Despre despărţire

Un articol de Mihaela Iacobescu

Mă gândesc uneori cum se întâmplă despărţirile dintre oameni. Oameni ce au parcurs o bună şi plăcută bucată de drum împreună, indiferent de natura relaţiei dintre ei. Oameni ce şi-au împărtăşit gânduri, sentimente, idei, care au râs împreună, care au privit asfinţituri si răsărituri laolaltă, care au sperat că extraordinarul va apărea şi în vieţile lor, chiar în forma cea mai banală a cotidianului îmblânzit de iubire. De iubirea de frumos, de iubirea-pasiune, de iubirea pentru semeni. Cea mai acută formă de despărţire, despărţirea definitivă, deşi aş îndrăzni să afirm că, doar pentru o scurtă perioadă, cu unic sens, este moartea. Cel care rămâne este cel care poartă cumva crucea despărţirii; el este cel care păstrează amintirea celui plecat şi a ultimului rămas-bun. Iar dacă dispariţia are loc pe nepregătite, şocul acesteia naşte o paralizie spirituală, imposibil de vindecat.
Deşi proporţiile sunt diferite, nici despărţirea celor ce odată s-au iubit cu pasiune (intens, inexplicabil, crezând că ating absolutul) nu este strãină, ba dimpotrivă, poartă o bună parte din atributele celei cauzate de moartea fizică. Deoarece absenţa fizică a persoanei iubite este accentuată tocmai de ideea că viaţa continuă (deşi nu am vrea, în dorinţa noastră de a absolutiza iubirea), că fiecare alege un alt drum (conştienţi fiind că următoarea răscruce nu ni-l va mai înfăţişa pe celălalt cum anterior o făcuse, în ipostaza unicităţii, a unei regăsiri matriciale – vorba poetului, căci azi le semeni tuturor la umblet şi la port.) Totodată suntem pe deplin conştienţi că timpul va estompa sentimentele, iar memoria noastră afectivă, slăbită parcă de suferinţă, nu va păstra intactă decât starea interioară, miracolul transformării prin iubire, ce prin distanţare va potenţa dureros caracterul de excepţionalitate a trăirii sentimentului  refuzat de prezentul prea concret. Şi pe care noi înşine ni-l refuzăm.
Despărţirea este considerată a fi generatoare de suferinţă mai ales pentru cel ce a fost părăsit, care dezvoltă nu doar un complex al culpabilizării ci şi unul al inferiorităţii. Cred însă că acela care ia această decizie în cunoştinţă de cauză nu este nici pe departe salvat de suferinţă. Dimpotrivă. Suferă poate mai mult. Cu cât îşi dă seama că iubirea a fost ceea ce i-a legat şi că această formă nepământească de ataşament, de trăire întru „celest” nu s-ar mai fi putut prelungi într-o formă la fel de elevată ca până în momentul despărţirii, cu atât se va simţi nu doar vinovat că el a fost cel care a pus punctul final, ci şi sfâşiat că a putut provoca suferinţă celuilalt, chiar dacă tocmai spre binele aceluia. Poate fi echivalată cu o moarte interioară şi, dacă suntem corecţi cu noi înşine, ne dăm seama că, neamestecând orgoliul în iubire, chiar nu are importanţă cine spune „s-a terminat” sau care au fost motivele. Nici explicaţii n-ar trebui să cerem, pentru că, dacă a fost vorba de o relaţie specială, situată sub semnul iubirii, în sensul ei cel mai adânc, acestea nu au cum să capete un sens concret care să ne mulţumească în tulburarea despărţirii. Îmi vine în minte ideea unei despărţiri cumva eterice, asemenea unui rotocol de abur ce-ar rămâne în urma unui vals a două entităţi învăluite în mister, care să nu aibă nevoie de cuvinte, care să fie înţeleasă şi acceptată de la sine, de ambii parteneri. De ce ar trebui să rostim vorbe? Când primii muguri ai iubirii n-au fost nici înţeleşi, nici explicaţi, nici justificaţi. Poate nici rostiţi. Au existat doar, au fost simţiţi şi au fost ajutaţi să înflorească. Dar suntem oameni. Şi aşteptăm aproape mereu explicaţii, tocmai de la cei alături de care am trăit revelaţia sublimului. Căci despre situarea într-un alt plan, este vorba, până la urmă. Îndrăgostirea stă sub semnul inexplicabilului, al celestului, al unei indicibile atracţii, magii, care scoate omul din tărâmul realului, plasându-l într-o stare de graţie, privilegiată, sub un văl al lui Isis, iar despărţirea este „pregătită”, cumva insesizabil, de toate etapele şi momentele care au transformat sentimentele, au de-format relaţia, într-o încercare disperat omenească de a o aşeza în ordinea firescului, a oficialului, a socialului, a conformismului. Şi tocmai de aceea se aşteaptă o explicaţie. Ce este însă interesant este că nu ne mulţumeşte o explicaţie ce decurge din real, din concret, ci una metafizică, încercând să surprindem astfel golul, care, în timpul relaţiei, s-a creat între cele două planuri. Vrem să recuperăm în acel ultim ceas momentele de graţie, să refacem unitatea incipientă şi bucla temporală ce a constituit ieşirea din timpul real. Ne amăgim că negăsind motive omeneşti, terestre, putem spera la o reconciliere şi, întrebându-ne dacă ele există cu adevărat, vom încerca atunci să recreăm starea paradisiacă de la începuturi. O nouă preomenească iluzie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper