Există un părinte ideal al jucătorului de tenis?

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Universul sufletului omenesc este pus în mişcare de dorinţă. Fără această tendinţă de a ostoi o lipsă, de a împlini o necesitate sau pur şi simplu de a întrupa un vis nici că se poate vorbi despre umanitatea omului. Din păcate, nu toate dorinţele noastre sunt sortite a fi realizate. Şi nu mă refer la cele aberante, care nu ţin seama de realitatea concretă a existenţei noastre. De exemplu, degeaba îmi propun eu, care am învăţat practic să joc tenis abia în urmă cu trei ani, să câştig un turneu din circuitul pro al veteranilor, învingându-l în finală pe John McEnroe – căci acest lucru nu va fi niciodată realizabil! Dar să lovesc corect cu forhand-ul şi backhand-ul ori să gândesc just strategia de meci îmi sunt năzuinţe la îndemână. Câtă vreme îmi controlez dorinţa, racordând-o la realitatea nevoii şi a potenţialului meu de realizare, procedez sănătos. Lucrurile se complică infinit atunci când luăm fantasma drept dorinţă, operând cu această confuzie care frecvent poate primi înţeles clinic…
Eu nu, tu da
Probabil că vi s-a întâmplat de multe ori să auziţi părinţi care, vorbind despre copiii lor, afirmau ceva la modul „dacă noi nu am putut, măcar micuţii noştri să izbutească”. Adulţii deveniţi părinţi raportează foarte mult din ceea ce li se întâmplă la copilăria şi adolescenţa lor – cele mai importante perioade ale formării. Şi întrucât e rar să existe oameni absolut mulţumiţi de viaţa lor trecută, este pe undeva firesc şi ca ei să „repare” frustrările şi neîmplinirile primare prin proiectarea asupra copiilor a celor mai fierbinţi năzuinţe ale lor. „Eu am locuit la ţară, tu vei trăi la oraş”, „eu n-am avut maşină, dar tu vei avea”, „eu nu am fost student, dar tu o să faci studii superioare”, „eu am depins de alţii, dar tu vei fi propriul tău şef” etc. Uzate şi abuzate, toate aceste formule exprimă o nevoie profundă de a pozitiva prin copil ceea ce s-a manifestat ca frustrare şi limitare în trecutul personal.
Pitici-tenismeni
Nici în lumea tenisului lucrurile nu stau diferit. Părinţi care au visat să ajungă campioni, dar, dintr-un motiv sau altul, au eşuat, încearcă să-şi realizeze acest ideal investind energie, bani, timp şi entuziasm în formarea pentru performanţă tenisistică a copiilor lor. Scena este una deja clasică: prichindei de cinci-şase anişori sunt aduşi pe terenul de tenis de părinţi, bunici sau bone. În funcţie de darea de mână a părinţilor, copiii beneficiază de maşină cu şofer sau, dimpotrivă, vin cu mijloacele de transport în comun. Ei au echipament scump, de la rachetă şi până la pantofi de sport, să zicem Babolat ori Adidas, sau ieftin, să spunem rachetă chinezească nonbrand şi pantofi cantonezi Kenmax. Dincolo de diferenţele financiare dintre copii, aceştia sunt motivaţi să joace tenis fie graţie voinţei părinţilor, fie datorită plăcerii proprii de a alerga şi de a lovi mingea. În cazurile cele mai fericite, cele două aspecte se îngemănează. Rezultă atunci o adevărată promisiune, o speranţă. Ce se va alege de ea? Necunoscutele sunt foarte numeroase, ele implicând registre cum sunt cel material, psihologic şi social. Aici ne interesează însă exclusiv relaţia dintre părintele iubitor de tenis şi copilul său, jucătorul de tenis.
Cazuri şi exemple
Aşadar, dacă părintele ambiţios şi-a propus să împlinească potenţialul dovedit de copil, el se va face luntre şi punte pentru a găsi finanţare şi condiţii, astfel încât micul talent să devină un performer adevărat, un bun profesionist, un jucător de Top 100, să zicem. Aşa a procedat Iuri Şarapov, tatăl Mariei Şarapova. Aşa s-a întâmplat cu Steffi Graf, Monica Seleş şi surorile Williams.
Aşa stau lucrurile cât îi priveşte pe Rafael Nadal, Andy Murray, Novak Djokovici şi Jo-Wilfried Tsonga. În ciuda diferenţelor biografice, toţi jucătorii citaţi au în comun imensa dorinţă parentală ca ei să devină campioni. În unele cazuri, extracţia socială joasă poate constitui o supramotivaţie pentru determinarea părintelui şi, deopotrivă, a copiilor (André Agassi, familia Williams). În altele, faptul că părintele a jucat tenis de un anumit nivel sau a făcut performanţă în alt sport poate stimula dorinţa de rezultate a copiilor (Nadal, Tsonga, Santoro).
Dorinţa părintească, motivată de un vis neîmplinit, se reverberează sistematic şi constant asupra copilului, care este vegheat îndeaproape şi susţinut cu cerbicie. Frecvent, jucătorii profesionişti tineri, care înregistrează câştiguri financiare concludente, sunt însoţiţi permanent de familie. Legătura dintre ei şi părinţi este una simbiotică.
Pentru Rafa Nadal, unchiul său (adevărat substituent de tată) este un omnipotent Dumnezeu. Dimpotrivă, maturizându-se mai rapid, Justine Henin s-a desprins de familie, intrând în conflict cu tatăl ei. Se întâmplă ca, de la un punct încolo, influenţa parentală să nu mai fie una pozitivă şi să reteze ascensiunea legitimă a copilului (vezi cazul Jelena Dokici, ca şi influenţa asupra lui Steffi Graf determinată de evoluţia socialmente negativă înregistrată de tatăl acesteia). Oricum ar fi, dorinţa părintească reprezintă adeseori motorul psihic al succeselor contabilizate de copil. Care este însă preţul?
Ce-mi dai ca să te fac campion?
La fel ca în situaţia micilor gimnaste formate altădată la Deva, copiii care promit sunt uneori văduviţi de o adevărată copilărie. Ei muncesc pe teren, se ţin şi de şcoală, astfel încât răgaz pentru joacă nu prea mai rămâne. Serioşi prea devreme, alergaţi de dimineaţa până seara, muncind imens pentru a-şi forma corect şi eficient stereotipurile pentru lovituri şi deplasare, aceşti copii ajung ca în unele împrejurări să-şi rateze perioada cea mai frumoasă a vieţii. De aceea, frustrarea lor este maximă. Chiar şi foarte talentaţi, astfel de copii aleg de o manieră inconştientă să piardă tocmai pentru a se „răzbuna” pe părintele care a ales în locul lor, frustrându-i. E un fel de silogism contruit după cum urmează: „Nu m-ai lăsat să fac ce mi-am dorit? Uite atunci, te învăţ eu minte, priveşte-mă cum pierd!”. Doar în cazuri rarissime se întâmplă ca dorinţa de tenis a copilului să fie mai mare decât cea a părintelui fanatizat. De regulă, dezinteresul părinţilor este înspre beneficiul performanţei realizate de copil. Părinţii lui Ilie Năstase n-au venit niciodată să-l privească pe campion jucând. Având toată libertatea de a alege ce vrea să facă în viaţă, Nasty şi-a oferit un confort psihic extrem de important. Pasiunea şi-a descoperit-o singur, fără vreo influenţă sau directivă parentală.
Unde am greşit?
În asemenea circumstanţe, se poate oare vorbi despre vinovăţia părintelui? Termenul de culpabilitate mi se pare prea dur. La rigoare, părintele doreşte tot binele din lume pentru copilul său, bine care, în viziunea sa, înseamnă ca urmaşul lui să devină campion, să strălucească triumfând în turneele ATP, eventual într-o competiţie de Grand Slam. La modul conştient şi voluntar, părintele nu poate fi făcut responsabil pentru consecinţele unui astfel de proiect gândit pentru moştenitorul său. Însă neluând în seamă personalitatea copilului şi nevoile lui reale, ca şi aptitudinile acestuia, părintele greşeşte. Dragoste cu sila nu se poate, în ciuda aparenţelor. Tânărul jucător va avea poate unele performanţe, dar filmul ascensiunii sale se va rupe devreme. Făcând ceea ce nu-i corespunde profund şi doar din dragoste pentru părinte, copilul va suferi şi va rata. Este deosebit de important ca părintele să vădească înţelegere psihologică, chibzuinţă şi simţ al realităţii, astfel încât să nu-l supună pe copil unei presiuni nemeritate, înstrăinându-l de adevăratul lui destin. De fapt, este sigur că nu e nici o dramă dacă copilul meu nu va câştiga Roland Garros-ul. Poate că va face altceva la un nivel comparabil de performanţă: va cânta rock, va fi un bun economist sau un jurnalist apreciat. Etc.
Concluzii deschise
Din toate aceste pricini, aş sugera că portretul-robot al părintelui ideal pentru un campion de tenis încă nu a fost creionat de nimeni. Totuşi, ar fi dezirabil ca părintele să nu confunde propria lui dorinţă cu năzuinţa copilului, în ciuda bunelor intenţii de început. De asemenea, dacă dorinţa şi talentul de a face tenis demonstrate de copil sunt reale şi confirmate, atunci s-ar cuveni ca părintele să-şi susţină cât poate de mult în plan psihologic copilul, fără însă a aşeza pe umerii acestuia povara unor rezultate necondiţionat bune. Să nu uităm că fiecare are ritmul lui, existând un moment al gloriei personale imposibil de prevăzut de cineva din afară. Cu cât părintele este mai imperativ, mai intruziv şi mai controlator, cu atât reacţia copilului va fi una contrară. De ce? Pentru că fiecare ins are propria lui individualitate, ireductibilă la orice altceva. Sfaturi pentru un părinte al cărui copil se pregăteşte să devină jucător de tenis? Luciditate, dragoste şi răbdare, toate acestea împletite cu imens de multă toleranţă şi înţelegere. În fond, în asta constă secretul oricărei reuşite omeneşti…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper