Gustave Flaubert şi chinurile editării

Un articol de ALINA PARTENIE

În a sa „Lettre sur le commerce de la librairie“, Denis Diderot scria că „succesul unei cărţi excelente depinde de o infinitate de împrejurări raţionale pe care cel mai perspicace simţ uman tot nu ar reuşi să le prevadă“. Care ar fi aceste întâmplări raţionale? Secolul sau literatura căreia autorul îi aparţine, şansa de a găsi un editor care să facă totul pentru cartea autorului nu neaparat de dragul acestuia, ci pentru mirajul succesului şi al câştigului? Dacă am face profilul unui autor, din secolul al XIX-lea francez, a cărui primă şi cea mai importantă carte stârneşte controverse înainte de apariţie prin acuzaţia de imoralitate, care încheie un contract (cât de profitabil vom vedea), care dispreţuieşte succesul altuia, dar nu îşi ignoră propriul succes, cu „relaţii“ în lumea editorială a timpului, cu lecturi publice încă de pe atunci, am înţelege că succesul nu este atât de raţional. Şi, odată destinată publicării, cartea nu mai aparţine cu totul autorului ei. Portretul succint pe care l-am făcut rezumă, de fapt, complicatul traseu al cărţii de la autor la cititor, luând ca exemplu cazul lui Gustave Flaubert. Ne întrebăm cum de au reuşit cărţile sale să stârnească interesul încă de la apariţie, să aibă succes la public, dar şi valoare literară, să fie cumpărate, citite de toate lumea şi să rămână citibile pentru o perioadă îndelungată. Azi, pentru Georges Perec, un drept al cititorului ar fi dreptul la „bovarism“. Vom căuta reţeta, dar ne vom opri, mai ales, asupra relaţiei autor-editor, cea care poate constitui cheia succesului sau, dimpotrivă, a decăderii unei cărţi potenţial importante.
Despre Madame Bovary s-a vorbit destul începând cu procesul care i-a fost intentat autorului (şi nu numai lui) pentru acuzaţia de imoralitate. Încă de pe atunci, editorul Michel Lévy, creatorul editurii moderne şi a ceea ce numim azi „cumpărarea drepturilor de autor“, îl urmărea pe Flaubert din al cărui roman au fost publicate părţi în La Revue de Paris, recunoscând talentul autorului chiar şi din „foiletoane adesea trunchiate şi cenzurate“. Guy de Maupassant, prieten cu Flaubert, discută şi el soarta iniţială a romanului căzut, poate, în mâini nepotrivite, ca o adevărată lecţie pentru scriitorii debutanţi. Ajunsă de la prietenul său Du Camp în mâinile redactorului-şef de La Revue de Paris, Flaubert primeşte o scrisoare a lui Du Camp după citirea romanului. Acesta îi confirmă că Doamna Bovary va apărea în revistă, dar trebuie să le lase lor libertatea de a face tăieturile necesare, insinuându-i că se compromite definitiv dacă debutează cu o operă atât de încurcată. De asemenea, îi cer o sută de franci pentru aşa-zisele îmbunătăţiri pe care i le aduc romanului! Argumente ironizate de Maupassant şi pe bună dreptate. Să fi găsit în cei doi modele pentru Bouvard şi Pécuchet? Nu ar fi de mirare!
Michel Lévy, cititor de reviste literare, ajunge să îl cunoască pe Gustave Flaubert după ce în octombrie-decembrie 1856, Madame Bovary apare în şase episoade, cu părţi semnificative omise. Atunci când Michel Lévy îi prezintă propunerea sa lui Gustave Flaubert, Maxime du Camp de La Revue de Paris obţinuse promisiunea de la editorul Jacott de a publica romanul în volum în termen de şase luni. Dar Lévy, intuind poate valoarea şi succesul la public pe care le va avea Madame Bovary, îi promite că îl va publica fără întârziere, semnând contractul pe 26 decembrie 1856 (la insistenţele mamei lui Flaubert şi ale prietenului Bouilhet). Din cele 95 de scrisori dintre Flaubert şi Lévy, aflăm că în timpul procesului autorul îi cere „dragului său viitor editor“ (în ianuarie 1857) să îl ajute cu mărturii ale academicienilor care e posibil să fi citit foiletoanele, îndemnându-l să folosească toate resursele pentru a-l ajuta să scape cu bine din proces. Aşadar, „ferice de cei persecutaţi căci ale lor sunt marile tiraje!“ (Frédéric Rouvillois, O istorie a bestsellerului)…
Odată terminat procesul, cartea este publicată. Despre contractul pe care Flaubert l-a semnat cu Michel Lévy, dar şi despre succesul pe care l-a avut Madame Bovary aflăm din articolul lui René Descharmes, din 1911, intitulat Gustave Flaubert et ses éditeurs. Michel Lévy et Georges Charpentier. Potrivit acestuia, contractul prevedea că Flaubert, un necunoscut atunci, renunţă la orice drept asupra cărţii sale pentru o perioadă de cinci ani contra sumei de cinci sute de franci, cartea apărând în aprilie 1857, în colecţia 1 franc, in octavo, cu copertă verde. Primul tiraj, de 6750 de exemplare, precizează Jacques Suffel, editorul scrisorilor, se epuizează rapid. Până la sfârşitul anului mai apar încă două tiraje, iar până în 1869 vor apărea şapte ediţii succesive. Jean Yves Mollier (1994), în cartea sa despre Lévy, pretinde că în urma publicării acestei cărţi, câştigurile editorului pot fi evaluate la 35 000 de franci, iar ale autorului la 1300 de franci. Iată motivul pentru care Flaubert se arătase atât de reticent în a-şi publica volumele, iată de ce detesta editorii… „Chinurile editării“ devin din ce în ce mai complicate şi mai sofisticate. În asemenea condiţii, mai are rost să publici?
Tocmai de aceea, odată cu al doilea roman, lucrurile se schimbă. Acum, Flaubert vrea să preia iniţiativa. Salammbô va apărea doar dacă editorul se va supune pretenţiilor autorului, cumpărându-i de această dată numele şi nimic mai mult. În complicata relaţie dintre autor şi editor intervine notarul: el va negocia drepturile autorului. Gustave Flaubert nu mai este atât de dezinteresat de eventualele câştiguri pe care ar putea să i le aducă literatura. Într-o altă scrisoare adresată lui Lévy, îi spune pe şleau că în negocierea relaţiilor dintre ei va interveni şi un al treilea: notarul (30 mai 1862), prevenindu-l că îi va întâmpina pretenţiile exorbitante. Flaubert refuză ilustraţiile de orice fel în romanul său şi doreşte ca Lévy să îi accepte manuscrisul fără să-l citească, deoarece, avea deja un nume în literatură. Editorul îi aminteşte că odinioară fusese acuzat de imoralitate amintindu-i de „ajutorul“ de altădată. Editorul trebuie să cedeze şi îi acceptă condiţiile, plătindu-i 10 000 de franci, preluând drepturile asupra romanului pe o perioadă de zece ani, obţinând promisiunea că va publica tot la el un „roman modern“. Într-o scrisoare puţin cunoscută, adresată unui prieten, preluată de René Descharmes, Gustave Flaubert spune că a obţinut publicarea unei cărţi fără ilustraţii, o ediţie in octavo şi suma de 10 000 de franci fără ca manuscrisul să fi fost citit. Tot ca în cazul romanului Madame Bovary, Flaubert se dovedeşte foarte atent la detaliile receptării romanului său, cerându-i editorului să îi trimită toate articolele care fac referire la acesta. Autorul decisese data apariţiei: sfârşitul anului 1862, pentru că în prima parte apăruseră Les misérables lui Victor Hugo, iar succesul de care s-a bucurat ar fi putut duce la trecerea cu vederea peste noul roman. Salammbô are succes la public: ştim că apar patru ediţii până în 1866.
În 1869, lui Flaubert îi apare romanul modern promis în contractul anterior, Educaţia sentimentală, dar de această dată el este din ce în ce mai interesat de câştigurile financiare pe care cartea ar putea să i le aducă. În aceste chinuri ale editării datorate neînţelegerilor tot mai dese cu editorul său, Flaubert „schimbă foaia“. Renunţă la colaborarea cu Lévy (pare un contract de impresariat în fotbal) şi îl alege pe Georges Charpentier, cel ce crease Biblioteca Charpentier. Aici descoperă o atmosferă diferită de „rendez-vous des lettres“, alături de Zola, Goncourt, Daudet, Maupassant, atmosferă care îi dă impresia de seriozitate, aşa cum rezultă din scrisorile sale. Din articolul lui Rene Charpentier aflăm că el îi primeşte pe toţi cei care se află în avangarda batalionului. Este editorul cu care Flaubert va întreţine o relaţie amicală, fără să mai cunoască însă faima de odinioară. Totuşi, Flaubert îşi păstrează minuţiozitatea în relaţia cu noul său editor: cere să se mai adauge câte un rând paginii sau dă instrucţiuni pentru prezentarea titlului. Dacă în 1862, după succesul pe care l-a avut cu Salammbô îşi exprima entuziasmul, într-o scrisoare către Laure de Maupassant, că „ziarele mari şi mici vorbesc despre mine (…) Lăudat fie Dumnezeul librăriilor“, în 1874 îi răspunde lui Turgheniev că îl întristează eşecul pe care l-a avut Educaţia sentimentală, lucru pe care îl va mărturisi în continuare în 1879 şi lui Georges Charpentier. Este supărat pe publicul care nu îl înţelege. Fiecare carte cu soarta sa! Habent sua fata libelli, ar spune latinii.
Despre relaţia cu traducătorii aflăm tot din corespondenţă. Într-o scrisoare adresată lui Michel Lévy o propune pe Juliet Herbert ca traducătoare de limbă engleză a romanului Madame Bovary, deoarece traducerea se realizează sub ochii atenţi ai autorului. El insistă ca aceea să apară, şi nu alta, cu dezavantajul că traducătoarea nu are „relaţii“ în lumea editorială. Nu se ştie când şi în ce condiţii autorul şi traducătoarea sa au devenit amanţi. Cert este că traducerea nu a apărut în Anglia. Rolul editorului ar fi fost să îi croiască drumul şi pentru traducere, o adevărată capodoperă.
Oferind doar câteva detalii despre relaţia complexă a autorului cu factorii exteriori (obiect de studiu, mai degrabă, pentru sociologia literaturii), cititorul de azi poate să răspundă unor întrebări despre modul în care cartea ajunge la el. E clar că autorul nu este suficient, cartea nu poate apărea doar fiindcă acesta a scris-o. Din secolul al XIX-lea începe consacrarea editorului. Toate controversele, nelămuririle şi nedumeririle au în centru cartea şi transformarea ei în obiect comercial. Pe când Flaubert trecea prin chinurile stilului atunci când îşi realiza operele aspirând la o „carte despre nimic“, nu-şi închipuia dificultăţile întâmpinate în relaţia cu alte instituţii (dovadă că a fost subiectul unui proces), dar şi cu editorii. Îi dispreţuia, dar nu s-a putut lepăda de ei. A renunţat la unul, dar a trebuit să apeleze la altul. Fără chinurile editării, i-ar fi fost imposibil să reziste şi să existe ca scriitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper