Evenimente în universul domestic

Un articol de Ion Simuţ

Nici în anii de restrişte 1948-1955, de când datează poemele transcrise aici, poezia lui Arghezi nu e monocordă, nu se simplifică la un singur registru. Are acelaşi aspect diversificat tematic şi stilistic ca în volumele Cuvinte potrivite (1927) sau Una sută una poeme (1947). Întotdeauna poetul a scris simultan în mai multe stiluri, a adoptat mai multe tonalităţi, şi-a diversificat temele şi tipurile de versificaţie. Multiplicarea atitudinilor faţă de lume, faţă de om şi ale poetului faţă de sine însuşi ţine de esenţa arghezianismului. Lumile şi stilurile paralele persistă într-o structură ireductibilă la dinamica simplă a unei dualităţi sau a unei polarităţi.
Contradicţiile interne nu pot fi reduse la doi termeni, după cum explorările lumii şi exprimarea lor poetică nu au doar două sensuri, ci urmează direcţii multiple. Psalmul, fabula, pamfletul politic, meditaţia religioasă, anecdoticul, miniaturalul, pastelul, inscripţiile laconice alternează sau se intersectează. Natură, om, societate, transcendenţă, iubire, singurătate etc. sunt prezente simultan în conştiinţa poetului, transpuse în cele mai diverse forme de versificaţie.
Universul mic (furnicile), fiinţele apropiate în sfera domestică (pisicile, câinii, păsările de curte) stârnesc o duioşie imprevizibilă, pe care nu i-am putea-o bănui poetului dacă nu am cunoaşte-o din manifestările anterioare. Marea revoltă sau marea deprimare argheziană din anii interdicţiei postbelice se reflectă sau se consolează în lumea din preajmă. Evenimentele din universul domestic sunt şi ele străbătute de bucurii şi drame. Căţeluşul ar trebui şi el să se îmbrace, ce orice om, dacă nu ar avea atâtea dificultăţi în a-şi adapta croiul hainelor la obiceiurile lui. Pisica Biţa a dispărut fără urmă şi fără explicaţie, lăsându-l pe poet cu o mare nedumerire, cu amintirea unei filosofii obscure, citită în ochii ei străini şi în privirea impenetrabilă. La fel de enigmatic, motanul Piciu dispare, făcând versul ceremonios comemorativ, deşi alţii vor înţelege greu sau nu vor înţelege această tristeţe, jelania „în faţa veciei“ după un pisoi. Furnicile deretică şi robotesc ca femeile în pragul sărbătorilor, chiar dacă sunt surprinse de o furtună pe care nu au putut-o prevedea. Sentimentele de delicateţe şi de ocrotire sunt trezite şi insuflate ca o mare datorie faţă de această lume mică, necuvântătoare, dar asemănătoare şi rezonantă cu viaţa omului.
Manuscrisele poemelor nu comportă dificultăţi majore de transcriere, dacă semnele grafice sunt urmărite cu suficientă atenţie. Ediţia de la Arad greşeşte câte puţin în fiecare poem, atât cât să-l ciobească. În poemul Cuţu primul vers din strofa a treia nu e citit complet, ci e redat în forma ciuntită „Dacă-i pe jumătate“, în loc de „Dacă-i om pe jumătate“. În strofa a patra, la versurile 3-4, Arghezi face un semn de inversiune în manuscris, optând pentru ordinea lor aşa cum am transcris-o aici (ediţia de la Arad le redă în ordinea 4-3). În poemul despre pisica Biţa (nefinisat de autor), ediţia de la Arad nu respectă câteva variante fonetice specific argheziene: „gingaşe“ (în primul vers, în loc de „gingaşă“) şi „mătasa“ (în loc de „mătasea“). În final, nu delimitează strofa de cinci versuri de cea anterioară, de trei versuri, făcând un bloc de opt versuri. Am mai spus şi altă dată: organizarea pe strofe este la Arghezi riguroasă.
Poemul Furnicile este transcris total aiurea în ediţia de la Arad. Poetul a scris în dreptul strofelor un număr de ordine, alta decât cea a elaborării în manuscris. Editorii de la Arad transcriu şi cifrele, dar se încurcă la strofa concluzivă, pe care, nefiind numerotată (pentru că nu mai era nevoie), o aşază după strofa a doua, stricând construcţia discursului poetic, foarte limpede, de altfel. Nu delimitează strofele în câte patru versuri, unităţi foarte bine elaborate şi separate în manuscris. În versul al treilea citesc „familiile“, în loc de „femeile“, stricând ritmul. În poemul Piciu, totul ar fi aproape bine, dacă nu ar fi uitat, pur şi simplu, ultimul vers, fără de care, bineînţeles, poemul nu e întreg, rămas cu un final suspendat, eliptic. E adevărat că dislocările topice din ultima strofă sunt derutante, dar nu ar trebui să fie derutante şi pentru un editor versat.

 

ş1ţ
Cuţu
Cuţul galben nu e om
Ca să bea ţuică şi rom
Dar mănâncă toate cele,
Icre, şuncă şi chiftele

Ca un om, doar nu vorbeşte,
Ca un om se chibzuieşte,
Ca un om se-ngândurează
Doar atât, că nu fumează.

Dacă-i om pe jumătate
Nu-nţeleg de ce nu poate
Jumătate să se-mbrace
Şi să-şi puie cozondroace.

Poţi să crezi şi poţi nu crede,
E ceva ce prea se vede.
Aş fi-n stare să-l îmbrac
Cu o mânecă şi-un crac.

C-un pantof şi un ciorap.
L-aş găti până la cap.
Şi am şi piele destulă
Să-i croiesc şi o căciulă.

Însă trebui’ născocit
Un iţar mai răsucit
Să nu se tot descheie
Şi încheie pe alee
La tot stâlpul de zaplaz.

Pantalonii-s cu necaz.

ş2ţ
şUnde e Biţa?ţ
Unde e Biţa? Biţa cea gingaşe
Ca o lalea?
O căutăm de-o săptămână
În grajduri, în pătule.
Nu-i nicăieri şi ne lipsesc
Mersul ei împărătesc,
Gura ei ca un trandafir,
Ochii-i adânci şi galbeni ca topazul,
Mătasa pipăitului, obrazul,
Firea ei de principesă.
Unde-i bijuteria casei noastre?

Şi-aduci aminte, se urca pe piept
Şi se uita în ochii noştri drept
Ceasuri întregi, voind să spună
Că ea pogoară din Luceafăr sau din lună.

De şapte zile n-a mâncat
Nici nu s-a adăpat
Şi nu a plâns şi nu s-a răsfăţat.

Am întrebat-o: ce-ai tu, Biţa?
Deschide guriţa – şi spune.
Ea s-a uitat la noi ca totdeauna,
Depărtată ca luna,
Străină ca piscul, ca marea.

ş3ţ
Furnicile
Nefiind eretice
Voiau să-şi deretice
De paşti, ca femeile
Casa şi bordeiele.

O furtună le-a surprins
Neavând parcă-ntr-adins
Buletine logice
Meteorologice.

Şi-au ieşit din muşuroaie
Să le-acopere de ploaie
Căci un nor întunecat
S-a ivit şi a tunat.

Cuiburilor din pietriş
Le lipseşte-acoperiş.
Mii şi mii şi zeci de sute
Strâng materiale iute.

Dă-le pace că au treabă
Că-şi strâng boabele degrabă,
Boarfele şi câte toate
Mărunţişuri şi bucate.

Să ia bine seama toţi
Oamenii de câţiva coţi,
Câinii şi pisicile:
Nu călcaţi furnicile.

ş4ţ
Piciu
Tu ai pierit, cum piere fără urmă
Mioara mângâiată, pe negură, din turmă.
O caută pe râpă şi-o strigă noaptea-n van
Pe marginile ceţei mâhnitul ei cioban.

Am cercetat-o şi cu tăcerea în zadar
Ca să găsesc frumosul cadavrul tău măcar.
Aş fi primit tristeţea să ştiu de se putea
Şi să îţi fac în tufe mormânt cu mâna mea.

Las versului, silabei duioasa mea ruşine
Să te ascundă-n ele de om şi să suspine
Şi împletesc cu umbră, nedesluşit, şi-azur
Făptura ta pribeagă, pierdută din contur.

Înveşmântat domneşte în catifea şi blană
Şi scris cu arabescuri de pensulă şi pană,
Că o să ierte omul condeiului mă-ndoi
De-a jelui în faţa veciei un pisoi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper