Expresivităţi (in)voluntare

Un articol de George Neagoe

Manuela Marin, Între prezent şi trecut: cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi opinia publică românească, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014, 362 p.

 

 

În volumul coordonat de Florin S. Soare – Politică şi societate în epoca Ceauşescu (Polirom, 2014) – figurează un studiu semnat de Manuela Marin, cu titlul Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu între propagandă şi rezistenţă în România comunistă. Este vorba despre un fragment decupat dintr-o sinteză temeinică, rod al unui grant CNCS-UEFISCDI (2010–2012). Cartea pe care o comentez apare la şase ani de la prima investigaţie a autoarei (Originea şi evoluţia cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989, Ed. Altip, 2008) într-un domeniu pe cât de intins, pe atât de nesistematizat.
Spre deosebire de precedenta tentativă, rămasă totuşi în zona comodă şi descriptivă a percepţiei, Între prezent şi trecut: cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi opinia publică românească are două dimensiuni alcătuite cu grijă. Pe de o parte, iese în evidenţă relaţia dintre stat şi diverse comunităţi în forjarea, subminarea, compromiterea şi negocierea imaginilor alipite dictatorului. Pe de altă parte, prin analize cumpătate sunt identificate tipologii ale adeziunii şi ale rezistenţei publice la manifestările oficiale de consacrare, izvorâte din politica aşa-zisului „umanism socialist”. În ceea ce mă priveşte, aş fi domolit dialogul, derulat în notele de subsol, dintre cele două cărţi ale cercetătoarei. Deşi uneori se recomandă autocitările, pentru a reaminti competenţele şi chestiunile complementare, m-aş fi rezumat la o precizare în legătură cu binevenitele continuităţi dintre 2008 şi 2014.
Înţelegeri
De asemenea, ca o menţiune generală, Manuela Marin se arată prea atrasă de confirmarea propriilor consideraţii prin invocarea bibliografiilor occidentale. Tehnica nu convinge. Dar nu neapărat la nivelul comparării situaţiilor (cu URSS, RDG şi Italia fascistă), ci în relaţie cu terminologia din sfera stilisticii. Dacă fenomenele sunt analizate exemplar în planul atitudinii sociale şi al speciilor literare („înscrisurile cu caracter duşmănos”, inscripţii, scrisorile de adeziune/ protestatare, foi volante/ manifeste, poezii omagiale/ contestare şi bancurile de factură politică), cred că sunt câteva lipsuri în disecarea strategiilor de comunicare. De pildă, nu am găsit observaţii despre calambur, sarcasm sau antifrază. Sau o constatare în fugă despre versificările omagiale trimise lui Nicolae Ceauşescu de oameni fără pregătire literară, dar influenţaţi în redactare de memoria şcolară. E greu să ne decidem dacă „poezia unei religii politice” (Eugen Negrici) a determinat mentalitãţi. Sigur a influenţat o modalitate (pre)paşoptistă de a o gusta şi de a o exersa.
Micile scăpări ale cărţii rezultă din disproporţia între cauzele de ordin psihic – atent dezbătute – şi efectele diseminate în unghiurile aflate la întersecţia între public şi privat. După cum semnalează autoarea însăşi, figura lui Nicolae Ceauşescu n-a rămas într-un spaţiu intangibil, protejat de arsenalul verbal şi estetic al propagandei. Ci, în pofida structurii ateiste a statului, secretarul general al PCR participa la sărbătorile religioase, luându-şi în serios rolul de tătuc al poporului: „O categorie aparte de scrisori erau cele prin care semnatarii lor aduceau la cunoştinţa conducătorului român faptul că au primit darul său. Primirea acestui cadou era rezultatul invitaţiei pe care familia o adresa lui Nicolae Ceauşescu pentru a înfăptui «un act creştinesc» (de botez sau de cununie). Această situaţie a determinat metamorfozele imaginii sale paternaliste în aceea a naşului. În tradiţia populară românească, instituţia năşiei creează o relaţie de rudenie simbolică între cele două familii, bazată pe asumarea din partea naşilor a rolului de părinte spiritual, dar şi a unor obligaţii de natură socială şi economică, de ajutorare a finilor, în caz de nevoie” (p. 95-96). Ca atare, Nicolae Ceauşescu renunţa la distanţa funcţiei, răspunzând gesturilor de adoraţie pe care le primea cu „sinceritate” de la cetăţenii confiscaţi de angrenajul agitaţiei partizane. Din când în când, Big Brother trimitea confirmări că-şi ascultă supuşii.
Puneri în context
Claude Rivière a denumit manifestările publice, de consfinţire laică, drept „liturghii politice”, accentuând, pe urmele lui Mircea Eliade, procesul desacralizării riturilor. Numai că, societăţile totalitare, autoritariste şi democratice n-au alungat niciodată devoţiunea din practicile comunitare. Până azi s-au perpetuat, ca nişte forme elegante, însă restrictive, protocolul şi eticheta. Aşadar, idolatrizarea şi demolarea pornesc din urgenţa de a convenţionaliza. Orice act de (in)/(sub)cultură presupune o teză. De aceea, probabil, nici nu dispunem de capacitatea de a ne debarasa, în discurs, de anumite dihotomii. Nuanţele par superficiale în retorica antisistemică. Cine se opune agresiunii verbale recurge mai des la contrapropagandă, mai puţin la etosul democratic, lucru atestat de arhive: „Din păcate, cu o singură excepţie, natura surselor avute în vedere, dar şi a subiectului ca atare nu ne permite identificarea existenţei unor opinii contradictorii sau ambivalente ale indivizilor faţă de cultul personalităţii conducătorului statului român. În consecinţă, organizarea analizei noastre va reflecta binomul revizionist de consens/ colaborare versus opoziţie/ rezistenţă în ceea ce priveşte omagierea publică a lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, vom analiza pe rând opiniile «pozitive», respectiv cele «negative» luând în considerare faptul că acestea sunt rezultatul familiarizării, mai mult sau mai puţin voluntare, a individului, prin intermediul propagandei, cu fenomenul cultului personalităţii. În acest context vom demonstra că toate aceste opinii reflectă ideile popularizate de către propaganda oficială despre activitatea desfăşurată de Nicolae Ceauşescu, deşi cu scopuri diferite” (p. 23).
Dezinformarea reprezintă metoda clasică de guvernare în statele paternaliste. Ea e folosită ca obiectiv în sine, pentru că eficienţa manipulării nu se măsoară în cantitatea ascunsă din adevăr, ci în vizibilitatea (r)umorilor. Astfel, deşi documentele favorabile lui Nicolae Ceauşescu au fost extrase de Manuela Marin de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC, Bucureşti, Fond „CC al PCR – Secţia Cancelarie”), iar cele potrivnice, de la CNSAS, niciunele nu pot fi cauţionate de suspiciunea plastografierii. Numai că, aşa cum indică autoarea, inventarea cu bună ştiinţă şi/ sau cu rea intenţie a unor acte de venerare/ acuzare intra în cutuma de a-l slăvi pe dictator, ca exponent al sistemului, şi în efortul de căutare perpetuă a inamicilor care sabotau orânduirea: „Rezistenţa ca fenomen social şi politic îşi datorează existenţa partidului-stat comunist şi regimului său. Acesta era cel care alegea să clasifice în documentele create de organele sale, în cazul de faţă Securitatea, anumite evenimente, fenomene, practici sau categorii de acţiuni ca fiind ostile intereselor sale. Veridicitatea unei astfel de catalogări nu trebuie apreciată din perspectiva observatorului contemporan pentru care unele dintre formele rezistenţei cotidiene ar putea părea banale, dacă nu chiar inofensive. Din perspectiva regimului comunist român şi a Securităţii, aprecierea caracterului «ostil» sau «duşmănos» al unor acţiuni individuale sau colective se baza nu doar pe raţiuni de ordin ideologic, cât mai ales pe evaluarea acestora ca reprezentând potenţiale surse de instabilitate pentru regimul politic românesc” (p. 146).
Există, în rândul tinerilor specialişti, tendinţa de a judeca lucrurile cu dubla măsură. Alegerea îşi găseşte explicaţia şi prin prisma faptului că, după câte am citit, generaţia noastră şi-a dat seama că multe concesii rezultau din obişnuinţa puterii de atunci de a utiliza, în interesele ei, forme ale rezistenţei. Prin urmare, Între prezent şi trecut: cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi opinia publică românească este un argument să considerăm că adeziunea necesită nuanţe prin raportarea obligatorie la voinţa individului şi la controlul absolut exercitat de sistem. Pe lângă actele de rezistenţă – ale conştiinţei neîntinate –, Manuela Marin discută şi despre acţiuni în forţă, care merită să readucă în atenţie noţiunea de „deţinut politic” după 1964: „Un document al REL (Radio Europa Liberă, n.m.) menţiona cazul a doi ţărani din satul Mălăeşti din judeţul Prahova, care au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare pentru că ar fi dat foc unor volume de discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu expuse în centrul oraşului Ploieşti (aceastea aveau invariabil fie pe copertă, fie după pagina de gardă, reprodus portretul acestuia)” (p. 169). O întrebare care mă preocupă: nu cumva decizia poate fi catalogată drept un act de vandalism, îndreptăţit în condiţii de opresiune, dar periculos în oglinda istoriei arderii manuscriselor şi a cărţilor?
Deşi nu-l transformă pe Nicolae Ceauşescu în personaj, Manuela Marin a scris o lucrare fundamentală, care îi va permite să întregească subiectul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper