Încotro mai biciclim?

Un articol de ANGELA MARTIN

Bucureştiul nu este un oraş prielnic vieţii sportive, ghinion care se răsfrânge, fireşte, şi asupra amatorilor de ciclism. Mai precis, de biciclism. Cu atât mai mult azi, când la folie de la bicyclette – care odinioară cuprinsese mai întâi  Franţa, devenind la sfârşitul secolului XIX  o modă în toată Europa şi mai târziu în America (Bicycle boom) – pare să cunoască o spectaculoasă revenire, manifestându-se, şi la noi, aproape sincron. (Nu la fel de bine stăm cu sincronismul la alte împliniri în planul schimbării mentalităţilor şi a atitudinilor, exceptând poate gastronomia, preocuparea excesivă pentru corp şi mania pentru dietă, dar asta este o altă poveste.) Suportul comercial nu lipseşte, este, dimpotrivă, stimulator: producţia globală pune anual pe piaţă 100 de milioane de biciclete, fiind, după spusele specialiştilor, de trei ori mai mare decât cea de automobile. Asociaţia Producătorilor de Biciclete şi Componente din România declară că ţara noastră contează în acest comerţ, acoperind 4% din totalul producţiei Uniunii Europene, cu 450.000 de biciclete pe an. Adevărul e că România nu are, ca Spania, 20 de milioane de biciclete, aşa cum cu orgoliu afirmă Comitetul Pro-Bici din Sevilla – dar, după experienţa de la referendumul din 2012, cu numărarea votanţilor care nu ieşeau nicicum la socoteală, nu vom pretinde să ştim vreodată cu exactitate câte va fi având. În schimb, ne place să dăm crezare evaluărilor pozitive care ne asigură că ciclismul românesc este pe drumul cel bun, adică în ascensiune. Despre Timişoara aflăm, de pildă, dintr-un ziar local, că este fruntaşă la categoria număr de biciclete în mediul urban, în timp ce, comparativ cu alte localităţi din ţară, Bucureştiul se prezintă modest. O surpriză ne oferă însă posesorii de automobile, dintre care, potrivit info.ro, 30% au în proprietate o bicicletă. Aceeaşi tendinţă de a schimba volanul cu ghidonul şi stresul cu plăcerea este cu certitudine valabilă şi în Capitală. E suficient, de altfel, să aruncăm o privire în peisaj ca să ne predăm evidenţei şi să conchidem, la rândul nostru, că (măcar în privinţa automobiliştilor) nu mai asistăm la mărunte infidelităţi ocazionale, ci suntem martorii unei pasiuni veritabile. Şi, cum orice pasiune este cu atât mai oarbă cu cât întâmpină oprelişti mai grele, nici bravii noştri biciclişti nu se dezmint. Şi mă gândesc mai ales la cei care fac curse în Capitală: pe aceştia îi vedem zi de zi pedalând cu sârg pe trotuarele unui oraş afumat de noxe şi isterizat de maşini, chiar dacă unele dintre traseele destinate lor se întâmplă să-i arunce în paravanul vreunei staţii de autobuz sau le dispar de sub roţi, pur şi simplu. Nu mă refer, desigur, la cele construite regulamentar pe Calea Victoriei sau la Şosea. Dar pe alte străzi, când îi vezi fulgurând printre trecători ca nişte fantome cu pedale ori ştergând în zbor portierele maşinilor pe carosabil, asemenea unor egrete ghemuite între aripi, nu ştii ce să faci: să-i admiri ori să-i compătimeşti? Când sunt nevoită să mă dau la o parte pentru ca un astfel de ciclist, adesea echipat  până-n dinţi, să aibă loc pe trotuar să treacă pe lângă mine civilizat, nu pot să nu mă întreb cât de mare trebuie să-i fie pofta de mişcare – poate şi de ostentaţie – ca să înfrunte o groază de riscuri şi să  inhaleze atâtea gaze de eşapament. Altminteri, ar fi cu totul lăudabil entuziasmul acestor „sportsmeni“, bineînţeles foarte simpatici, care, dacă „ar bicicli“ ( cum se zice  azi) în aer liber – şi curat –, ar avea într-adevăr parte de sănătate şi de bucurie. Doar ştim cu toţii că tinerii trebuie să-şi consume într-un fel energia şi timpul, să inventeze necesităţi şi să-şi caute satisfacţii în toate modurile posibile şi imposibile. Dar îmi veţi spune, probabil, că în toate capitalele europene tinerii îşi asumă aceleaşi riscuri circulând cu bicicleta, la fel ca în Bucureşti. Şi aşa este, numai că şansele de a fi expuşi unor accidente sunt mai reduse. De ce? Pentru că acolo, atât ciclismul de recreere cât şi ciclismul utilitar au în spate o tradiţie vie şi o educaţie transmisă din generaţie în generaţie, deopotrivă copiilor şi adulţilor, iar porţiunile periculoase pe trasee sunt mai rare. Regulile de circulaţie se deprind de la vârsta şcolară, dar memoria copiilor va reţine împreună cu bagajul tehnic, cu normele legale, atmosfera calmă a relaţiilor de vecinătate în trafic şi comportamentul caracteristic adulţilor. Comportament care degajă corectitudine, amabilitate, politeţe, comunicare, respect pentru ceilalţi, sportivitate, fair play. Vom observa negreşit, fie şi fără să vrem, că în climatul de ordine şi de normalitate a vieţii oraşului şi a traficului, orice vehicul – iar bicicleta nu face excepţie – este condus nu doar cu fizicul, ci şi într-un anumit spirit. Să ne imaginăm sau mai bine să ne amintim, prin comparaţie, ce-i pot auzi urechile unui copilaş de la noi, când tatăl său, aflat la volan, e nervos şi ripostează.
Însă nu numai educaţia, ci şi exerciţiul şi experienţa te ajută, când eşti pe bicicletă, să eviţi accidentele. Există ţări, de exemplu, în care funcţionează de mult sistemul public de biciclete, cetăţenii având acces la tot ce presupune el, ca dotare şi ca exercitare a dreptului de folosire a bunului comun. Iar deplasările cu bicicleta fac parte din cotidian. Nu-i mai puţin adevărat că şi oamenii au vocaţia asocierii şi împărtăşirii. Sunt întotdeauna dispuşi să activeze în vreuna dintre numeroasele comunităţi, societăţi şi cluburi care organizează întâlniri, programe de informare şi perfecţionare în ciclism, campanii, plimbări în grup, competiţii etc. – toate având, printre altele, şi meritul de a le dezvolta membrilor lor spiritul de echipă, dar şi conştiinţa responsabilităţii individuale  şi colective în dubla calitate pe care o au, de cetăţeni şi de ciclişti. Într-un cuvânt, cultivă aptitudini umane şi civice capabile să construiască  un anume caracter, conferind, în felul acesta, unei practici şi unui sport precum ciclismul o dimenisune socială şi culturală şi un rol civilizator.
Dar să ne înţelegem: şi la noi îşi fac simţită prezenţa Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti, Organizaţia pentru Promovarea Transportului Alternativ care, la rândul lor, animă şi solidarizează alte fundaţii şi asociaţii. Sunt, de asemenea, din ce în ce mai evidente semnele implantării biciclismului în cotidianul bucureştean pe care cu toţii ni-l dorim mai agreabil. Programul La Pedale, bunăoară, care funcţionează în sectorul 1 după un model european adoptat şi de alte capitale, introduce în România „primul sistem de închiriere gratuită de bicilete“.
Să ne întoarcem însă puţin şi în trecut, amintindu-ne că ciclismul urban, îndeosebi cel de recreere, are şi pe meleagurile noastre o istorie, care a început cu peste un secol şi jumătate în urmă. În Bucureşti, bunăoară, acelaşi Herăstrău, în care astăzi putem închiria atât de simplu biciclete, a fost martorul „promenadei“ primului grup de biciclişti prin urbe, în 1869 – în treacăt fie spus, la zece ani de la Unirea Principatelor şi în acelaşi an în care s-a inaugurat, în Piaţa Universităţii, clădirea Universităţii bucureştene. Tradiţia, însă, s-a tot subţiat, destrămându-se cu timpul din centrul ţării înspre margini. Se va menţine mai mult în oraşele mici şi în zonele rurale, unde bicicleta devine exclusiv un mijloc de deplasare. Fapt este că astăzi, în România, biciclismul revine la modă, nu din tradiţia locală, ci tot din import. Această ruptură cu tradiţia, pericolul însuşi în care se află România de a avea în curând mai mult culturologi decât cultură, explică poate – parţial şi la modul retoric, fireşte – şi lacunele din educaţia noastră, ca să zicem aşa, sportivă. În zadar avem „bici“ sofisticate şi „bici retro“ şi „bici dream“ şi „bici fixies“ şi bike sharing, bike parking, BikeFest şi ghiduri vestimentare, dacă nu ne temperăm reacţiile emoţionale care ne scapă de sub control, răbufnind mult prea des într-un comportament suburban. Ştim şi noi, fireşte, că nu suntem la Londra, nici la Amsterdam, Viena, Copenhaga sau Oslo –  mari campioane ale ciclismului de oraş – , dar asta nu ne scuteşte să fim români civilizaţi. E destul să ne gândim la „politeţurile“ pe care şi le servesc unul altuia în trafic şoferii – profesionişti şi neprofesionişti, barbaţi şi femei, fără deosebire –, ca să înţelegem cât de rău stăm cu educaţia şi chiar mai rău, aş îndrăzni să spun, cu caracterul. Iar de lipsa de caracter a concetăţenilor ne lovim cel mai frecvent în relaţiile noastre cu ei, indiferent de vârsta, categoria socială, profesia sau culoarea lor politică. Dar nu inconvenientul în sine trebuie să ne mâhnească şi să ne preocupe, cât mai ales o realitate ce nu poate fi nici ascunsă, nici combătută, nici evitată: anume, că fiecare dintre ei este un exponent al nostru, exponentul naţiei noastre, iar ceea ce este şi mai grav, al naţiunii. Câtă dreptate a avut Salvador de Madariaga, mare  spirit europenist şi, în acelaşi timp, fervent militant al afirmării valorilor spaniole, spunând că „Istoria, geografia, limbajul, religia, chiar voinţa de a trăi în comun nu sunt suficiente pentru a defini naţiunea altfel decât într-un sens pur politic. În sensul ei firesc naţiunea este o realitate psihologică. O naţiune este un caracter“.
Deschizând prin aceasta o altă discuţie, cred că e momentul să punem bicicleta la loc, în rastel. Şi să ne gândim de nu cumva, în zilele noastre, tocmai „realitatea  psihologică“, despre care scriitorul şi filosoful spaniol afirmă că „defineşte“ o naţiune, este cel mai mult atacată. Şi atacată sistematic: tulburată prin toate mijloacele, intoxicată, viciată  spre a fi mai uşor anihilată de „realitatea politică“. Să ne întrebăm de nu cumva poporul a fost adus la un asemenea grad de  ne-simţire şi decădere morală încât, într-adevăr, n-a mai rămas din el decât o populaţie – aşa cum, de altfel, obişnuieşte să-l şi numească preşedintele Băsescu. Iar până la urmă, nici populaţie, ci doar electorat.
În curând vom avea alegeri prezidenţiale. Ca întotdeauna, vor câştiga politicienii care vor şti să-şi tragă masca pe faţă mai bine. Până la victorie vor avea de curăţat  minciunile făcute ţăndări ale fostei puteri. Vor da cu mătura fără să-i schimbe coada, vor spăla încoace şi-ncolo cu mopul, cu ouă şi cu oţet. Gunoiul, însă, e atât de mare şi de năclăit şi de urât mirositor încât s-ar cere să-l ia pe sus cu turbosuflanta. Nu se va întâmpla aşa, fireşte. Ca să se poată întâmpla, ar fi trebuit să le arătăm mai întâi noi, electoratul, ce înseamnă curăţenia.

Un comentariu pentru “Încotro mai biciclim?”

  1. octombrie 24, 2014 la 12:03 pm

    Stimată Doamnă Angela Martin,
    Dincolo de titlul acestui articol, cred că trebuie să citim acel tip de aroganță pe care îl pune în mișcare ”biciclismul”,acea încercare de a fi altfel, doar pentru că vrem să părem a fi europeni, dar așa cum bine subliniați, totul e aparență, totul e de un prost gust și de un grobianism pe care le percepem cu o forță nebănuită.
    Doamne, ”mais ou sont les neiges d”antan? Unde sunt acele dovezi, acele manifestări de civilizație si bun simț ale romanului obișnuit, pentru care infatuarea si mitocănia erau respinse din capul locului?
    Cred că le-am pierdut-sper, totuși, că nu definitiv!-pe acest etern drum al tranziției de care avem parte din plin și pe care, se pare, nu putem merge civilizat nici măcar pe bicicletă!
    Remarcabilă această analiză de gesturi simple, firești, pe care însă, trebuie să le percepem la dimensiunile unui comportament aberant.
    Și, să nu uităm, dorim ca totul să fie curat!Foarte curat!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper