„E frig şi e noapte, seniori!”

Un articol de Emil Niculescu

Mircea Brăiliţa, Vals în întuneric, Editura Semne, 2014, 148 pag.

 

O a treia carte neagră la căpătâiul lui Mircea Brăiliţa (Vals în întuneric, volum alcătuit şi postfaţă de Octavian Mihalcea, Editura Semne, 2014, 148 p.), cel care, între debutul „absolut” din revista Orizont şi cel editorial (Zdrenţele sfielii, 2007), lasă să treacă patru decenii, fără a se lamenta rimbaldian („Trândavă  tinereţe/ Roabă orişicui/ Din delicateţe/ Viaţa mi-o pierdui”); senioral, pare a spune: „Fie!”, este/a fost de unde. Acum, când poetul nu mai fiinţează decât prin textele sale, nu mai contează decât ca un dansator în întuneric, când are bilet pe Titanic, unde s-a valsat până la epuizare şi moarte. Datorăm acest remember lui Octavian Mihalcea, care a pescuit din avara arhivă a poetului o „samă de cuvinte” ce, sceptic faţă cu tendinţa noastră zeloasă de a ne îmbunătăţi condiţia umană, ar fi rămas, după autor, în beznă. Versurile lui, din secolul trecut sau răstimpul pe care i l-a acordat mileniul trei, au o pregnanţă necomună, transmit o vulnerabilitate contaminantă – „bietele corpuri”, cum deja s-a formulat, şi sărmanele suflete. Ce-ar fi cu ele? Doar întrebări este primul din ciclurile acestui volum, celelalte fiind, probabil la decizia testatorului, Fostele inimi, fostele ceasuri, Altele, înaltele, Vals în întuneric, Nipone şi americane şi A sosit timpul.
De la început, autorul are a-şi face imputaţii: lăcomia, nesăbuinţa de a se apropia de zona interzisă/cobitoare a artei („învăţaseşi prea uşor să hăpăi/ sfârcul fast al marii melancolii” – Ianuarie);  bilanţul nu este nicicum optimist, „pe talgerul coclit/ al ultimului zaraf acolo/ unde se cântăresc mereu/ bijuteriile fulgerătoare ale fericirii” (Februarie). Povestea celui care şi-a îngropat talantul, a păgubosului cu sine însuşi, fără martori, doar cu conştiinţa pierderii ireparabile: „şi tu unde ţi-ai pierdut trifoiul?/ cine ţi-a luminat clipele înjunghiate?/ cum de s-a stins fulgerul/ din lobii tăi frontali tăiaţi în diamant?” (Martie). Un calendar cu interogaţii, unele reverberând villonian: „cum se mai pot topi zăpezile orbitoare/ ale acestei înspăimântătoare iubiri” (Aprilie).
Până la urmă, care ar fi fost miza ce-l recomanda de perdant, ce nobile scopuri îl mânau în competiţie?;  aceasta nici cei mai cerebrali şi ludici semeni de pe mări nu o pot pricepe:  „Aici, în Veneţia Floridei, delfinii/ se prăpădesc de râs/ din pricina pretenţiilor noastre;/ bogăţie, putere, fericire, noroc./ măduva din cântecele vii/ cruci de marmoră albă peste gânduri duse/ nicicând/ nu s-au mai auzit în sonarele universului/ atâtea prostii” (Noiembrie). De lângă ruinele podului aruncat peste fluviu de Apolodor din Damasc, Mircea Brăiliţa nu se încumetă la proiecte grandioase, pentru că are vocaţia unei sfielnice modestii provinciale: „decât arhitect/ în mari şi triste oraşe/ mai bine aşa: nisipar” (Cântec de nisipar).
Întâlnim comparaţii imaginiste, cum profesa, în timpul vieţii sale, şi Vasile Petre Fati: „mă întâmpină mâhnirea roşie/ subţire ca o dansatoare gruzină” (Cum să sfâşii) sau: „ca un tuareg cu limbă albastră/ denunţi secretele deşertului” (Cântecul pustiei).
O alcătuire de simbol porneşte de la condiţia de salariat al lui Ahab, pentru a ajunge, val după val, vâslă cu vâslă, prin schimbarea capului compas, foarte aproape de o religie a sacrificiului gloriei, pescuitor de anume oameni, aici, năluciţi ai Poeziei: „din nici un timp ştia să se întoarcă/ în creierul tău înalt călător/ ca harponarii din ultima barcă/ iubind rechinul devorator// nu ştiam cum arată e-nalt? e frumos?/ clădise în ceruri un sfânt os cu os/ pe nisipul divin desenează un peşte” (Mistică).
Crede că răul merită a fi pus înainte, e mai vizibil, şi resemnarea la fine: „dacă era să fiu bolnav n-ar fi nimic nicio ruşine/ s-au rupt atâtea diguri la viiturile din mine” (Erotică). Sunt şi norocoşi,  „fiindcă dorm în zăvoi/ fericiţi cititorii în stele” (Fiindcă, fiindcă), dar puţini.
Are, cum formula cândva Cezar Ivănescu, „auzul special al morţii care vine”: „se auzea preafericirea clipei văduve/ şi fabuloasă îngheţarea mării” (Era); presentimentul e girat şi de intuiţia animalelor de pradă: „zăpezi din ce în ce mai albe/ umpleau gura lumii/ vulpile amuşinau/ spaima din sufletul oricui” (Din bârlog).
Arar, mici intruziuni de comentariu geopolitic („sub ucigătoare lovituri de cnut/ se-covoiase viitorul spre trecut” – Seceta), o vag schiţată ramă a locului şi timpului în care i-a fost dat să (supra)vieţuiască. „Dosarul de cadre” al numitului Brăiliţa Mircea nu arată nici el foarte bine, cum se autodenunţă: „uitat cândva într-un pomelnic/ printre prieteni care nu mai mor// (…) de argint tăcerile mele/ de argint botniţele lor” (Botniţe de argint); extincţia ar fi o căftănire, o validare şi, pentru scriitori, intrarea în posteritate (uneori, concomitent, într-un con de umbră mai groasă decât cea antumă). Prea multe nu mai sunt de făcut, mici retuşuri („adaugă-i dacă poţi puţin/ cu pensula negru de fum şi vin/ (..) tuşe întunecate la subsuori alpine: hei!/ încremenirea culorilor în tine/ şi viaţa sfâşiată: vrei nu vrei” – Sfumato), ce nu mai schimbă cu nimic fresca, doar îi adaugă ceva patină.
Valsul prin întuneric, „când fină pe talie-i mâna pierdută/  piciorul morţii încătuşat/ dintre soldaţii închişi în redută// cei mai subţiri dansînd s-au predat” (Marele vals scânteietor), duce la o răscruce: spre Mîşkin („frumuseţea va salva lumea”) sau dezertorii din Legiunea străină, între întunericul carceralităţii disciplinare şi viziunile lubrice din permisiile decompresive, când „în întuneric/ sub negre rochii de voal/ se-nvârt aurii şi tandre picioare” (Frunza cuvântului). De unde senzaţia de tangaj în tempestă: „topească-se-n valsuri/ cea existenţă/ nimic nu mai vrei// un pas înspre tine/ doi paşi nelumeşti/ împreună cu ea// se stinge lumina/ muzica tace / ça va!” (Vals imperial). Dansul, ca o exorcizare a brownienei agitaţii umane. Condiţia de efemeridă/ noctilucă îi bântuie oglinda retrovizoare: „cândva/ dansam un vals/ la lumină de sfeşnic// valsatoarea năucitoare/ fitilul veşnic” (Fitil). O împăcare  cu finisul şi, reclamat sotto voce, un mic favor – l-ar voi antiseptic: „ştiai că minutarul negru s-a oprit/ că secundarul roşu încă se mai zbate/ deşurubează numai clipa mântuirii mele/ pedeapsa pentru vorbele uscate// şi dacă poţi cu mâinile curate/ în finele mănuşi de doctor/ vindecă-mi ceasul de eternitate” (Cadou). Autosuspicionatul de hibe ar fi, după măsura unora, internabil şi de supus unui regim recuperatoriu, dar, personal, nu prea vede rostul acestui tratament:  „trăiai util ca o şoaptă/ băieşiţa durerii încă te mai scălda/ în amurgul stors din rodia coaptă” (Terţine).
Un alumn al durerii, cumva în genul poeziei „trubadureşti” a lui Octavian Soviany, o baladă a trecerii, nu la orgă, ci la muzicuţă de gură cu schimbător de registru; împăcat, politicos cu onorata asistenţă, căreia îi pasează o reţetă gratuită şi cât se poate de practică: „La sfârşit de coridor/ într-un cuib de muşchi şi stele/ învăţam şi eu să mor/ înfigând în timp caiele// trecea ziua mai uşor/ trecea ziua mai uşor// nu uitasem cum să zbor/ nici păcatele cu iele/ agăţat de-un vechi zăvor/ descuiam clipele grele// trecea noaptea mai uşor/ trecea noaptea mai uşor// domnilor de sus din cor/ şi soprane cu limbi grele/ timpul încremenitor/ ne-a-nvelit în rupte vele// zbura viaţa mai uşor/ zbura viaţa mai uşor” (Cântec foarte uşor). E capabil, încă, de pură contemplaţie: „cât de înaltă, cât de înaltă/ viaţa pierdută, viaţa învoaltă” (Ieşirea ieşirilor).

Are un soi de oroare faţă de învingătorii exhibiţionişti, de cinicii profesionişti aroganţi: „În această primăvară neagră/ să te desfid Henry Miller ar fi inutil// ne despart o mie de garduri/ vorbele tare mult prea tari/ silex eros şi moarte// şi desigur bicicletele noastre// tu coborând spre Sèvres la podul St. Cloud// tu descălecând/ să urinezi în gura universului/ tu urcând/ în şaua fierbinte a lui Anaïs// eu lângă leneşa Dunăre/ pedalând pe sub castani/ împreună cu fetişcane nubile subţiri/ eu pedalând/ eu pedalând” (Primăvara neagră). O aruncare de mănuşă a unui  danubian (îmbrăcat în „zdrenţele sfielii”) în ringul acestui Goliath al reprezentativităţii, răsfăţat al librăriilor de pe mai tot mapamondul, pe care Mircea Brăiliţa nu şi-o refuză, continuând, lejer şi lefter, plimbarea „în natură”.
Fără consolarea de a fi „hindus” în eroare de perspectiva reîntrupării, tendinţa este de a pune răul în faţă, fiind totdeauna mai vizibil: „Doamne Dumnezeule/ sunt lângă marea ta încuietoare/ de maximă siguranţă” (Marea încuietoare). Are (in)decenţa de a se autodenunţa: un vagabond pacinic, un călător demisionard sau, în orice caz, debarcabil, pândit de o autodevorare ratată, dintr-un accident genetic, fără şansa personajului barbian („Sfânt trup şi hrană sieşi/ Hagi rupea din el”): „nu ştiu să urc pe cine am/  la bordul corabiei puţin înţelese/ matroz fără ţintă în porturi visam/ timonerii punţi albe bomprese// las Indii de aur las galben şofran/ pentru o zi inventată zi fără ură/ cu ochii pierduţi undeva în ocean/ mă întorc înspre mine: rechin fără gură”  (Rechin fără gură). Va fi avut, ca şi brevetantul interbelic, autorul Întunecatului April, un loc rezervat pe „corabia rataţilor”.
După ce cărţile s-au „bătut şi servit”, Mane, Tekel, Fares, funcţionează un fatum pe care, intuindu-l, poetul merge spre a-l asuma; o limită/limitare devastatoare în acest orizont de aşteptare: „N-ai avut pe lume nimic/ cumpărase totul năpraznic timpul// tarabele-s goale fetele goale/ şi câmpul scuturat treierat/ spic cu spic” (Fără har). Totul, bineînţeles, se argumentează: „Înveninat, aproape mort/ muşcat de două vipere/ în drum spre paradis// atât mi-a fost scris/ atât mi-a fost scris” (Pentagramă); şi: „atât ne-a dat Dumnezeu/ şi cuvintele muribunde sparte/ şi creierul negru de jalnic ateu” (Săraci). Ca un adaggio, o observaţie a lui Nicolae Balotă, din Caietul albastru: „Chiar axiologia acestui secol (XX, n.m.) greşeşte situând pe acelaşi plan al valorilor religiosul şi tragicul, graţiosul, binele ş.a.m.d. Ar trebui o critică radicală care să distingă religiosul de orice valoare”. Din biblioteca proiectelor eşuate ale lui Mircea Brăiliţa: „Crezusem că pot scrie cartea înnebunitoare/ despre un Crist pierdut şi disperat că nu mai moare” (Răstignire).
Accente bacoviene („mai bine singuratic şi uitat”) pigmentează verbigeraţia, câtă este; darul / harul orfeic e pierdut: „Singur trăiesc, singur vorbesc/ de pe buzele-mi moarte/ se scutură polen strălucitor// împăraţi ai clipei prinţese/ nemântuite de spaima primăverii/ şi sigur ţie amabile popor/ vi se va umple casa de miri şi de mirese// departe/ în noroiul lumii/ cui să-i pese?” (Departe); o fină ironie „cetăţenească” a unui, mai degrabă, asocial. Ceremonios, onctuos cu spectrele, cu nălucirile, în felul lui Emil Botta: „domnilor îngeri doamnelor spaime/ nu-i timp de plictis. firea subţire/ apucă din noapte cât să îngaime/ jurăminte de moarte jurăminte de mire” (Dac-ar fi fost); şi: „Ele există, ele există/ în lumea lor tristă/ şi se  vopsesc/ se tot vopsesc// scapă-le Doamne/ de ultime spaime/ când flutură frunza/ sus în arţarul/ funambulesc” (Se tot vopsesc). Imperturbabil, lumea biologică „externă” îşi continuă rulajul: „de-a lungul lumii la orizont/ se-ncalecă vulpile lupii dihorii// inima bate din ce în ce mai încet/ ca un / cântec stins de prigorii” (În anfiladă).
Sunt, poate, vreo patru decenii de când Lucian Raicu îi crea lui Mircea Brăiliţa un profil: „Un suflet delicat şi un spirit totuşi hotărât şi tăios cînd este vorba să-şi articuleze viziunile pure, uneori de o inoperantă «cruzime» tipică oricărei prezenţe vii, se conjugă de la sine într-o sinteză de nobilă transfigurare. (…) Amestecul de amar şi diafan, de macabru şi elevat, dă de veste că ne aflăm în faţa unei poezii a disonanţelor, a rupturilor şi a «trecerilor» concludente. Un circuit  continuu de termeni (de tipul violenţă–tandreţe, cruzime–ingenuitate) asigură coerenţa, fluiditatea plasmei lirice”. Diagnoza rămâne valabilă şi pentru aceste versuri postume: „Amurgul e jalnic, se pierde amintirea/ coapselor tale şi sudorilor din zori//  în flori de gălbenele în flori de romaniţă/ se ascunde toată viaţa noastră/ scuipată de privighetori” (Cântec ascuns).
Asistenţa socială, în problemele care îl vizau, este subdotată: „căruţele durerii n-au nici un vizitiu” (Un fel de zbor); recuperantă, numai arta, în toate închipuirile sale: „Se înfiripa cu un ochi de smarald şi fără gură/ cu sufletul roşu învins de vampir/ sânul perfect împungea universul cu veşnica mură/ puteai să îl arzi şi să-l stingi cu drept de emir// urca mereu disperată în vechea trăsură/ cu orb vizitiu şi iepe înfrigurate sub valtrapul mov/ să plece voia şi tot atunci să se-ntoarcă/ magnifică din vis/ ca să îţi dea pe şevaletul straniu al lui Alex Ivanov/ sărutul interzis” (Sărutul interzis).
Mircea Brăiliţa, autocamuflatul, retractilul, se vădeşte una dintre vocile distincte prin care, călare pe două secole şi la fruntariu de milenii, s-a rostit poezia noastră.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper