Finalul irespirabil al unei cariere politice

Un articol de Ionuţ Vulpescu

Chiar dacă matematic nu e imposibil, e totuşi extrem de puţin probabil ca Marin Preda să-l fi cunoscut pe Traian Băsescu. La moartea marelui prozator (survenită în luna mai a anului 1980), actualul preşedintele era doar un tânăr ofiţer de marină, care nu lucrase încă într-un post controversat la Anvers.
Cu toate acestea, căutând să sintetizez câteva concluzii cu privire la cele două mandate ale preşedintelui României şi să creionez o galerie de portrete ale acestei perioade atât de nefaste din istoria recentă, am dat peste un text al lui Preda. Literatura, se ştie, este „fotografie“ a realităţii numai pentru spiritele needucate, care practică lectura de identificare şi cred că vicontele de Bragelonne a existat în realitate, aşa cum l-a descris Dumas, şi plâng de satisfacţie sau de emoţie când Edmond Dantès îşi duce până la capăt răzbunarea. Marea literatură este, înainte de toate, viziune şi, nu o dată, ea este mai autentică decât realitatea, în sensul că 1) îi surprinde sensurile ascunse, şi 2) prin accesul la universalii, îşi transcende epoca, fiind mereu actuală, câteodată la secole întregi distanţă.
Textul peste care am dat se numeşte Neobosita inventivitate a tipului infect (!) şi face parte dintr-una dintre cele mai cunoscute cărţi ale lui Marin Preda, şi anume Imposibila întoarcere. Lectura lui, azi, în cheia istoriei politice a ultimilor ani, produce un adevărat şoc.
Să-i dăm, deci, cuvântul prozatorului: „În grupul nostru, pe câmp, era un băiat care tot timpul îi trântea pe ceilalţi. Eu îmi dădeam seama că alţii erau mult mai tari decât el, şi chiar eu însumi, dar nu înţelegeam de ce se lăsau. Chiar şi eu mă feream de el şi refuzam lupta. Până într-o zi, când prea de tot am fost provocat şi n-am mai putut evita ciocnirea. Lupta a început, şi toţi ceilalţi s-au strâns în jurul nostru. Îmi dădeam seama că era adevărat tot ce ştiam eu. Din mişcările şi felul în care se lupta adversarul meu, simţeam că în curând îl voi trânti la pământ. Am văzut însă deodată, chiar în momentul în care mă pregăteam să-l dobor, că mişcările lui nu mai erau ale unui om care luptă. De pildă, nu mă mai ţinea decât cu o mână, ca să arate celorlalţi, ce? Că dacă-l dobor să poată spune că n-a luptat decât cu o mână? Iar chipul său căpătase o expresie de paiaţă. Ce voia să spună? Voia să-i facă pe ceilalţi să râdă în toiul luptei. Iar dacă l-aş fi pus jos, ce adică, să se considere că, din moment ce el se strâmba aşa, rezultatul luptei nu mai avea valoare? Mi-am dat seama într-o clipă de toate acestea, dar m-am hotârât să merg până la capăt. Atunci, însă, asemeni unei lighioane care nu ştia să se apere decât într-un singur fel, eliminându-şi, de pildă, conţinutul intestinal, adversarul meu a împuţit aerul. Ceilalţi au izbucnit în hohote de râs. Lupta a încetat. Înverşunarea mea s-a transformat în silă şi ruşine. Dar mai cu seamă în uimire: cum a putut el inventa un asemenea procedeu infect, într-un moment în care ar fi fost cu neputinţă să mai evite înfrângerea?“.
Vă asigur că textul lui Preda este autentic, e reprodus cu acurateţe şi fără a adăuga o virgulă de la mine. El ne oferă nu atât o descriere a unui personaj real, cunoscut personal de Marin Preda (în ciuda aparentului conţinut autobiografic), cât o radiografie a unui tip uman de care, din nefericire, societatea românească modernă nu duce lipsă. Un tip pe care marea bulversare produsă de comunism l-a adus în prim-plan şi de care, din nefericire, Revoluţia din Decembrie nu ne-a scăpat. Aş spune chiar că… dimpotrivă.
Avem, în acest stop-cadru tipologic al lui Marin Preda, o incursiune în bolgiile psihologiei personajelor politice de tip Traian Băsescu. A căror lipsă de scrupule nu este egalată decât de absenţa simţului ridicolului.
Să luăm, de pildă, comportamentul (încă) preşedintelui din ultimele luni.
România a mai avut, înaintea sa, doi preşedinţi care şi-au terminat mandatele. Primul, Ion Iliescu, candidând la preşedinţie la finalul primului mandat (în 1996) şi la un post de senator, la încheierea celui de-al doilea (în 2004), s-a retras de la Cotroceni pe durata campaniilor. În cadrul ultimei campanii electorale la care a participat, cea din 2004, prezenţa sa publică a fost extrem de discretă, iar separarea de Cotroceni, cât se poate de vizibilă. Şi-a respectat angajamentele, a respectat demnitatea funcţiei de Preşedinte.
Cel de-al doilea, Emil Constantinescu, a declarat în vara anului 2000 că nu va participa la alegerile din acel an, nici la prezidenţiale, nici pentru un fotoliu parlamentar. Conduita sa în timpul campaniei electorale din toamna anului 2000 a fost exemplară. Se pot spune multe despre lipsa de performanţă a mandatului dlui Constantinescu, dar nu despre corectitudinea şi demnitatea cu care a exercitat funcţia de preşedinte al ţării. Şi el a respectat demnitatea funcţiei de Preşedinte al României.
În schimb, Traian Băsescu face în 2014 ce a făcut şi la alegerile din 2008, şi la cele din 2012. Se implică grosolan în campanie şi o face… în maniera personajului imaginat de Marin Preda.
Despre un candidat, de pildă, afirmă că doreşte funcţia prezidenţială spre a exercita controlul asupra Justiţiei. Nici nu contează scăparea freudiană: dacă funcţia de preşedinte asigură controlul Justiţiei, înseamnă că el însuşi, Traian Băsescu, a exercitat acest control; pentru acest tip uman, consecvenţa şi logica nu au nici o valoare, tot ceea ce contează este să îşi atingă scopurile. În ciuda gravităţii aparente a acuzaţiei, însă, totul e doar o scălâmbăială de paiaţă, ca în textul lui Preda.
Când încă-preşedintele vede, însă, că asemenea acuzaţii mai au impact doar asupra a 6% din electorat – ceea ce reprezintă, fără îndoială, cea mai catastrofală prăbuşire a unui preşedinte în exerciţiu, în istoria recentă a Europei –, aruncă asupra tuturor candidaţilor o altă acuzaţie: unul dintre ei (nu se ştie care) e ofiţer acoperit. Nu contează, nici în acest caz, responsabilitatea, dacă nu chiar vinovăţia sa nemijlocită, dacă acuzaţia ar fi adevărată.
Doar că preşedintele degeaba în funcţie crede că publicul uită că pe unul din candidaţi el l-a învestit prim-ministru, pe alte două candidate le-a susţinut permanent, ca ministrese şi parlamentare, pe un al patrulea s-a bazat construcţia sa politică, prin care a răsturnat în 2009 votul alegătorilor din 2008, iar cu cel de-al cincilea ia regulat mese de taină. Ca preşedinte al ţării, dacă avea probe că oricare dintre candidaţi este ofiţer acoperit, era obligat de lege să se delimiteze de el. Pentru Traian Băsescu, însă, nu contează decât să maimuţărească o bătălie pe care a pierdut-o deja, infestând cu toxine atmosfera.
Asta a fost, de altfel, reţeta celor două mandate ale sale, ca şi a mandatelor precedente ca ministru al Transporturilor şi, respectiv, ca primar general al Capitalei. Nu a finalizat nimic, nu a câştigat niciuna dintre bătăliile pe care le-a început, a trăit într-un permanent scandal şi într-o permanentă hărţuială a celorlalţi. Când a fost pus la pământ şi se profila o înfrângere meritată, a găsit o „soluţie“ de care orice om decent s-ar ruşina: fie votul în 12 secunde de la Ambasada României din Paris, fie „judecătorii“ de la Curtea Constituţională care, în 2012, au interpretat cvorumul la referendum după o algebră unică în lume, fie hăituirea în Justiţie a adversarilor politici, chiar în timp ce el însuşi doarme la adăpostul unei hiper-imunităţi inventate. Iar când nimic din toate acestea n-a mai mers… atunci „şeful statului“ a revenit rapid la metodele la îndemână: palma pe şest, „ţigancă împuţită“, „vezi că s-ar putea să nu-ţi mai găseşti bărbatul acasă“ sau „păsărică“.
Neobosita inventivitate, din păcate, poate merge pe un vapor sau într-o mică bişniţă de port. În conducerea unui stat modern, în lumea atât de complexă în care trăim şi în vecinătatea unor pericole care vizează nu numai bunăstarea, ci însuşi teritoriul şi libertatea României, asemenea procedee sunt departe de a fi suficiente. Sunt chiar contraindicate, căci transformă funcţia supremă în stat într-o paiaţă şi, implicit, statul într-un bâlci de provincie.
Cu asta şi rămânem după două mandate regretabile, ale unui om profund nepotrivit în fruntea statului: cu o atmosferă irespirabilă, cu o degradare a tuturor valorilor, cu o batjocură permanentă la adresa onoarei strict necesare în relaţiile dintre oameni şi dintre instituţii.
Soluţia lui Marin Preda din Neobosita inventivitate a tipului infect, şi anume refuzul profilactic al confruntării cu asemenea indivizi, nu e, însă, aplicabilă în politică. Aici nu e vorba doar de confortul moral personal, ci de răspunderea faţă de viaţa cetăţenilor şi a statului. Tipul infect, cu care ne-au cadorisit deceniile de după 1944, trebuie încetul cu încetul eliminat din fruntea statului şi trimis către periferia societăţii, acolo unde îi este locul.

5 comentarii pentru “Finalul irespirabil al unei cariere politice”

  1. octombrie 8, 2014 la 1:06 pm

    Am citit atent textul articolului scris de Ionut Vulpescu. Il cunosc pe autor de multi ani (deja!), asa incat ader intru totul la tot ce a scris. Atent, profund, concret si totul adevarat. In plus, prin vocatia si constructia sa intelectuala si sufleteasca, Ionut il vede pe „cel rau” doar trimis la periferie si, in bunatatea sa, ii da o sansa de a mai respira un timp…Eu voi fi mai sever, chiar daca nu fac parte dintre legiuitori. Cel viclean, cel rau, pe care il avem in vedere, va trebui sa raspunda pentru faradelegile sale, pentru intreaga nedreptate pe care a facut-o timp indelungat unui popor intreg. Sa raspunda, impreuna cu toti acolitii sai. Stiu ca un astfel de punct de vedere nu se inscrie pe deplin in conceptiile revistei „Cultura”, dar spravietuirea societatii noastre cere aceasta pedeapsa…

  2. octombrie 10, 2014 la 7:36 am

    IONUT …CINE ?
    AH E CUMVA NUMARATORUL DE CORNERE FACUT DEPUTAT DE CATRE PSD ?
    BINE, LA REVEDERE, POATE II CORECTATI GRESELILE GRAMATICALE

  3. octombrie 20, 2014 la 6:38 am

    Interesat de literatura (cultura), mai ales romaneasca, am dat si peste revista de „cultura” CULTURA. Rasfoind-o, printre autori am gasitat si un nume asemanator cu al unui celebru om de cultura si facator de carti, intrebandu-ma daca exista, cat de cat, o asemanare intre Domniile lor. Si am gasit. Foarte multe cuvinte si expresii pe care Romulus (Cel Mare) le foloseste in traducerea din Rabelais (Gar….) le gasim, cu aproximatie, si in articolul d-lui Vulpescu Ionut. Comentarii ar fi multe, dar sa ne oprim la cateva dintre ele. Controlul justitiei: Traian Basescu a spus odata ca daca exista vreun avocat, politist, procuror, judecator etc la care sa fii intervenit sa spuna. Pentru Ponta nu este necesar, el intervine direct, pe fata! Imi amintesc anul 2004, cand satele si orasele scumpei noastre patrii erau impanzite de niste banere imense in care apareau Iliescu si Nastase, primul recomandandu-l pe celnde al doilea ca un „foarte bun” viitor presedinte. Si totusi are un limbaj destul de decent fata de balacareala la care este supus de Victor Ponta si altii, si altii…Imi amintesc ca atunci candv era primar general al Capitalei PDSR-istii de atunci, care erau laguvernare, i-a luat una cate una din functii, numai ca sa nu faca nimic pt bucuresteni. Si totus Oprescu se mandreste cu cateva lucruri terminate de el si incepute de Basescu. Parca Romania a trecut si prin criza. Se face mare caz de taierea salariilor, dar ce face guvernul actual cu nu stiu cate taxe si impozite este mult, mult mai grav decat taierea salariilor bugetarilor. Uitati-va d-le Ionut la guvernarea actuala si la primul ministru al ei si spuneti in cat timp vom ajunge la limita suportarii!
    In legatura cu ofiterul acoperit, credeti ca Traian Basescu spune lucruri aiurea, de care sa nu fie sigur? Vedeti si dv cate lucruri se leaga, Valter Marian, Melescanu, Ordonanta etc.Si cel mai grav este incalcarea Constitutiei, dar la Ponta asta si altele „nu se pune”!
    N.B. Mie, mama mea, mi-a spus acum 68 de ani ca nu-i frumos sa discut deciziile Curtii Constitutionale!

  4. octombrie 28, 2014 la 10:16 am

    Atentie ! domnul in discutie isi pregateste , cu migala am putea spune , o noua ” rampa ” de a ramane pe mai departe in politica : vrea sa faca un partid puternic pentru 2018 ! Daca isi va duce la final ” preocuparea ” sa vedeti atunci circ ; ceea ce face acum o sa fie ” mizilic ” fata de ce o sa lanseze pe piata din tolba plina cu care se va retrage . Sigur ca ceea ce face si o sa mai faca , ” desantul ” va continua , nu este nici bine si nici nu ne place dar , nu stie altfel ! Este comportamentul omului umblat prin lume care confunda tara cu vaporul . Asa ne trebuie .

  5. noiembrie 17, 2014 la 9:26 pm

    Domnule Vulpescu,
    Va rog sa savurati finalul irespirabil al unei cariere „politice”, final care s-a petrecut in ziua de 16 noiembrie 2014. N-ati gresi cu nimic daca in cuvintele de mai sus ati inlocui numele presedintelui Traian Basescu cu Victor Viorel Ponta, care , trebuie sa recunoasteti , este o NULITATE.
    Multe milioane de euro a costat publicitatea si consilierii, cine plateste?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper