine, unde ideea latinităţii şi a romanităţii nu poate fi invocată, studiul limbilor latină şi greacă rămâne un principiu fundamental de educaţie”. Am ajuns, cum constată cu mâhnire profesorul Ion Vlad că „am ajuns” pentru că, ruptă brutal de o tradiţie cardinală, şcoala românească a fost silită cu program să uite contractul concentrat ştiinţific şi identitar din celebra sentinţă a unui mare umanist şi romanist: „Eşti european numai când eşti civis romanus“ E.R. Curtius. Diriguitorii de ieri şi de azi au exilat din sistemul de educaţie Filologia latină şi Filologia romanică, iar tinerii care ies din şcoală vor trebui să urmeze, ca nişte „străini” în propria cultură, calea „întâmplării” de care pomeneşte într-o cugetare scrisă în Cetatea Eternă acel „hidalgo întârziat”, cum a fost numit romanistul Ştefan Cuciureanu: „Întâmplarea – scrie acesta – face că am învăţat latina 8 ani la un liceu din Bucovina cu profesori austrieci, care ne-au inoculat-o în sânge pentru toată viaţa”. Continuând pe calea nefastă deplânsă de profesorul Ion Vlad, diriguitorii învăţământului românesc îi vor trimite pesemne pe tinerii români studioşi să înveţe latina şi greaca dacă nu de la austrieci, undeva prin America, de nu chiar în Patagonia şi Groenlanda, căci, nu-i aşa, noi „de la Rîm ne tragem …”. Soarta ingrată a limbilor naşterii noastre europene a fost – şi mai este – multă vreme aceeaşi cu a unei bune şi esenţiale părţi din literatura română: „Aminteam de programele cursurilor de literatură română – spune profesorul Ion Vlad. Dacă sociologismul vulgar fusese instalat cu o autoritate tiranică, eludarea lui era adesea un răspuns la care aderam în marea noastră majoritate. Dacă un ignorabil, azi, lector universitar îi preda, cu umilinţă şi deplină «convingere», pe Ion Păun-Pincio sau pe Teodor Neculuţă, asistentul nostru, regretatul Cornel Regman, dialoga cu noi despre G. Bacovia şi despre estetica simbolismului european … Nu uit «scene din viaţa universitară» din perioada literaturii asasinate într-un anume fel: un coleg de-al nostru îl întrerupea pe un lingvist reputat care îşi permisese să-l elogieze pe Sextil Puşcariu (…) Tinereţea ne salva, e drept, parţial, de atmosfera tot mai sumbră şi mai ameninţătoare sub specia ideologicului. Refugiul nostru era la BCU…”. Printre asemenea „refugii” repetate se va strecura şi se va împlini, în pofida vicisitudinilor, destinul profesional şi moral al unui „copil al mutărilor” devenit un mare Profesor şi un prestigios, exemplar istoric, hermeneut şi cercetător neobosit al culturii şi literaturii române. Se declară cititor al marii literaturi, „privilegiat de prietenia” cu mari scriitori contemporani ca Ileana Mălăncioiu ori prietenul din studenţie Dumitru Radu Popescu, a scris „cu plăcere despre proza lui Ştefan Bănulescu, romanul lui George Bălăiţă, prozele lui Bedros Horasangian, ale lui Mircea Horia Simionescu…”. Pe scurt, „am comentat, e momentul să spun, numai literatura supusă examenului (subiectiv, e drept) lecturii integrale; n-am admirat criticul acru, ulcerat, fericit de descoperiri catastrofale. Cartea incapabilă să reziste la o lectură atentă, confirmând sau măcar rezistând, a intrat în umbra memoriei”. Memoria Profesorului şi exegetului strălucit este ea însăşi o mare bibliotecă în care domnesc cu drepturi egale dragostea păstrată cărţii de literatură şi spiritul critic pe care cartea îl merită. Spre deosebire de capricioşii lecturii nefidele, lectura integrală practicată de Ion Vlad, credincioasă legatului rămas de la M. Kogălniceau, e supusă plăcerii supreme de a citi cartea de dragul cărţii ca viaţă ea însăşi, iar nu al plăcerii vicioase de a o citi sub presiunea timpului schimbător printre rânduri şi cum bate vântul, întorcând adesea biografia contra bibliografiei. Martor şi „actant” al unei epoci frământate, fostul „copil al mutărilor” dispune la senectute de un „curriculum” emoţionant şi exemplar ce face din titularul său un model: de umanitate şi de umanism.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper