Investiţi, investiţi, investiţi… în muzee!

În urmă cu aproape un an de zile, la 13 noiembrie 2013, Coreea de Sud a fost martora unui eveniment cultural memorabil, nu doar pentru această ţară – una dintre cele mai dezvoltate ţări ale lumii (evident, nu am să încerc să explic, dincolo de natura evidenţei, de ce Sudul Coreei este una dintre cele mai avansate ţări din lume, iar Nordul, una dintre cele mai înapoiate, cu toate că Sudul a fost aproape integral distrus în timpul războiului fratricid din deceniul şase al secolului trecut) – ci şi pentru întreaga Asie. Povestea începe, însă, ceva mai de demult…
În 2004, Seulul găzduia cea de a 20-a Conferinţă Generală a ICOM; a fost una dintre cele mai bine realizate şi mai fructuoase din întreaga istorie de aproape şapte decenii a organizaţiei mondiale. Desigur, nu totul a fost perfect, dar cei peste 2.000 de participanţi au fost uimiţi de progresele dovedite de muzeologia coreeană. Am avut atunci ocazia să vizităm, între altele, Muzeul Naţional de Artă Modernă şi Contemporană, inaugurat în 1986, situat în una dintre zonele periferice ale uriaşei capitale, la Gwacheon. Muzeul a fost deschis acolo deoarece mai vechea instituţie, situată central, în Palatul Deoksu, devenise neîncăpătoare. Astfel, Muzeul a ajuns să aibă două sedii: unul central, cochet, dar mic, şi organizat într-o clădire complet inadecvată scopurilor muzeale, şi altul nou, gândit de la început pentru a fi muzeu, dar situat mult prea departe de centrul cultural al metropolei. Într-o zi lucrătoare obişnuită, un drum cu autoturismul din centru până la sediul de la Gwacheon putea să dureze mai mult de două ore. Stimulaţi de succesul extraordinar al Conferinţei Generale ICOM, muzeografii şi artiştii coreeni au cerut Guvernului să găsească o soluţie pentru a asigura unui muzeu atât de important, cum este cel de artă naţională, modernă şi contemporană, un sediu central – pentru a fi uşor accesibil şi perfect vizibil pentru un număr cât mai mare de vizitatori. Ocazia s-a ivit în 2008, după ce Guvernul a decis relocarea Comandamentului Apărării – situat în Palatul Gyeongbok, fostul sediu al Biroului pentru Afacerile Familiei Regale, dinspre sfârşitul dinastiei Joseon (1897) – şi a Spitalului Forţelor Armate – cazat în locul fostei şcoli de Medicină, construită la sfârşitul deceniului trei al secolului trecut, în timpul ocupaţiei japoneze. După ce instituţiile militare au fost mutate în afara oraşului, Preşedintele Lee Myung-bak s-a adresat celor invitaţi la tradiţionalul banchet de anul nou, organizat de şeful statului pentru artişti (adevărul e că nu ştiu dacă numai artiştii beneficiază de banchete oferite de Preşedintele Republicii Coreea sau mai există şi alte categorii sociale, dar m-am gândit că ideea ar merita să fie preluată şi de unii şefi din România; da, ştiu: nu avem bani), la sfârşitul lui 2008, anunţând că, în sfârşit, pe locul ultracentral, de unde plecaseră militarii, avea să fie ridicat noul sediu al Muzeului Naţional de Artă Modernă şi Contemporană (fără a se renunţa la celelalte două, existente!). Imediat, a fost organizat un concurs de arhitectură, la care au participat 110 concurenţi, câştigătorul fiind proclamat Mihn Hyun-jun, şeful, în vârstă de 45 de ani, al unui birou de arhitectură din Capitală. Principiul de la care a pornit arhitectul coreean a fost că Muzeul „nu este arhitectură, este peisaj“. Era în august 2010.
Până ce planul arhitectural a fost pus în operă, s-au început, evident, cercetările arheologice de salvare, pe teritoriul construibil. Cu această ocazie, s-au descoperit fundaţiile vechiului sediu ministerial regal. Clădirea a fost restaurată, aşa cum s-a întâmplat şi cu fosta clădire a spitalului. Mihn a trebuit să îşi adapteze proiectul din mers, la solicitarea Ministerului Culturii, care a dorit prezervarea şi restaurarea, cu orice preţ, a vechilor monumente. Aflându-se într-o zonă protejată, clădirea muzeului nu putea depăşi o înălţime de 12 metri de la sol. În concluzie, Mihn a trebuit să integreze noua clădire în vechiul peisaj, alegând să construiască foarte mult în subsol şi lăsând, la suprafaţă, între clădiri, multe suprafeţe, aparent neutilizate. Impresia generală a celui care vizitează locul este una de spaţiu deschis şi primitor. Arhitectul nu a făcut uz exagerat de sticlă, încercând să găsească echilibrul între pereţii vitraţi şi cei din piatră. Totuşi, mai multe galerii de la suprafaţă beneficiază de lumină naturală. Nu există nici un fel de garduri, ziduri sau altfel de împrejmuiri. În zona centrală a ansamblului muzeal există opt galerii, învecinate de o sală de film şi spectacole, o sală multifuncţională şi încăperi pentru conferinţe. Nu mai puţin de o treime din suprafaţa muzeului, de la nivelul solului, este rezervată restaurantelor şi cafeteriilor, inclusiv unui cafè în care se pot citi, cu predilecţie, cărţi electronice (în timp ce se soarbe ceaiul sau cafeaua). Majoritatea celor care mănâncă, beau şi discută în aceste restaurante şi cafeterii nu intră în muzeu (care, de altfel, are un orar mai restrâns decât locurile unde se stă la taclale, se bea şi se mănâncă); a fost ideea arhitectului de a face din muzeu nu doar un spaţiu pentru expunere, ci şi un loc de întâlnire, pentru că nu se poate despărţi cultura de socializare!
Deasupra ospitalierului parter (având configuraţia amintită) se află încă două etaje, cu săli pentru expoziţii, în vreme ce în subsol se mai găsesc încă trei niveluri cu spaţii de vizitare, depozite, laboratoare, bibliotecă şi birouri. Noul sediu de muzeu a fost gândit, însă, nu doar ca un muzeu al artei coreene, ci drept un centru al artei contemporane asiatice. Muzeul din Gwacheon a rămas dedicat istoriei artei naţionale, iar cel din Palatul Deoksu este rezervat cercetării artei moderne.
Suprafaţa expoziţională a noului muzeu se întinde pe 52.125 m2. Dacă la nivelul solului clădirile sunt despărţite de terase şi scări, în subsoluri este utilizată, pentru scopuri muzeale, întreaga suprafaţă de 27.244 m2 alocată instituţiei. Întreaga investiţie a costat cam 187 milioane de euro (din banii ăştia, în România, abia dacă se făcea autostrada de la Comarnic la Sinaia; cum, ce nevoie avem de autostradă pe Valea Prahovei?). Construirea propriu-zisă a durat patru ani. Inaugurarea a avut loc, normal, în prezenţa Preşedintelui Lee, a cărui reşedinţă oficială, de altfel, se află în imediata vecinătate a Muzeului. La festivitate au participat aproape 4.000 de invitaţi din întreaga lume. Apoi, pragul muzeului a fost călcat, zilnic, de circa 3.000 de vizitatori. La început, au fost deschise expoziţia Connecting_Unfolding, care se ambiţionează să creeze un mediu favorabil pentru artişti din întreaga lume, expoziţia Aleph Project – un proiect menit să spargă zidurile dintre genurile clasice ale artei –, expoziţia Zeitgeist Coreea (care pune în valoare opere din colecţia permanentă a Muzeului), expoziţia Site Specific Art Project, care utilizează spaţiile deschise ale Muzeului şi, în fine, expoziţia Birth of a Museum, care documentează istoria noului Muzeu. Muzeograful şef al Muzeului, Choi Eun-joo a atras atenţia că, în spiritul tematicii elaborate de un colectiv condus cu mână de fier de directorul Chgun Hyung-min, accentul se pune pe explorarea posibilităţilor de determinare a punctelor de colaborare între artişti şi curatori, de conexiune între opere şi curente artistice şi de gândire. Alături de artiştii coreeni au fost invitaţi să participe şi să lucreze, efectiv, artişti din Japonia, SUA, Regatul Unit şi Taiwan, din Franţa şi Australia, care, cu toţii, au încercat să găsească cele mai interesante conexiuni între propriile lor expresii artistice.
Societatea coreeană a privit cu oarece neîncredere momentul premergător naşterii muzeului, dar acum se pare că proiectul cultural a reuşit să întrunească adeziunea unanimă a specialiştilor şi admiraţia vizitatorilor.
N-aş vrea să credeţi că în ultimul deceniu Coreea s-a concentrat pe un singur mare proiect cultural. În 2005 fusese inaugurat noul sediu al Muzeului Naţional al Coreei, considerat, unanim, cea mai importantă instituţie de cultură a ţãrii. Nu este importantă doar pentru autorităţi. Un sondaj recent a dovedit că Muzeul Naţional este şi cea mai populară instituţie de cultură pentru coreeanul de rând. Dar cu povestea acestui muzeu poate că voi mai avea ocazia să revin…
Mi-am adus aminte câtă adversitate a stârnit ideea lui Adrian Năstase de a impune ca o aripă din Palatul Parlamentului să devină Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României, cheltuindu-se cam de 15 ori mai puţin decât pentru muzeul coreean şi fără ca investiţia românească să mai aibă sorţi de izbândă de a fi încheiată, potrivit proiectului iniţial, după ce în apropierea ei se ridică un adevărat imn al kitsch-ului şi al prostului-gust, cu credinţă, dar şi, mai ales, cu foarte mulţi bani.
Cu alte cuvinte, bani ar exista şi în România, dar autorităţile noastre (din punctul meu de vedere, cel puţin) nu prea ştiu ce să facă cu ei. Lecţia privind investiţia în cultură ori nu a fost predată, ori s-a chiulit de la ea în masă. Altfel nu îmi explic de ce ai noştri utecişti, ajunşi, de multă vreme, membri ai diferitelor partide (după cum au dictat ordinele şi interesele), nu înţeleg lecţia elementară a investiţiilor: fără apă curentă şi energie electrică în şcoli, fără canalizare şi spitale bune în mediul rural, fără muzee, filarmonici, biblioteci, teatre şi case de cultură în fiecare oraş, s-ar putea să creştem P.I.B./ locuitor, dar nu vom mai avea cine să îl cuantifice şi cine să-l interpreteze. Şi, mai ales, vom rămâne să contabilizăm cea mai mare populaţie de analfabeţi din Uniunea Europeană – loc pentru care se pare că nu avem concurenţi pe continent, indiferent câte programe pentru calculator şi manuale numerice au la dispoziţie pruncii noştri din mediul rural.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper