„Eară la Bucureşti, e criză în minister“

Un articol de C. Stănescu

E anotimpul retrospectivelor. În România literară nr. 41 poetul Adrian Popescu, actualul redactor-şef al revistei Steaua, înfăţişează într-o panoramă retrospectivă etapele marcante ale publicaţiei, întrebându-se „ce putem alege din eforturile acestei publicaţii literare româneşti, prima după război, în oraşul lui Blaga“: acela care în doar câţiva ani, 1954-1959, consacră revista structurând-o, fixându-i specificul şi traiectoria este A.E. Baconsky. „El lansează, scrie A.P., deasupra norilor negri ai vremurilor, o publicaţie cu ambiţii cosmopolite, reproşate ca atare, de dirigenţii politici. În ciuda unor compromisuri, ironice, de început literar, acest tânăr basarabean este dotat cu mari calităţi intelectuale: are studii de drept, ştie limbi străine, are lecturi temeinice, dispune de o inteligenţă critică fără greş. Formează, teoretic şi practic, o echipă redacţională de primă mână: Steaua“. Rolul coagulant covârşitor în configurarea unei reviste ce a stat adeseori în coasta directivelor ideologice l-a jucat A.E. Baconsky; poet eminent, personaj relativ controversat, dar, incontestabil, dintre marii neînlocuibili. El e răspunsul, viu şi elocvent, la întrebarea lui Adrian Popescu: ,,cum de rezistă domnii aceştia cu papion sau cravate elegante, în costume impecabile (cum îi vedem într-o fotografie din 1954), adică redactorii Stelei în plin proletcultism?“. Domnii aceştia (dintre care doar unul singur are papion!) au „rezistat“ graţie polivalenţei structural umane şi profesionale a celui dintâi dintre ei, personalitate accentuată în toate privinţele a culturii şi literaturii române, ajuns unul din cei mai „neînseriabili“ literaţi români ai secolului trecut. E semnificativ că în titlurile monografiilor şi în studiile ce i s-au consacrat cuvintele cheie sunt „rolul“, „masca“, „solitarul de catifea“. Rolul – cuvânt cheie, scrie Adrian Popescu despre poetul care slăvea în cheie parodică „lupta de clasă“, „poet adevărat, Baconsky simte nevoia de a poza în poet“, nota Mircea Martin. „Un estet al melancoliei“, îl va defini Eugen Simion, iar după Nicolae Manolescu „Poetul nu se confesează, ci oficiază, nu rosteşte cuvinte banale, ci formule magice“. E un mare paradox plin de învăţăminte că tocmai un asemenea solitar şi autoritar a indus unei „echipe“ de orgolioşi – cum sunt toţi creatorii – simţul solidarităţii conducându-i într-o acţiune comună pentru supravieţuirea şi dezvoltarea modernă a literaturii române. Meritele lui A.E. Baconsky sunt şi în această privinţă imprescriptibile. Va urma după el „etapa Aurel Rău“, continuare a deschiderii ireversibile iniţiată de A.E.B. ca o „breşă“ letală pentru proletcultism. Cu Aurel Rău se configurează etapa marilor recuperări, acelea fără de care nici o înaintare nu se poate închipui şi realiza: „El a relansat marile nume interbelice, Tudor Arghezi, Bacovia, Călinescu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu. Puterea sa de convingere, răbdarea sa diplomatică s-au dovedit eficiente şi în cazul lui Constantin Noica, care începe la revistă o rubrică despre cosmos, al lui Nicolae Steinhardt, comentând, cald, tăria sufletească, ori oratoria lui Istrate Micescu. Traducător experimentat din Antonio Machado, Saint John Perse, sau Constantin Kavafis, pe lângă volumele sale de poezie, bine cotate – textele inedite obţinute de la Lucian Blaga, traduceri, fragmente din Faust, câteva poezii originale, Fântânile, Risipei se dedă florarul, Mirabila sămânţă, nu ar fi apărut în Steaua. Practic, Aurel Rău reuşeşte să-i obţină, cu A.E.B., poetului Nebănuitelor trepte „anularea interdicţiei de a semna“. Nebănuite, miraculoase căi de a-i reîntoarce acasă pe cei alungaţi de proletcultism, datorate nepreţuitelor eforturi recuperatoare pentru care A.E. Baconsky şi Aurel Rău merită cele mai înalte omagii ale celor de ieri şi de azi. Puţine nume dintre cei cărora li se datorează gloria Stelei lipsesc din retrospectiva bunului poet Adrian Popescu. (Mă întorc, în treacăt, la fotografia menţionată de Adrian Popescu, aceea de la pagina întâi a revistei România literară: dintre „domnii aceştia cu papion sau cravate elegante“ lipseşte, în enumerarea poetului clujean, criticul şi istoricul literar George Munteanu, un domn, ce-i drept, fără papion, un mare profesor de literatură şi un eminescolog emerit pe care profesoara noastră de „universală“, dna Zoe Dumitrescu Buşulenga, ni l-a prezentat la începutul anilor ’60 ca să ne ţină un memorabil curs despre M. Eminescu. Nu-i nici un reproş în semnalarea acestei absenţe, ci numai expresia melancolică a datoriei fostului student…).
Dacia literară – un  nou început. Revista de la Iaşi reapărută în 1990, la 150 de ani de când o fondase Mihail Kogălniceanu, alege să marcheze trecerea celor 25 de ani din noua serie reproducând câteva articole cu iz programatic din primele numere postdecembriste. Mă voi întoarce la aceste articole inaugurale după ce mai întâi menţionez „linia“ de forţă absolut remarcabilă a publicaţiei, probată copios în acest număr 7-8, iulie-august 2014. Nu poate fi subliniată şi lăudată îndeajuns preocuparea Daciei literare de a readuce în paginile sale momente cardinale din trecutul istoric al ţării şi al oamenilor ei. Încep pomenirea acestor contribuţii de prim rang cu semnalarea unui excelent serial cinematografic, semnat de Mihai Ungurean, cu scene din Primul Război Mondial petrecute într-un sat bucovinean. „Scenele“ sunt admirabil culese din relativ cunoscuta Cronică de la Frătăuţii Noi scrisă de un preot din localitate, „cu nume predestinat“, cum notează autorul scenariului: Urechie, „dedat cu mânuirea condeiului“… „Şi – scrie Mihai Ungurean – parcă nu el trece evenimentele în revistă, ci ele defilează în faţa ochilor săi «ca la Kino», cum precizează dânsul“ în mai multe rânduri din Cronica de la Frătăuţii Noi. Textul cronicii a fost publicat sub auspiciile Bibliotecii „I.G. Sbiera“, la Suceava în 2011, „prin strădania meritorie a actualului preot paroh al bisericii, Viorel Dutceac“. Preotul Constantin Urechie (1879 – 1931), autorul Cronicii…, a oficiat iniţial la Clit (unde a înfiinţat o şcoală românească), apoi la Volovăţ. Între 1912 şi 1925 e preotul bisericii din Frătăuţii Noi. Ca înaintaşul său, Iraclie Porumbescu, a fost un „autentic animator al vieţii culturale a satului. În 1920, de pildă, sub egida lui a avut loc Cabinetul de Lectură, spectacolul cu piesa Cinel-Cinel de V. Alecsandri, a regizat Rusaliile şi a mai pus în scenă De-ale lui Păcală, destinând încasările orfanilor de război şi elevilor care urmau să studieze la liceu. Om de carte şi cu via conştiinţă a misiunii sale în comunitate, destoinicul preot se afirmă şi pe teren literar cu articole, schiţe, poezii culese din folclor şi publicate în foi ca Deşteptarea, Patria, Gazeta Bucovinei. Un preot exemplar. Dar „paginile care-i asigură nemurirea – crede pe bună dreptate Mihai Ungurean – sunt cele consacrate desfăşurărilor al căror martor a fost şi pe care le-a consemnat «la cald»“, chiar în timpul în care ele se petreceau. Tablourile de istorie locală decupate în scenariul său de Mihai Ungurean sunt elocvente sub aspect naţional, ca o dare de seamă, senzaţional reportaj alcătuit dintr-un punct fix, despre evoluţia evenimentelor dramatice care au căzut ca din cer culminând cu eliberarea unei provincii româneşti. Iată finalul Cronicii…, naraţiune de o modernitate surprinzătoare, în care timpul trecut al verbelor e adus într-un prezent istoric şi etern, ca şi cum faptele se petrec acum, când le citim: „«Cum stam la sfat în primărie, în noemvrie (1918), auzim deodată zbârnâind un aeroplan foarte pe jos şi pilotul, care se vede, aruncă hârtii… Lumea aleargă să vadă ce-i şi eată că vine un băietan cu o hârtie din acelea… La ordinul MS Regelui Ferdinand, divizia a 8-a trece hotarul şi vine să facă ordine… şi de acuma nu mai există graniţă între Bucovina şi România». Formaţiunile înarmate ucrainene, care aveau propriile planuri, părăsesc în grabă zona. În Cernăuţi o mulţime «imensă», în frunte cu dr. Iancu Flondor, îi întâmpină pe eliberatori. «De acuma se pornesc în ţară, prin sate şi oraşe, serbările naţionale ale unirii Bucovinei cu patria mumă, care se ţin lanţ…». Având norocul de a nu fi fost niciodată chiar pe linia frontului – notează Mihai Ungurean în finalul impecabilului său decupaj cinematografic –, vechea localitate bucovineană a fost scutită de distrugeri catastrofale. Şi a dat obolul prin jertfa celor 152 de eroi ale căror nume pot fi citite pe monumentul modest de lângă biserică. În 1924, o familie greu încercată – Ştefan Moisiuc împreună cu ginerele Vasile Hurjui – a donat banii destinaţi achiziţionării unui nou clopot mare pentru biserică. A făcut-o în memoria fiului Gheorghe, căzut pe frontul italian, dar şi a lui Simion, întors tot de acolo şi mort, îndată după aceea, de gripă spaniolă – următorul flagel“. De ce achiziţia şi donarea unui clopot în amintirea celor căzuţi pe frontul italian? Între 4 august şi 21 noiembrie 1917, divizia a I-a de infanterie germană staţionează în Frătăuţi. Apare un ordin de rechiziţionare a clopotelor bisericilor, urmând ca fiecăreia să i se lase doar câte unul mic – rezumă M. Ungurean. „«Am intrat în tratative diplomatice – notează cronicarul Urechie – dar nu a mers… Am izbutit să ne lase clopotul cel mijlociu, raportând tacit că cel mic era crăpat, ca să nu aibă neplăceri…

Peste noapte însă, cu mare băgare de samă, am ascuns un clopot de la biserica cea veche, eară unul era dat la şcoala din Vuliva, care şi el a fost dosit, şi aşa am putut scăpa trei clopote…». Celelalte au fost sparte şi trimise la topit. «A fost o zi jalnică aceea când soldaţii au lovit toată ziua cu ciocanele în clopote, eară ele sunau lung şi trist de păreau că şi ele plângeau că de acum nu vor mai corespunde menirii lor. Vivos voco mortuos plango et fulmina frango (Îi chem pe cei vii, îi plâng pe cei morţi, anihilez fulgerele), ci vor fi întrebuinţate ca tunuri cu guri de foc de omorât oameni. Sunetul  lor, sonor de dimineaţă, a devenit după-amiază tot mai slab; eară către seară se auzea un sunet dogit: erau crăpate. Atâta jale a fost atunci în sat cum n-a mai fost de la prima mobilizare». Numărul răniţilor creşte, biserica cea mare e transformată în spital: «după multe rugăminţi altarul a fost cruţat: masa de operaţie a fost aşezată în dreptul stranei»“. Scenariul alcătuit de Mihai Ungurean după Cronica din Frătăuţii Noi, această capodoperă literară şi monument lingvistic ce-l suie pe Urechie în rândul marilor cronicari, are următoarele subtitluri: „Semne prevestitoare“, „Mobilizarea“, „Stare de război. Colonelul Fischer“, „Preotul – lider al comunităţii locale“, „Invazia moscalilor“, „Maiorul Pop“, „A doua invazie a ruşilor în Bucovina“, „Poate exista un rău şi mai mare“, „Nemţii la Frătăuţi“, „Armata română în sfârşit“. Cine va face filmul actual după poveştile zguduitoare care au defilat „ca la Kino“ acum o sută de ani prin faţa ochilor cronicarului Urechie? Mă tem că noua generaţie de regizori şi cineaşti străluciţi, cu premii la Cannes şi în alte festivaluri celebre, nu se va repezi să vadă şi să pună febril în lucru acest extraordinar scenariu al lui Mihai Ungurean: e o generaţie suspicioasă şi mefientă, prea „intoxicată, în chip pervers, de noua propagandă cu tablourile umflate şi viu colorate ale „epopeii cinamtografice naţionale“ din trecut spre a se mai apleca, deocamdată, asupra momentelor tragice şi pline de dramatism omenesc ale istoriei naţiunii din care totuşi ne tragem… În urechile unor contemporani trecutul acesta din istoria românilor sună azi precum clopotul spart şi dogit din Cronica de la Frătăuţii Noi a lui Urechie… Dar azi, cum vede oricine, nu mai sunt „austriecii“, ca Eduard Fischer (1852-1935) care declara, în 1914, că în Bucovina el nu cunoaşte decât „germani, evrei şi trădători“ (citeşte: români). Nu mai intră azi, ca în Frătăuţi la 1916, „moscalii“ aceia „fioroşi, cu ochi scâteietori, cu puştile întinse şi cu mâinile pe cucoş gata în tot momentul să le descarce“. Au plecat de mult şi acei „nemţi“, care în miezul verii lui 1917 „au lovit toată ziua cu ciocanele în clopotele“ bisericii din Frătăuţi. Au plecat pe la casele lor toţi aceştia precum şi alţii, dinaintea şi dinapoia lor. Şi în fine s-au „ţinut locului“ doar românii, liberi şi stăpâni în ţara lor. Şi ce fac azi românii aceştia, stăpâni în/sau pe ţara lor? Stau cu mâna pe „cucoş“, ca „moscalii“ la 1914, văd în tot românul un „trădător“, ca „austriacul“ Fischer la 1916 şi nu mai contenesc să spargă într-una „clopotele“ trecutului, ca „nemţii“ la 1917! E la mijloc o prefacere de tip monstruos, demnă de metamorfozele lui Arcimboldo sau de vocaţia dezastrelor a unui Piranesi. Eliberaţi de sub jugul stăpânirilor care s-au tot perindat, „ca la Kino“, pe sub ochii cronicarului Urechie de la Frătăuţii de altădată, românii aceştia liberi, mândri şi independenţi dintr-o dată au luat ei locul invadatorilor. „Români“ ca aceştia nu mai sunt români: „moscalul“, „austriacul“, „neamţul“ de atunci şi „turcul“ dinaintea lor au rămas sub pielea lor, cu toţii, în fizionomia, în apucăturile şi în pornirile devastatoare ale multor români de azi. Ei îşi bat joc de trecut şi de istorie, pe care le-au aruncat de-a valma în aceeaşi „debara“ întunecată unde zace – după o nefericită inspiraţie furioasă a unui fizician probabil atomist – şi cel mai mare cântăreţ al lor şi al istoriei lor, Mihai Eminescu. Retrăim în „debandada generală“ stârnită de contraofensiva de la 19 iunie 1917 descrisă astfel, în două-trei cuvinte ce-l vestesc pe marele Caragiale, de cronicarul Urechie în Cronica sa: „Ucrainenii cer autonomie, basarabenii aşişderea, Polonia – independenţă. Eară la Bucureşti, e criză în minister“ oftează şi se aude până azi năduful preotului din Frătăuţi. Ţara arde şi „ministerul“ – pardon! – baba se piaptănă şi se găteşte de nuntă… „Casa părintească nu se vinde…“ – susţine şi pretinde în Dacia literară dl Mircea Radu Iacoban. Nu se vinde: casa părintească se „retrocedează“. Pentru ca, după ce se ruinează bine, pe zidul ei bătrân şi mâncat de molia vremii să apară o nouă decoraţiune exterioară, un banner „De închiriat“ – cum spune Mircea Radu Iacoban. Se închiriază multe moşteniri, se închiriază într-un ritm din ce în ce mai vioi şi pământul de sub casă: se închiriază „istoria“ cu monumentele ei cu tot. Deocamdată, ne informează prozatorul Mircea Radu Iacoban, „pe faţada Casei Ghica din plin centrul Iaşiului, aflată la poziţia IS-II-m-B-03947 pe lista monumentelor istorice, a apărut jalnica inscripţie „De vânzare“. Cine o va cumpăra? Întrebarea nu ne interesează: nu cine cumpără un monument istoric, dar cine îl vinde ne interesează. Vânzătorii aceştia de istorie, ei înşişi „monument istoric“, trebuie trecuţi pe lista invocată ori sugerată de M.R. Iacoban: pe lista vânzătorilor de ţară. Mai sunt în Dacia literară şi alte câteva exemplare recuperări de monumente culturale dispărute din ochii contemporanilor care n-au timp de monumente. Aşa este remarcabila trecere în revistă a preocupărilor şi activităţilor ştiinţifice ale unui Amfilohie Hotiniul, celebru în vremea lui trăitor între 1730-1800 într-un lăcaş mănăstiresc din preajma Hârlăului, capitala Moldovei din perioada celei de a doua domnii a lui Radu Mihnea şi a primei domnii a lui Miron Barnovski. La 1624, schitul călugărului Zagavei „izvodit din iarbă“ prin secolul XV a fost ridicat la rangul de mănăstire. Acolo intră viitorul cărturar şi episcop Amfilohie Hotiniul pe când împlinea 12 ani. Despre viaţa, ascensiunea şi operele acestuia scrie un excelent documentar Ion Muscalu. E un călugăr şi duhovnic atipic acest Amfilohie, urmează cursuri la Academia din Kiev şi timp de 12 ani se dedică studierii filozofiei, fizicii şi matematicii, astronomiei, istoriei, geografiei şi teologiei, învăţării limbilor clasice – latina şi greaca – a limbilor orientale – araba, turca, ebraica –, a celor slave, în mod deosebit a limbii ruse, dar şi limbii italiene, simţind (!) că o moşteneşte de la romani. Ierarhul e viu atras de Revoluţia franceză şi ideile ei, ca şi, la 1758, de cometa Halley. Într-o Gramatică de învăţătura fizicii (rămasă în manuscris) de pe la 1790 Amfilohie Hotiniul se ocupa de popularizarea „concepţiei heliocentrice a lui N. Copernic, încercând să concilieze realizările ştiinţei cu religia“ şi, scrie Ion Muscalu, manifestându-se ca deist moderat“. O figură de Renaştere, târzie, dar Renaştere. Alt „clopot spart“ în ochii celor de azi e şi acest renascentist…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper