Dezbatere CSIC: „România în al Doilea Război Mondial“

Un articol de Oana Purice

La şaptezeci de ani de la încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, marţi, 16 septembrie, a avut loc dezbaterea România în al Doilea Război Mondial, organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană. Dacă evenimentele similare de anul acesta au avut loc în aula Bibliotecii Academiei, acum întâlnirea s-a ţinut la etajul întâi al Hotelului Howard Johnson din Bucureşti. Ca şi alte proiecte ale Centrului, şi dezbaterea din 16 septembrie s-a bucurat de sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer“, organism activ şi vizibil prezent în viaţa culturală românească.
Evitând locurile comune şi riscul unui format expozitiv (deşi sunt adresate publicului larg, asemenea evenimente atrag numeroşi specialişti în istorie), România în al Doilea Război Mondial a respectat desfăşurătorul cu care CSIC şi-a obişnuit audienţa: discuţiile moderate de Sorin Lavric au fost purtate de patru invitaţi, fiecare răspunzând la cele trei întrebări propuse de organizatori. Conferenţiarii au fost Mioara Anton, cercetător ştiinţific la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Filip-Lucian Iorga (lector asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, precum şi la Institutul Diplomatic Român şi la Fundaţia „Calea Victoriei“), Alexandru Duţu (profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea „Spiru Haret“) şi Vadim Guzun (diplomat şi cercetător). Cu pregătiri şi vârste diferite, toţi cei patru invitaţi ating (într-o măsură mai mică sau mai mare) palierul celui de-al Doilea Război Mondial în domeniul cercetării lor, astfel că discuţiile au fost la obiect şi foarte bine argumentate.
„Panică şi frică”
Respectând tipicul, după scurta introducere a lui Alin Mureşan, preşedintele Centrului de Studii în Istorie Contemporană, Sorin Lavric a lansat prima întrebare, care viza posibilitatea clasei politice româneşti din epocă de a împiedica restrângerea graniţelor ţării în 1940 şi dispariţia României Mari, proaspăt realizate. Primul care a luat cuvântul a fost Filip-Lucian Iorga. Deşi clasa politică a momentului nu ar fi avut posibilitatea să împiedice evenimentele din 1940, crede Filip-Lucian Iorga, ea nu trebuie exonerată de răspunderea pe care atunci putea să şi-o fi exercitat până la capăt. Cercetătorul completează spunând că tradiţia comportamentului deseori pasiv al clasei politice româneşti se regăseşte şi în Interbelic, România Mare fiind „făcută cadou” românilor de către mişcările internaţionale de după Primul Război Mondial. Fără a pronunţa acuzaţii, ci doar făcând o observaţie întemeiată pe studiile consultate, Filip-Lucian Iorga adaugă ideea că puţini politicieni s-au pronunţat în acea vreme împotriva „rapturilor teritoriale”.
Dacă Filip Iorga se plasează într-un context diacronic mai amplu, Mioara Avram aprofundează în sincronie, spunând că pierderea teritoriilor (Basarabia Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa către URSS, Cadrilaterul către Bulgaria, Nord-Vestul Transilvaniei către Ungaria) a fost pe de o parte rezultatul unei erori de strategie în cadrul politicii externe duse de România (nu au existat scheme de securitate bine puse la punct, nu s-a consolidat relaţia cu marile puteri), iar, pe de alta, determinată de incapacitatea acestora din urmă de a realiza şi impune o politică fermă în ceea ce priveşte destinul ţărilor europene. Astfel că vina nu trebuie aruncată exclusiv asupra clasei politice, ci trebuie analizat contextul anului 1940 în mod nuanţat. Răspunsul lui Alexandru Duţu este ferm: clasa politică nu ar fi putut împiedica pierderea teritoriilor, dar ar fi putut manifesta o atitudine demnă. Existau, în primul rând, explică Alexandru Duţu, diferite motive ale acestei neputinţe: regimul autoritar al lui Carol al II-lea, turismul membrilor între partidele politice, împiedicarea funcţionarilor de a activa şi în viaţa politică (în condiţiile în care, până atunci, ei reprezentau o pondere importantă), la care se adăuga instabilitatea politică a Guvernului. Ajungând în acest punct, întrebarea optimă devine, în opinia lui Alexandru Duţu, dacă Guvernul României ar fi putut împiedica pierderea unei treimi din teritoriul şi populaţia ţării. Răspunsul pe care-l dă e şi el simplu: Guvernul ar fi putut contribui la diminuarea  acestor pierderi, dar nu la împiedicarea lor totală. În a doua parte a intervenţiei sale, Alexandru Duţu insistă pe „retragerea umilitoare” a armatei române din calea sovieticilor, actul din 1940 fiind, cum spune şi titlul unei cărţi ale sale, un gest de „rapt şi umilinţă”.
Vadim Guzun a fost în asentimentul antevorbitorilor săi, fiind de părere că gestionarea la nivel internaţional a problemei a cântărit mai mult decât implicarea internă, însă pomeneşte şi el nisipurile mişcătoare pe care se situa clasa conducătoare la începutul deceniului al cincilea al secolului trecut. Vadim Guzun se opreşte şi la condiţiile psihologice ale populaţiei acelor timpuri, citând din raportul unui spion sovietic, ce conchisese clar: „panică şi frică” – în cazul unor pierderi teritoriale, administraţia română se va retrage, iar populaţia nu va opune rezistenţă.
Trecerea Nistrului:
decizia optimă
Cea de-a doua întrebare a avut în vedere condiţiile continuării Războiului şi dincolo de Nistru. Nici aici răspunsurile nu diferă în mod considerabil, dar fiecare invitat a accentuat o anumită latură a acestor acţiuni militare. Aducând în prim-plan figura lui Ion Antonescu, Filip-Lucian Iorga vorbeşte despre fascinaţia mareşalului pentru Hitler şi politicile sale, invitând la privirea personajelor şi a actelor din trecut în registrul acelor epoci, şi nu în baza fondului de cunoştinţe acumulat până în prezent. De asemenea, el a adus în discuţie imposibilitatea României de a câştiga un război împotriva Uniunii Sovietice, în cazul în care ofensiva pe teritoriul sovieticilor ar fi continuat. Atrăgând atenţia tot asupra contextului internaţional din epocă, Mioara Anton consideră că, din punct de vedere strategic, România a fost forţată să treacă Nistrul, altfel ajungând în situaţia Iugoslaviei (1941) sau a Ungariei din 1944. Astfel că, în absenţa unei alianţe propriu-zise, decizia a fost cea optimă.
Alexandru Duţu realizează un tabloul mai amplu al evenimentelor din 1941, menţionând că planul de recuperare a Basarabiei a aparţinut Germaniei şi că, la acel moment, era o necesitate. În primul rând pentru că Uniunea Sovietică era un pericol permanent, pentru că Ungaria, vecina de la vest a României, era şi ea de partea nemţilor şi, apoi, din loialitate şi demnitate militară, absentă, cum s-a văzut, în 1940. Vadim Guzun duce povestea mai departe, vorbind despre prezenţa României în Transnistria, care nu s-a comportat ca putere de ocupaţie autoritară, ci a avut doar rol de administraţie a provinciei, contrazicând oarecum ideea lansată de Filip-Lucian Iorga privind admiraţie necondiţionată a lui Ion Antonescu pentru Hitler: de data aceasta, mareşalul a neglijat îndemnurile exploatatoare ale Führer-ului.
23 august 1944
Ultima întrebare a fost poate cea mai tensionată, dacă se urmăresc polemicile care animă paliere largi ale populaţiei române; a privit importanţa şi posibilele justificări ale deciziei de la 23 august 1944. Şi aici, opiniile au fost similare. Răspunsul lui Filip-Lucian Iorga a venit simplu: pactul de la 23 august a fost imperativ, cu cât mai repede realizat, cu atât mai bine pentru România, întrucât, în condiţiile slăbirii Germaniei şi ale ofensivei sovietice, tergiversarea ar fi fost fatală pentru România (ar fi existat posibilitatea anexării complete a ţării la URSS). Numindu-l, pe urmele lui Garcia Márquez, „cronica unei morţi anunţate”, Mioara Aton accentuează şi ea importanţa încheierii armistiţiului, România pierzând la acel moment cu totul atenţia şi interesul puterilor Occidentale.
Conştient de cele două accepţiuni ale gestului din 1944 (trădare sau demnitate), Alexandru Duţu vede armistiţiul ca pe trecerea României de partea Naţiunilor Unite (de vreme ce Occidentul sprijinise Rusia), precum şi ca o revenire la un regim democratic. Intenţia regelui a fost, atenţionează A. Duţu, democraţia, nu comunismul, acesta din urmă fiind instalat câteva luni mai târziu. Rămând întrebarea dacă, în aceste condiţii, înţelegerea cu Germania a fost încălcată, Alexandru Duţu răspunde: nemţii deja retrăseseră divizii importante din Estul României, astfel că sprijinul lor fusese diminuat; iar România nu putea rezista atacurilor Aliaţilor (deja trecuse prin bombardamentele asupra zonelor petrolifere, asupra Bucureştiului, iar a lupta contra puterilor occidentale alăturate Uniunii Sovietice ar fi însemnat o condamnare sigură la moarte). Împărtăşind aceleaşi opinii cu cei care au vorbit înaintea sa, Vadim Guzun a amintit un nou gest  neonorabil în palmaresul românesc din timpul celui de-al Doilea Război Mondial – participarea regelui la prinderea şi executarea lui Ion Antonescu.
Înscrise în sfera profesionalismului, atât din partea organizatorilor, cât şi din cea a invitaţilor (sunt de remarcat concizia Mioarei Anton şi explicaţiile pertinente oferite de Alexandru Duţu), dezbaterile CSIC sunt importante nu doar prin subiectele pe care le propun, încercând să clarifice şi să ofere teme de reflexie privind trecutul recent, ci şi prin oamenii pe care-i aduc împreună: tineri cercetători în domeniu, pasionaţi de istorie, intelectuali funcţionând în domeniul ştiinţelor umaniste, studenţi. Anul acesta, Centrul mai pregăteşte o serie de evenimente, cel mai recent fiind conferinţa despre utilizarea psihiatriei ca formă de represiune în perioada Ceauşescu, ce va avea loc pe 29 septembrie, tot la Howard Johnson.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper