Despre Nobelul literar şi „foamea de Unu“

Un articol de NICOLAE COANDE

La jumătatea lui octombrie, Premiul Nobel pentru literatură se coace şi „fructul oprit“ va fi doar al unui singur norocos. Mărul de aur e unic, doritorii sunt mulţi, dar zmeul veghează atent.
Specialiştii, casele de pariuri şi chibiţii literari mizează pe favoriţii lor – nu e ţară în care jocul să nu prindă. La data la care scriu (9 octombrie, ora 15), cei de la ladbrokes.com îl dau favorit pe Haruki Murakami, cu o cotă de 5/1. Japonezul e mare favorit de câţiva ani, dar pierde mereu, aşa că de ce nu ar pierde şi anul acesta? Mai are timp, e tânăr, scrisul (ca tsunami) e înainte. Mai puţin cunoscutul, pentru noi, Ngugi Wa Thiog’o, un kenian, e şi el cotat cu 5/1, urmat îndeaproape de Svetlana Aleksievici (8/1), jurnalistă şi prozatoare bielorusă, dată ca mare favorită şi anul trecut. A patra şansă (11/1) o are sirianul stabilit în Franţa, Adonis, recent premiat la Pecs cu Premiul „Jullius Pannonius“, alături de poetul francez Yves Bonnefoy, care nu figurează însă în primii patruzeci de scriitori cotaţi cu şanse la râvnitul premiu.
Multe nume serioase sunt pretendente şi în acest an la Nobel, dacă nu-i amintim decât pe Umberto Eco, Patrick Modiano, Thomas Pynchon, Milan Kundera, Peter Handke, Ismail Kadare, Phillip Roth, Peter Nadas, Salman Rushdie, Antonio Lobo Antunes, Amos Oz, Jon Fosse, iar în această companie selectă apare şi Mircea Cărtărescu, cotat cu 26/1, pe locul 15 în acest top de patruzeci de potenţiali câştigători. Prilej, din nou, pentru români de a spera şi de a discuta mai aprins despre şansele şi neşansele literaturii române care încă nu s-a văzut remarcată la acest nivel.
Zilele trecute am citit un interesant jurnal al lui Marin Sorescu, postum, evident, publicat până acum în şapte fascicole de fratele său, profesorul George Sorescu. Jurnal inedit VII (Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014) e scris în maniera fugii pe clapele unui pian, fără intenţia publicării imediate, o stenogramă a preocupărilor cotidiene ale scriitorului, în perioada 1979-1996. Sorescu notează ceea ce i se întâmplă în spaţiul literar, pe unde călătoreşte, pe cine mai vede, cu cine discută, ce mai zice lumea bună, ce mai latră Mozoc. Când patrupedul său favorit moare, în 1986, lasă această notaţie: „M-a afectat grozav moartea lui, era un câine extraordinar“. E prea puţin interesat de notaţii intime, nu e confesiv de loc, decât de nevoie sau când e… interzis. Are o teorie sui generis a jurnalului, legată de moartea lui Gheorghe Ursu, arestat şi bătut în puşcărie de Securitate pentru deţinerea unui jurnal intim: „La ce sunt bune uneori jurnalele. Să poţi supravieţui propriului jurnal confiscat – una dintre problemele timpului nostru“. Din când în când, apar nume legate de politică sau conversaţii cu scriitori (Borges, H.M. Enzensberger, Léopold Sédar Senghor, Noica, Cioran) şi foşti politicieni (I. Gheorghe Maurer). E un şantier unde se adună date, bruioane şi ceva ce poate fi eventual folosit ulterior. De altfel, poetul declara că „literatura îi place separat“ şi că nu aspiră la un jurnal clasic, deşi e încântat când apare în Franţa jurnalul lui Eliade („atrage atenţia asupra literaturii române“).
Sorescu a călătorit mult (la finalul cărţii, G. Sorescu notează toate călătoriile poetului în străinătate, peste şaptezeci), a participat la festivaluri internaţionale serioase şi a devenit un afin al mai multor poeţi bine cotaţi în dura cursă spre Premiul Nobel. El însuşi se vedea în această postură, avea traduceri numeroase, presă bună şi prieteni care-l sprijineau. Că din ţară unii i-ar fi pus beţe în roate, se prea poate, românii nu sunt prea altruişti când vine vorba de faimă. Sorescu era atent la piaţa literară a lumii, lua cu atenţie pulsul, cum se zice, cultiva relaţii, trimitea scrisori şi cărţi poştale, iar când în 1984 Jaroslav Seifert, poetul ceh, ia acest premiu, el notează: „Premiul a fost acordat pe 11 octombrie poetului Jaroslav Seifert, de care n-am auzit“. Poate că avea dreptate, cehii avuseseră poeţi mai mari (Nezval, Holan) sau îl aveau pe Hrabal ca prozator. Însă Seifert semnase Charta ’77 şi poate a contat şi aşa ceva. Sorescu intuieşte asta: „Premiul Nobel devine tot mai mult un premiu de bătrâneţe, o primă de longevitate şi un ajutor dat poeţilor obscuri. Se ştie că poeţii mari au prostul obicei de a muri tineri. Nobelul îşi pierde prestigiul datorită numeroaselor gafe şi tendinţei de a asimila literatura cu gesturile politice“. Sorescu însuşi va muri tânăr, ca şi Nichita Stănescu, cel care i se confesa primului astfel în momentul în care Sorescu era acuzat de apartenenţă la „Meditaţia Transcendentală“: „Bătrâne, am venit să-ţi strâng mâna. Ce fericite vremurile când ne căutam pentru un cuvânt, pentru o metaforă… să te ţii că trece şi asta. Auzi, vor să mă umfle pe mine acum – ca să dea în tine. Cincisprezece cărţi ţi-am citit numai eu…darămite şi cu cele traduse. Ai fost mai harnic ca mine. Acum tu ai şanse să iei Nobelul; la mine când au venit să întrebe la Uniune suedezii, Fulga a spus că n-am adresă, nu ştie de unde să mă ia. N-am avut şanse, m-a concurat Elitis, care a fost diplomat“. Instructiv, nu? Nichita credea că suedezii nu l-au găsit din cauza lui Fulga, iar Elitis (scris astfel în jurnalul lui Sorescu) l-a luat fiindcă era diplomat. Un dram de adevăr poate fi aici, dacă ne gândim că Saint-John Perse şi Octavio Paz erau tot diplomaţi, ba Winston Churchill era fost prim-ministru, iar unii dintre cei care speră azi au fost şi ei diplomaţi de carieră. E adevărat că faima se transmite mai bine pe canale diplomatice, iar felul în care se recunosc între ei poeţii din selectele cercuri politice te poate pune pe gânduri.
Dar Sorescu este bănuitor şi cu Nichita Stănescu. Atunci când acesta din urmă ia Premiul de la Struga, olteanul notează: „Mi s-a spus că eu, Nichita şi Jebeleanu candidăm la premiul festivalului de la Struga. Acum câteva zile, D.M. mi-a spus că premiul l-a luat Nichita. El a aflat că sârbii, care au aflat imediat de povestea cu «meditaţia», au fost încurcaţi de situaţia mea şi chiar au fost sfătuiţi de oficialităţile române să-l acorde lui Nichita, pentru a nu crea neînţelegeri diplomatice între România şi Jugoslavia. 90% dintre sârbi erau pentru mine. Şi aşa a luat Nichita premiul“. Vedeţi că şi poezia poate cauza „neînţelegeri diplomatice“? Chiar dacă ne este greu să pricepem, poetul era încredinţat că oficialităţile române dirijau premiul de la Struga. Se ştie, Tito asculta de Ceauşescu.
Mai târziu, Sorescu merge împreună cu Nichita la Belgrad, unde harnicii sârbi invită peste şaptezeci de poeţi („din păcate selecţia la aceste festivaluri e destul de anemică, vine cine vrea“), iar cei doi dorm la cuşetă, cu un Nichita golind sticla de whisky până dimineaţa, în vervă, „arţăgos, suspicios“. La moartea acestuia notează: „Ce-am admirat sincer la el a fost capacitatea cu adevărat uimitoare de a-i subjuga pe cei din jur fără scrupul. Si capacitatea de a cere la cei de faţă gloria (atât de efemeră). Societatea l-a orbit atât de mult cu cât el i-a jucat toate festele. A dispreţuit, în primul rând, gustul farselor… În lume a fost părtinitor cu banalităţile baroce transformându-le în metafore prin sofisticare şi descompunere. De aici – aparenţa de filozofie şi capacitatea de a bate câmpii la nesfârşit“. Aşa s-a scris istoria literaturii române în comunism – în vreme ce Nichita îi subjuga pe cei din ţară, Sorescu o făcea cu cei din afară.
Se duce şi şansa premiului pe 1982 – dat lui Márquez, căruia nu i se poate imputa nimic. Poate doar prietenia cu Fidel Castro, dar Sorescu nu notează asta. Speră în continuare: „Am fost propus într-adevăr din mai multe ţări. Dar nu mă aşteptam să mi se dea anul acesta. Poate la anul“. Deşi aparent izolat, Sorescu ţese o fină reţea de amici, cunoştinţe, prieteni şi undeva notează: „un scriitor trebuie să se integreze în viaţa internaţională“. Integrarea e un termen care i-a lovit pe români abia după 1989, perioadă în care au acuzat din nou faptul că marii noştri scriitori au fost săriţi de la Premiul Nobel din varii motive, dintre care unele ţin de conspiraţii şi lipsă de raporturi… diplomatice. Acum sunt traduşi masiv, dar marile premii întârzie.
Probabil că toţi scriitorii mai acătării se visează nominalizaţi la Nobel, unii chiar afirmă public că şi-l doresc, alţii camuflează, mai mult sau mai puţin prost, iar câţiva se declară neinteresaţi. Peter Nadas e unul dintre ei: „A trebuit să mă obişnuiesc cu ideea că la casele de pariuri se va paria pe mine, fiind considerat un cal. Iar pentru ziarişti, o sursă anuală de ghicitori. Mă întrebaţi despre ceva care nu mă interesează, dar absolut deloc“.
Acum, e rândul lui Mircea Cărtărescu să spere şi să fie ţinta resentimentelor din ţară sau – mai ştii? – chiar din străinătate. E tânăr, dacă va trăi mai mult decât Nichita şi Sorescu – şi e de crezut că o va face –, îl va lua într-o bună zi. N-ar fi rău să apară şi al doilea scriitor român favorit la Nobel, n-ar fi deloc rău. Tocmai „foamea de Unu“ a noastră ar trebui să ne pună pe gânduri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper