Gellu Naum – exilul voluntar în inocenţă

Un articol de Felicia Muntean

Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

În tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând
(Athanor 1968)

Aparţine avangardei noastre literare, este prezent în 1938 la Paris pentru a-şi pregăti un doctorat în filosofie cu tema Studiile lui Abélard, plecat la îndemnul prietenului său, pictorul suprarealist Victor Brauner, îi va întâlni aici pe Gherasim Luca, Jacque Hérold (născut în România) şi pe însuşi André  Breton, care-l invită să publice în celebra revistă Minotaure.
Gellu Naum – căci despre acest mare poet român vrem să vorbim – considerat „ultimul suprarealist“, tot aşa cum, dacă ni se permite alăturarea, se spune despre Eminescu că este „ultimul dintre romantici“, se va întoarce în ţară şi va face parte din grupul suprarealist român, alături de Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu şi Paul Păun. La ei şi la experienţele lor se referea André  Breton când spunea în 1946: „Centrul lumii s-a mutat la Bucureşti“.
Chiar dacă grupul lor s-a destrămat şi el a fost interzis ani buni din cauza ideologiei staliniste, Gellu Naum a rãmas fidel concepţiilor sale artistice şi va fi onorat mult mai târziu, când ecourile avangardei istorice se vor fi stins de mult.
În 1999 i se acordă Premiul european de poezie, Münster, în  2000 este propus pentru Premiul Nobel şi în 2002 i se decerneazã „The American Romanian Academy Arts Award“ – post mortem.
Poate mai degrabă în spiritul memoriilor şi al biografiilor lovinesciene (Mite şi Bãlãuca, 1935), aşteptând acea stare „muzicală“ de care vorbeşte E. Lovinescu, acea „notã muzicală de bază“ menită a provoca o anume „stare de conştiintă unică“,  vom încerca să dăm seamă, folosindu-ne memoria şi neclintita admiraţie, despre imaginea lui Gellu Naum aşa cum am avut privilegiul de a-l cunoaşte.

„Îmi place drumul lui Naum“, a spus fiul meu după ce, la cinci ani  l-am dus în vizită la Gellu şi Lyggia Naum. E vorba de trotuarul de pe strada Av. Petre Creţu, prin al cărui asfalt rădăcinile copacilor bătrâni ieşeau ca nişte ramuri ale unor copaci subpãmânteni care urmau să le ia locul celor de la suprafaţă, opina tot fiul meu, David.
Gellu l-a întrebat de şcoală, de lecţii, dacă nu cumva e premiant. Se purta de parcă erau colegi la şcoli diferite, se întreţineau ca doi congeneri şi Gellu îi dădea doar lui atenţie, noi, ceilalţi, adulţii, eram de prisos.
Când l-am cunoscut, mergând în vizită cu scriitoarea Simona Popescu, buna lor prietenă, a început un fel de poveste ramificată (arborescentă!) despre el însuşi, prieteni şi scriitori, pornind de la o fermă antipatie pe care şi-a mărturisit-o pentru Goethe (care, în opinia lui, nu s-a purtat deloc bine cu Schiller).
Simona şi Lyggia nu mă avertizaseră că nu-i place să fie întrerupt, dar eu, entuziastă, parcă m-aş fi întâlnit cu un prieten din copilărie, puneam întrebări, comentam, râdeam, ca şi cum eram pe un teritoriu (o, pădure… unde eşti?!) în care nu mai speram să ajung vreodată. Ca în copilărie, fără grija consecinţelor, am avut privilegiul să ascult, să particip la „joaca“ lui Naum – acel spectacol de care au fost marcaţi, vrăjiţi, poate chiar transformaţi, mulţi vizitatori de-ai lui (nu fusese el numit „Marele Şaman al României? Nu venea la el criticul de film, Alex.Leo Şerban sã-l „binecuvânteze“, ca să aibă noroc în călătorii?).
Gellu Naum nu ţinea niciodatã chei sau bani, nu le ştia valoarea, uneori parcă intra în panică şi-i spunea Lyggiei să vândă nişte cărţi vechi dacă nu mai e de mâncare, amintindu-şi de anii de foamete de după război. Atunci împărţiseră ei trei – Gellu, Lyggia şi mama lui – câte un pumn de mălai din care făceau felioare subţiri, coapte şi prăjite. Umblau, cum ziceau ei, „hipnotizaţi de foame prin oraş„.
Cred că Naum era cumva exilat, autoexilat, nu în cărţile citite sau în vreo zonă ocultă, nu în anii copilăriei, ci în „pielea“ şi fantezia acelui copil care ştia să oprească furtuna, ca prietenii lui de joacă să ajungă acasă în siguranţă. Rămăsese cel care, orfan de tată de la doi ani, a crescut printre surori mai mari. Chiar dacă frumos adolescent sau premiant în costum de înger (a apãrut astfel şi în ziar), a cunoscut fete care l-au iubit, a făcut „experienţe mediumnice“ ca să-şi găsească Iubita, a plecat la Paris unde era în miezul mişcării suprarealiste, Gellu Naum a supravieţuit, îngrozit de politică, exilându-se în copilul din el.
După ce ne-a părăsit, m-am tot gândit la cărţile „patriotice“ pe care le-a scris şi pe care le-a renegat.
Întorcându-se dintr-o şedere în Germania, mi-a povestit cum a scris acolo un poem cu nişte femei mici, drãguţe, de porţelan şi cu o pasăre – o numise Vasile (pronunţa amuzat, nemţeşte Fasile) – şi era terifiat să nu se creadă că face vreo aluzie la premierul de atunci.
Am citit de curând o scrisoare adresată lui Dumitru Popescu- Dumnezeu, supărat că nu i se accepta publicarea cu ilustraţii a poemului Avantajul vertebrelor. Acolo aminteşte de activitatea lui revoluţionară, a fost chiar arestat manifestând împotriva dreptei legionare, împotriva fascismului, el fiind de stânga. Ca şi Eliade în America, după 1990, deşi adulat, premiat, propus pentru Nobel, Naum cred că a trăit cu spaima de a nu fi acuzat pentru „păcatele“ proletcultiste din anii tinereţii. A devenit, traducând mii de pagini, un mare stilist al limbii române şi, protejat de Lyggia, care ţinea legătura cu „exteriorul“, suferea că nu putea publica decât traduceri şi cărţi pentru copii.
Era înspăimântat de gândul vreunei asocieri cu viaţa politică, marcat de separarea dramatică de unii prieteni care acceptaseră funcţii şi avantaje în regimul comunist, dar nu vitupera, niciodatã nu am sesizat vreun puternic resentiment.
Rămânând fãră prietenii vechi (de pildă, Victor Brauner, cel mai bun prieten al lui), Naum primea puţine persoane – începuseră să-l caute editori şi critici care, înainte de premiile internationale, îl  ignorau. Nu era dispreţ.
N-avea deloc dispoziţie pentru discuţiile despre ierarhii şi lumea literară, prefera compania unor oameni tineri sau a unor simpli simpli ţărani din Comana. Mondenitatea scriitoricească în care a fost nevoit să se mai „arate“ nu-i plăcea defel. Poate nu întâmplător era asemănat unui Shaman – în imaginarul Zen, succesul e tulburare, gălăgie, sunete disonante, cor de trâmbiţe stridente, un cocktail de confetti sufocante, ca în carnavalurile felliniene.
O armă, o strategie, o conjuraţie impenetrabilă împotriva derizoriului, a vanităţii şi a scandaloasei gălăgii a succesului, nu o reprezintă copilăria lui Naum – orfanaj, război, lipsuri –, ci copilul Gellu.
Unii rămân ca într-o poză, în cea mai reuşită, ca un fel de statuie, hologramă a realei lor fiinţe, în portretul vârstei lor perfecte. Jung avea în minte un sfătuitor bătrân, înţelept, care, probabil, i-a „dictat“ sobrele şi savantele cercetări. Alţii, ca Oscar Wilde, au rămas încremeniţi în portretul unui efeb provocator – pe care, ca şi Kavafis, l-au căutat apoi mereu deznădăjduiţi, înfricoşaţi, învinovăţindu-se, trăind ca şi Mishima asemeni unor infractori pedepsindu-se exemplar în numele unei morale şi educaţii….
Gellu a rămas copilul zburdând pe strada Ghiocei, iubindu-se prin gard cu o fată, îmbrăcat în înger cu premiul I, cu ghiozdanul (primit de la Perpessicius – era coleg cu fiul său), în spinare.
Trăia în „cultul pisicilor“ lui, Japonica îl învăţase „să vadă“. Îşi adusese o prietenă de la Paris, o păpuşă din lemn de teck, o chema Mona, era foarte grea. Avea şi alte „jucării“: cărţi, poze, scrisori, albume, cămăşi preferate, pulovere de lână fină – îmi arăta eticheta, erau englezeşti! Avea grijă să nu facã firimituri pe jos şi, împreună cu Lyggia, le spunea prietenilor la plecare: „Să fii cuminte!“.
Gellu Naum era un „copil cuminte“, avea nostalgia matriarhatului, şi-a iubit mama şi surorile, a adorat-o pe soţia lui, Lyggia, pe care a aşteptat-o, „a recunoscut-o“ şi, într-o zi, i-a oferit un nufăr. „Mama pãmânt“ i-a oferit tot felul de jucării vechi (străvechi!) pe care le găsea cu nuieluşa de alun… Astfel de întâmplări apar în romanul Zenobia, numit de Naum „autobiografic“ care „înflăcărează“ imaginaţia şi trezeşte la unii admiratori dorinţa de a participa la iniţieri şi ritualuri; ele ţin, cred eu, de puterea fascinatorie a vrăjitorului copil care nu voia  să iasă oricum în lume.
L-am cunoscut când avea deja optzeci de ani şi cred că izolarea lui nu se datora decât unei intransigenţe fără cusur.
A fost protejat de feminitate, de dragostea Lyggiei, de amintirea mamei şi a surorilor lui.
Într-o zi, am citit împreună într-un calendar cu scriitori cum un critic zicea despre el că a fost inteligent, „poate prea inteligent“. Am râs teribil. Tot acolo se spunea că Naum „a avut un Athanor“ (publicase un volum cu acest nume). Când am plecat de la ei, Naum mi-a dat un căpeţel de creion galben şi mi-a zis: „Ia şi tu un Athanor!“.
Cum să nu-ţi doreşti să rămâi copil, să nu te autoexilezi alături de camaradul de joacă ce încearcă, din răsputeri, să oprească furtuna?!
Gellu nu mai e! Furtuna s-a declanşat!
Când eşti copil şi ţi-e frică, îţi creezi prieteni imaginari – aşa cum erau scriitorii citiţi, traduşi de cărturarul Naum (a stilizat Originea speciilor – a lui Darwin!). Obosit peste măsură, se odihnea în satul Comana în fiecare vară, printre mlaştini şi oamenii locului.
Nu copilul Cosette  trăind în lipsuri, decis să se remarce, să învingă ca adult o societate nedreaptă, ci copilul iubit, care rămâne un magician fiindcă el crede şi-i face şi pe alţii să vadă cum lucrurile se pot lega într-un mod halucinant numai pentru tine.
„La dictée automatiqué“, „le hasard objectif“ din suprarealism sunt sintagme ale unui mod de viaţă. Libertate, poezie, dragoste reprezintă o triadă completă pe care Naum a ilustrat-o impecabil – de la gesturile măsurate de a ieşi din lumea somnului (de unde o dată s-a trezit brusc şi a schiţat în semitrezie  cripticul poem Nigredo), de la formularea clară şi indiscutabilă a principiilor prieteniei (juca cel mai dur joc al adevărului, gândului, faptei şi cuvântului – avea, deci, o adevărată mistică a prieteniei).
Onestitatea copilului este o foarte dură povară doar dacă pretinzi  că eşti adult şi practici o ipocrită duplicitate.
Copilul-vrãjitor vorbeşte o singură limbă şi poezia lui Naum, în mod premeditat, nu se lasă uşor pradă exegezei tocmai din acest motiv: ea, poezia, este limbajul codat şi exclusivist, iar alţii pot să-l perceapă cu invidia celor lăsaţi în afara jocului („Cu tine nu mă joc!“).
Aduse în spaţiul public, multe dintre cuvintele, credinţele, declaraţiile lui pot fi înţelese greşit, răstălmăcite.
Unii sunt bărbaţi sau femei, alţii androgini sau rătăcesc în căutarea perechii, alţii rămân copii – precum Gellu –, zei adevăraţi ai unei realităţi prime, ai inocenţei.
Poezia sa este o faţetă a acestei exuberante şi, în acelaşi timp, grave trăiri ritualice, a codului copilăriei şi a inocenţei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper