Îndoiala lui Orfeu – sursă a necredinţei nevrotice

Un articol de Ramona Ardelean

Este bine-cunoscută povestea legendarului Orfeu, care din iubire pentru Euridice, plecată  prematur în împărăţia morţilor, coboară în Infern pentru a o recupera de la Hades însuşi. Orfeu este considerat, tocmai din acest motiv, un erou fără precedent, deoarece ca niciun alt muritor el reuşeşte, prin rugăminţile stăruitoare, să-l înduplece pe mai-marele Infernului să o elibereze pe Euridice, cu o condiţie însă – aceea ca în drumul de întoarcere spre tărâmul celor vii să nu privească înapoi. Ceea ce a urmat se ştie… Orfeu este încercat la un moment dat de o îndoială atât de mare, încât vrând să se convingă că n-a fost cumva înşelat de Hades, încalcă interdicţia iniţială şi întoarce, vai, capul… pierzând-o de data aceasta definitiv pe iubita sa, Euridice.
Povestea lui Orfeu este, astfel, povestea unui eşec extrem de reprezentativ pentru condiţia umană, în sensul unui eşec al credinţei, ca efect al unei îndoieli şi al unei neîncrederi fundamentale de tip nevrotic, deosebit de semnificativă fiind în această poveste tocmai aceastã îndoială fundamental umană, ca germene, ca nucleu al nevrozei.
Dacă în drumul spre Hades, Orfeu cântă sfâşietoare cântece care îi tulbură şi-i emoţionează profund pe toţi cei întâlniţi, pe toate sufletele palide, în drumul de întoarcere, fericit că a reuşit să o elibereze pe Euridice din tărâmul morţii, începe să cânte un imn de bucurie la adresa vieţii şi a iubirii. Doar că, la un moment dat, atunci când se îndepărtează suficient de tărâmul celor morţi, dar nu se apropie suficient de tărâmul celor vii, adică în acea zonă intermediară şi gri a pustietăţii în care nu-l mai aude nimeni, nici cei morţi, nici cei vii şi, poate, nici măcar Euridice care rămâne mută, în Orfeu se strecoară şarpele îndoielii, fiind cuprins de o neîncredere atât de mare, încât începe să se îndoiască de tot: de faptul că Euridice este în spatele lui – deoarece ea nu spune nimic, nu-i dă nicio dovadă, niciun semn, de zeii Infernului pe care-i bãnuieşte că l-ar fi păcălit şi i-ar fi întins o cursă doar pentru a scăpa de el, motiv pentru care, ros de deznădejde, îndoială şi neîncredere, se întoarce şi priveşte înapoi… moment în care vede cu groază cum Euridice se află la doi paşi în urma sa, şoptindu-i cu glas stins „Adio“. E cât se poate de limpede că Orfeu ar fi putut îndura mai bine păcăleala zeilor decât groaza adevărului că iubita lui s-a aflat mereu în spatele lui, urmându-l, şi că nimeni altcineva nu l-a pãcãlit şi nu i-a înşelat încrederea şi aşteptările… decât el însuşi.
Iată de ce Orfeu este reprezentativ pentru natura noastră umană, atât de măcinată de îndoială în fundamentul ei şi, prin urmare, atât de nevrotică, atât de lipsită de credinţă şi atât de nefericită. Suntem cu atât mai nevrotici cu cât îndoiala de care suferim are mai multă nevoie de semne şi de dovezi exterioare, ceea ce arată un minus, un deficit de credinţă, ca viciu fundamental al naturii noastre, viciu recognoscibil de altfel şi în păcatul originar sub forma şarpelui îndoielii care va pregăti drumul spre moarte, aşa cum se va întâmpla şi cu Orfeu.
Nevroza de care suferim cu toţii, moştenită în germenele ei, nu este în fond altceva decât o neîncredere, o suspiciune şi o îndoială fundamentală în propria natură ca rezultat al pierderii credinţei într-o autoritate superioară, supraordonată, precum şi a neascultării, a încălcării unei interdicţii iniţiale, care ne scoate de pe orbita reală şi ne proiectează pe una imaginară, tragică şi efemeră a unui destin personal.
La polul celălalt sau la limita naturii umane se află cei puţini, care, prin credinţă şi încredere nemãrginite, reuşesc să dizolve acest germene nevrotic al îndoielii, în această categorie situându-se toţi sfinţii şi iluminaţii marilor religii ale omenirii sau toţi aceia care sunt strãbătuţi de un puternic suflu sau sentiment religios.
Deosebit de pilduitoare în sensul dizolvării acestei îndoieli nevrotice este povestea Visătorului scrisă de poetul arab Khalil Gibran, în care acesta oferă o extraordinară mostră despre ceea ce înseamnă credinţa neclintită în bine a unui visător, a unui vizionar care, venind dinspre deşert, ajunge pe nişte meleaguri străine ale căror obiceiuri şi limbă nu le cunoştea. Minunându-se de noutatea şi frumuseţea locului, acesta intră într-un han, despre care crezuse iniţial că e un loc sfânt, dar în care, spre mirarea lui, dădu de o sală de mese unde mai mulţi oameni mâncau, beau şi ascultau muzica. Atunci, visătorul îşi spuse că aici trebuie să fie o sărbătoare însemnată oferită de prinţ poporului. La invitaţia unui bărbat, pe care îl considera un supus al prinţului, se aşeză şi fu servit cu bucate dintre cele mai alese. După ce mâncă, visătorul se ridică să plece, dar la uşă un bărbat uriaş, considerat de visător prinţul însuşi, îl opri şi-i spuse în limba cetãţii să plătească pentru masă. Dar cum visătorul nu înţelegea limba, fãcu o plecăciune şi mulţumi din inimă. Numaidecât bărbatului uriaş i se alăturară patru paznici ai cetăţii care-l duseră la judecător. Acesta, stând pe un tron şi fiind îmbrăcat majestuos, fu considerat de visător regele însuşi. Iar când cei doi avocaţi, cel al acuzării şi cel al apărării, numiţi de judecător, îşi prezentară argumentele, visătorul gândi că ascultă nişte fraze de bun-venit, astfel că inima lui se umplu de mulţumire faţă de ceea ce regele şi prinţul făcuseră pentru el. În scurt timp, sentinţa îi fu arătată visătorului: acesta trebuia să călărească un cal fãră şa, cu un trompet şi un toboşar mergându-i înainte, având agăţată de gât o tăbliţă pe care-i era scrisă fapta. În timp ce visătorul călărea prin oraş astfel, locuitorii cetăţii se adunau în grupuri şi râdeau cu toţii într-un glas. Dar inima visătorului era în extaz şi ochii ii străluceau de fericire, deoarece CREDEA că tăbliţa era un semn de binecuvântare din partea regelui şi că procesiunea era în cinstea lui. Iar când în marea mulţime întâlni un bărbat care, asemeni lui, era tot un om al deşertului şi-l întrebă în ce loc nemaiîntâlnit şi binecuvântat a nimerit, acesta nu-i răspunse şi nu-i dezavuă credinţa, ci doar îi zâmbi… Şi faţa visătorului era senină, iar ochii lui, scăldaţi în lumină.
Se pare, aşadar, că în ceea ce priveşte credinţa, aceasta nu se întemeiază pe evidenţe, pe ceea ce se vede cu ochii, pe ceea ce este vizibil şi exterior ci, dimpotrivă, pe ceea ce este invizibil şi ascuns privirii, pe ceea ce este dincolo de evidenţe, adică pe o viziune lăuntrică, interioară, din care izvorăşte încrederea în sine, direct proporţională cu abandonarea de sine. Numai această abandonare de sine face posibilă credinţa în ceva dincolo de tine, dincolo de propria ta evidenţă. Şi numai această credinţă poate anula, poate dizolva tot acest edificiu al nevrozei construit, în fond, în jurul neputinţei de a trece dincolo de sine, dincolo de Eu, dincolo de propria ta aparenţă.
Orfeu n-a fost suficient de visător, suficient de vizionar şi suficient de credincios. Dar a fost suficient de nevrotic şi de orgolios pentru ca absenţa unor semne şi dovezi exterioare să-l exaspereze atât de mult încât, îndoindu-se de tot, să privească înapoi… iar apoi, neconsolat, să sfârşească tragic. Povestea lui Orfeu este povestea necredinţei noastre nevrotice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper