Festivaluri, Adonis şi restul poeţilor

Un articol de NICOLAE COANDE

Am ajuns la concluzia la care, mai devreme sau mai târziu, ajung toţi preşedinţii de stat sau şefii de guverne: presa e de vină…

S-au înmulţit ştirile care anunţă în ultima vreme derularea în România a „celui mai mare festival de poezie“ pe care l-au putut vedea românii până acum. Fie că luptă pentru a fi numite capitale culturale europene, fie că nu fac asta, mai toate oraşele însemnate din România îşi trec în agendă şi la butonieră un festival de poezie unde se anunţă că unii dintre cei mai mari, importanţi sau titraţi poeţi din Europa sau din lume vin la ele acasă. Se pot vedea acolo chiar şi poeţi români, mai discreţi cu gloria, dar cu o cotă în creştere – într-un puzzle care încearcă să reconstituie harta reală a poeziei contemporane.
Poate ar trebui să recunosc de la început că sunt un resentimentar (chiar dacă l-am citit pe Scheler – nu-mi ajută la nimic). Aş vrea să pot avea umor atunci când voi spune că nu fac decât să compar metode şi stiluri publicitare asumate de organizatori în astfel de situaţii şi că, mai degrabă, încerc să înţeleg pentru mine, dar şi în numele altora, de ce emfaza însoţeşte adesea astfel de „afaceri biografice“ (ca să folosesc expresia unui poet român contemporan).
Participasem anul trecut, la Craiova, la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură „Mihai Eminescu“, organizat de primăria oraşului. Festivalul este coordonat de profesorul de ştiinţe politice, poet totodată, Ion Deaconescu, un om umblat prin Europa, care a încercat să lase impresia că nici măcar nu ştim ce poeţi au aterizat la Craiova. Detest stilul triumfalist, dar înţeleg când cineva ţine să salte nivelul prin declaraţii de PR. Până la un punct e admisibil. Însă, dincolo de numele lui Justo Jorge Padrón, amic al lui Sorescu, pe care îl văzusem acum treizeci de ani la cenaclul revistei Ramuri, condus de poet, nu aveam habar de valoarea celorlalţi. Bine, cu excepţia unei cărţi, nu ştiu mare lucru nici despre Padrón şi l-am întrebat de curând pe Dorin Tudoran ce crede despre acest poet pe care l-a întâlnit de curând în Ungaria, dar încă nu am primit vreun răspuns. Revin, ni s-a spus atunci, la Craiova, că sunt „cei mai“, cu onoruri primite peste tot, decoraţi, bine situaţi în literaturile lor, oameni onorabili etc. Însă, cu excepţia câtorva poeme pe care le citeau atunci, nu ne puteam face nici o impresie despre valoarea poeziei lor în absenţa unei antologii măcar de poeme traduse sau prezentate într-o limbă de circulaţie. Am fost aşadar acolo, am citit, am ascultat pe alţii, dar, cu excepţia câtorva, nu mi-au spus mare lucru. Vorba lui Emil Brumaru: mi-au plăcut, dar nu m-au dărâmat.
Anul ăsta, festivalul a fost şi mai mediatizat (şi-a schimbat şi numele, Festivalul Mondial de Poezie), iar presa locală s-a întrecut în a afirma că „polul mondial al poeziei s-a mutat la Craiova“. Cunoaştem expresia asta, ţine de epoca suprarealismului, când ai noştri au mutat capitala la Bucureşti. La Craiova era anunţat însuşi Adonis, alături de un mongol, Mend-Ooyo Gombojav, preşedinte al Academiei Mondiale de Arte şi Cultură din Mongolia, care a şi câştigat marele premiu (un cec de 1.500 de euro oferit de ICR, o diplomă şi o statuie care, ni s-a spus, e făcută de „cel mai mare sculptor al lumii“, Ugo Bianchi, şi care face 3.000 de dolari!), Amadou Lamine Sall, din Senegal, un neozeenlandez, o libaneză, un austriac-englez, un rus, un turc (îl cunoscuse pe Ritsos, dar şi pe alţi poeţi mari ai lumii), sârbi, muntenegreni şi alţii. Apogeul emfatic l-a atins Nicolae Dabija care, în faţa autorităţilor locale (poeţii au fost plimbaţi pe la autorităţi frecvent), a început ditirambic: aveţi idee ce aţi făcut aici? Şi a continuat: „Vreau să mulţumesc autorităţilor pentru acest festival, pentru faptul că aţi reuşit să faceţi din Craiova capitala mondială a poeziei. Doresc să mai scot în evidenţă un lucru poate nespus încă: mulţi dintre cei sosiţi în aceste zile în Cetatea Băniei se află în anticamera Premiului Nobel pentru literatură. Sunt mari creatori şi este meritul Craiovei că a reuşit să-i reunească pe toţi“.
Organizatorul, Ion Deaconescu, nu s-a lăsat nici el mai prejos: „Poetul e cuvântul. Acel cuvânt dinainte de cuvinte, dinainte de naştere şi moarte, dinainte de neant. Acel cuvânt care naşte alte cuvinte cu care iubim şi urâm în orice moment. Cum spunea Justo Jorge Padrón, poetul este o fiinţă extrem de importantă, cu o forţă nebănuită de nimeni. El este faraonul care face piramide din cuvinte, stăpânul lumii, cel care schimbă viaţa şi o face mai frumoasă. Este cel care vindecă suflete de boli neştiute de nimeni şi inima de cicatrice. Poetul este pasărea cu trei aripi care zboară dincolo de orizont, dincolo de începutul lumii, e farul de la marginea mărilor şi a oceanelor, e corăbierul care ştie doar el să citească în stele şi în beznă“. Am reţinut – trei aripi…
Evident, Adonis nu a venit, altfel lua el premiul cel mare. Şi când stăteam aşa şi mă gândeam ce-ar fi fost dacă ar fi venit marele poet sirian, am primit pe mail un link cu un nou articol al lui Dorin Tudoran, despre Festivalul de Poezie „Julius Panonnius“, organizat de fundaţia cu acelaşi nume şi de PEN Clubul maghiar, între 29 august şi 7 septembrie. Acolo, ce să vezi? Luaseră Marele Premiu, fiecare, Yves Bonnefoy şi Adonis, poeţi veterani, aflaţi şi ei, cum altfel, „în anticamera Premiului Nobel“, deşi Dorin Tudoran nu folosise expresia asta. Dimpotrivă, tonul său era jovial prietenos şi ne informa că festivalul a ajuns la a treia ediţie, că la premiu au fost nominalizaţi şi americanul Charles Bernstein sau spaniolul Jorge Justo Padrón (cel care îl susţine pe Ion Deaconescu la Craiova în intenţiile sale), iar anii trecuţi au fost acolo – astea da, nume. Şi a fost chiar şi Depardieu, care a citit poezie şi a râs cu poeţii! Am uitat să spun: premiile acordate celor doi mari poeţi nu au constat doar în diplome: pe lângă statuetele cu care sunt fotografiaţi, organizatorii le-au înmânat fiecăruia câte un cec de 50.000 de dolari. Ungurii ăştia… Mi-amintesc că am citit anul acesta în România literară un articol al Simonei Sora în care relata despre Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, care se decernează de douăzeci şi trei de ani încoace în deschiderea Târgului Internaţional de Carte de la Guadalajara, unde laureatul a fost acelaşi Yves Bonnefoy, iar premiul acordat a fost un cec de 150.000 de dolari. Selenar, nu? Mexic, piramide şi poezie.
Bun, noi suntem în România, unde poeţii sunt trataţi omeneşte, adică fără gratificaţii financiare, suntem oameni normali, cum remarcă şi Radu Vancu într-un interviu acordat unui ziar din Sibiu, în care spune despre recent încheiatul festival internaţional de poezie de acolo că „nu mai există în România un al doilea festival de poezie cu atât de mulţi invitaţi străini şi de asemenea nivel; că, de asemenea, nu există o antologie a vreunui festival autohton comparabilă cu a noastră – o antologie trilingvă, cu texte în limba originală, plus traducerile lor în română şi în engleză. Însă asta nu înseamnă că nu vedem lipsurile – din punctul meu de vedere, cea mai dureroasă este imposibilitatea de a plăti onorariile poeţilor“. Bine, titlul din ziar suna şi mai tare, se spunea că este „cel mai mare festival de poezie“, pentru că acolo veniseră şi Mircea Cărtărescu, dar şi David Baker din SUa sau Amir Or din Israel, ca să nu mai vorbesc de poeţi excelenţi trecuţi pe afiş (Galaicu Păun, din Moldova, Arturo Sánchez din Spania, Rita Malhotra din India, Paul Jeute din Germania, Tara Skurtu din SUA sau Florin Iaru, Ruxandra Cesereanu, Ionel Ciupureanu din ţara noastră). Dar jurnalistul din Sibiu care scrisese titlul ăsta nu ştia că la Craiova e de fapt „polul mondial al poeziei“, nici ziariştii nu se citesc între ei, nu doar poeţii, iar publicul simte că e ceva aici şi ar veni ba la Craiova (unde poeţii români nu au existat), ba la Sibiu, e ca un turnir între o viitoare capitală culturală europeană şi o fostă astfel de capitală, nu-i aşa? E bine că poezia ţine în priză oamenii şi îi invită la turism, da, e foarte bine, dar ungurii de la Pécs au dat premii de 100.000 de dolari, ce o fi fost în mintea lor? Noi nu putem să dăm atâţia bani poeţilor, nu ar fi corect, poetul trebuie să moară sărac, nu poate capitaliza bani.
Iar Radu Vancu spunea mai departe despre impasibilitatea autorităţilor locale, a primăriei unde stă Johannis, candidat la preşedinţie, care nu au scos un ban din seif pentru onorariile poeţilor, aşa cum se procedează la marile festivaluri din lume (cum e cel de la Rotterdam, ajuns la a patruzeci şi patra ediţie, al cărui organizator a fost aici, la Sibiu, bravo) sau despre antologia trilingvă a poeţilor participanţi, să înţeleagă lumea ce spune poetul de peste mări. Şi a mai adăugat: „singurul meu regret e că n-am putut sincroniza calendarul în aşa fel încât să ajungă şi americanul Robert Pinsky, unul dintre cei mai mari poeţi în viaţă de azi (nu doar dintre americani!), vehiculat şi ca potenţial laureat Nobel“. Şi Radu, un poet valoros şi un traducător excepţional, a trebuit să spună asta, pe el îl cred, ştie ce spune, dar totuşi, a spus-o, aşa cum spun toţi ceilalţi: poetul se află în anticamera Premiului Nobel. Noi toţi stăm în anticamera Premiului Nobel şi sperăm, iar marii poeţi îl vor şi lua, poate unii dintre ei au fost la Craiova, Pécs sau Sibiu şi nu am ştiut.
Nu se mai poate fără acest premiu, nimeni nu mai judecă poezia de azi fără această gratificaţie care înseamnă consfinţirea valorii supreme în literatură, deşi nici Pessoa, nici Proust şi nici Kafka sau Joyce nu au luat acest premiu, oare de ce? Şi doar doi oameni au refuzat până acum acest premiu, un rus şi un francez, dar am şi uitat cum îi cheamă.
Râd de unul singur când mă gândesc la ce eforturi se înhamă oamenii ca să convingă alţi oameni de măreţia demersului lor, să-i convingă să vină să asculte poezie şi măreţie, nu că poezia nu ar presupune măreţie. Iar eu nici nu am fost invitat la vreunul dintre aceste festivaluri de care vă vorbesc, am stat acasă şi am citit presa şi cred că presa exagerează, aşa cum citesc că şi cei de la FILIT spun că vor citi acolo douăzeci dintre cei mai importanţi poeţi români, dar asta e o ştire mai umană, întrucât sunt mulţi poeţi importanţi, pe unii dintre ei nu-i văd în lista asta, nici în lista festivalului de la Craiova, nici la Julius Pannonius (chiar, Dorin Tudoran, eşti membru în juriu, de ce nici un important poet român nu a fost vreodată nominalizat acolo?), şi cred că trebuie să te cheme Adonis, un nume răpitor de frumos, ca şi personajul mitologic, ca să poţi ţinti marile premii şi marile festivaluri, poezia însăşi, la urma urmei.
Evident, sunt un mare resentimentar şi îmi amintesc ce spunea Scheler, un neamţ destul de plicticos cu analizele lui amănunţite, anume că „resentimentul e o autointoxicare sufletească ale cărei cauze şi consecinţe sunt foarte precise. El este o atitudine psihică de durată şi ia naştere din pricina descărcării anumitor emoţii şi afecte care sunt normale în sine şi care aparţin fondului naturii umane. Emoţiile şi afectele avute aici în vedere în primul rând sunt următoarele: sentimentul şi impulsul răzbunării, ura, răutatea, invidia, pizma, perfidia“. M-am autointoxicat, asta este, prea multe poluri mondiale ale poeziei m-au făcut să deversez în minte şi în pagina asta tot felul de gânduri care pot părea străine de „natura umană“, dar uite că nu sunt. Mai bine aş scrie o poezie şi aş tăcea din gură, vorba lui Pessoa: „aştept, aplecat peste marginea podului, aştept să-mi treacă adevărul, ca să redevin nul şi fictiv, inteligent şi natural“.
Nici nu mai ştiu ce înseamnă natural, mai ştie cineva?

Un comentariu pentru “Festivaluri, Adonis şi restul poeţilor”

  1. octombrie 6, 2014 la 2:17 pm

    Excelent! Felicitari pentru aceasta ,,radiografie” a fenomenului pe care-l analizezi.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper