Despre criza politică sau legitimitatea puterii. Analiză asupra situaţiei actuale din Franţa

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Un eveniment surprinzător din mai multe puncte de vedere a apărut în presa franceză la începutul lui septembrie 2014. Reluat de mai mulţi universitari politologi, el readuce clasa politică la realitatea de dincolo de spectacolul politicianist al crizei politice franceze. Din pricina căderii drastice a popularităţii preşedintelui francez în sondajele de opinie (oficial, el ar obţine 15% de opinii favorabile, dar în culise se şopteşte că, de fapt, ar lua mai puţin de 10%), un important organ din presa cotidiană a ridicat, situaţie nemaipomenită în istoria celei de-a Cincea Republici, o întrebare privind ilegitimitatea puterii preşedintelui François Hollande. Chiar dacă profund lipsită de respect faţă de funcţia prezidenţială, întrebarea ridicată de acest cotidian e esenţială în mai multe privinţe fiindcă reeditează o întrebare fundamentală a gândirii politice, legată de o problemă foarte veche care marchează începuturile autonomiei sferei politice faţă de sfera religioasă. O întrebare inaugurală magistral pusă în scenă de Sofocle în Antigona: opoziţia dintre legitimitate şi legalitate, dintre legea morală şi legea politică.
Sigur, nu se pune problema disputării legalităţii alegerii preşedintelui Hollande, aici a fost totul în regulă, fără fraude şi trucaje. Însă ceea ce se află în mare parte la originea prezentei crize politice nu e cauzat de o fraudă electorală oarecare sau de o manipulare a statisticilor demografice a listelor electorale, ci de lipsa de interes a populaţiei pentru vot în cadrul democraţiei de masă reprezentative. Să revedem cifrele: în primăvara lui 2012, dl Hollande fusese ales de 51,6% dintre votanţi, dar era vorba, de fapt, de 38% din corpul electoral, mult mai puţin decât jumătatea celor înscrişi pe listele electorale. Astfel, fără o victorie răsunătoare, Preşedintele îşi începea cincinalul sub auspicii defavorabile, apoi, din pricina unor decizii ale sale imediate, palidul amor al primelor săptămâni de mandat a început să pălească. Desfăşurând o politică externă încă mai supusă aliatului nord-american decât a precedentului său (dl Sarkozy), intensificând o politică economică de recesiune prin sporirea presiunii fiscale asupra clasei mijlocii în situaţia în care în campania electorală promisese taman inversul, supunându-se fără crâcnire diktatelor dnei Merkel, câtă vreme ne împuiase capul c-o va ţine în frâu pe cancelara germană, ocupând vidul acţiunii politice printr-o politicã societală, care nu satisfăcea decât o infimă minoritate a francezilor, lovind frontal nu numai opoziţia de dreapta, dar şi o parte importantă a partizanilor săi: legalizarea căsătoriei între sexe, teoria genurilor inclusiv în şcolile primare, laxismul judiciar al dnei Taubira, ciuntirea burselor pentru studenţii defavorizaţi, reducerea asigurărilor medicale, dar cheltuirea unor sume aiuritoare pentru operaţiuni militare controversate, ale căror finalităţi rămân obscure poporului, nefiindu-i niciodată explicate! La toate astea se adaugă scandalurile financiare repetate în care au fost implicaţi membri ai guvernului obligându-i apoi la demisie şi, last but not least, o viaţă privată-publică marcată de o evidentă lipsă de stil, de o mitocănie de cârnăţar – toate au făcut ca Preşedintele să nu mai pară a reprezenta decât o coterie politică redusă, pe fidelii cei mai acerbi ai Partidului Socialist, fără ecologişti şi mai ales fără partidul de stânga, de când Mélénchon l-a calificat pe Preşedinte drept un „mincinos ordinar“ care „trage poporul pe sfoară“.
Că un om politic nu-şi îndeplineşte la literă programul pentru care a fost ales nu trebuie să fie e lucru de mirare, căci dinamica politică stă sub hazardul inerent acţiunii, care provoacă situaţii cărora le trebuie găsit un răspuns. Dar în cazul candidatului Hollande şi al preşedintelui cu acelaşi nume nu e vorba de simple adaptări necesare schimbărilor inerente, ci de o răsturnare a tot ceea ce promisese în campanie, cu excepţia societalului (care nu costă nimic!). Pe undeva, marfa pe care o vindea era stricată. Or, în cazul de faţă, fiind vorba de o politică hotărâtoare pentru viitorul naţiunii, asta se numeşte abuz de putere. În contul acestei înşelăciuni se pune aşadar problema ilegitimităţii preşedintelui, ceea ce dă imediat seama de prăbuşirea fără precedent a opiniilor favorabile în privinţa sa.
Câteva precizări sunt totuşi necesare. Există două tipuri de ilegitimitate politică, fiecare fondat pe o eroare etică. Unul este respectarea legii în cadrul unei legislaţii nedrepte – tip ilustrat de pildă de Hannah Arendt în magistrala sa operă Eichmann la Ierusalim; altul este lipsa de loialitate înţeleasă ca încălcare gravă a cuvântului dat sau a datoriei. Acţiunea preşedintelui Hollande acoperă acest din urmă caz. Dar pe ce se bazează o acuzaţie atât de gravă adusă unui şef de stat care s-a prezentat întotdeauna ca un tip cumsecade, familiar şi uşor abordabil, şi nu ca un politician înfumurat şi arogant? E simplu. O mulţime de politicieni fac promisiuni de care nu se achită pe principiul că „promisiunile electorale n-au valoare decât pentru cei care le cred“. Totuşi, există mai multe feluri de a nu-ţi ţine o promisiune – cea mai discretă şi mai banală fiind a nu pune în practică o politică, a continua treaba începută de alţii, a nu te opune fundamental unor cutume sau altora, ori avantajelor câştigate după lungi bătălii sociale. Pe scurt, mai repari pe ici pe colo, cum au făcut preşedinţii Mitterrand şi Chirac, fiecare în septenatul său, iar pe plan extern, te limitezi la conservarea aurei internaţionale a unei foste mari puteri devenite astăzi o putere de rang mediu.
Or, dacă dăm crezare criticilor venite chiar din sânul precedentului guvern – cele ale miniştrilor demisionari Montebourg, Hamon, Filippetti, başca acelea ale vreo treizeci de deputaţi – în cazul dlui Hollande nu se poate vorbi de omisiuni, de temporizări, de devieri, ci chiar de o răsturnare cu 180 de grade a politicii promise electorilor în primăvara lui 2012. Iată de ce termenul de înşelăciune pare cel mai potrivit situaţiei în care se găseşte Franţa în septembrie 2014!
Ne putem deci aştepta ca preşedintele Hollande nu să demisioneze (n-ar sta în caracterul acestui personaj tern, lipsit în mod evident de curaj şi de îndrăzneală), ci să dizolve Adunarea Naţională şi să încerce să propună un guvern de coabitare? Dar asta e, hic et nunc, o schemă imposibilă, care arată cât de profundă e criza politică franceză. Căci în cazul unor alegeri legislative, primul partid clasat ar fi Frontul Naţional, care ar avea în faţă un Partid Socialist slăbit şi o Uniune pentru Mişcarea Populară (UMP) la fel de şubredă, discreditată prin incapacitatea de a se comporta ca un adevărat partid de opoziţie şi prin suspiciunile de corupţie care planează asupra unora dintre foştii săi lideri. Preşedintele s-ar vedea deci constrâns să coabiteze cu Frontul Naţional – chestie cu adevărat revoluţionară în sfera politică franceză: accesul la guvernare al unui partid diabolizat vreme de patruzeci de ani, deşi cu Marine Le Pen la conducere pare să-şi fi modificat oarecum radicalitatea discursului. O astfel de combinaţie e a priori imposibilă, cu excepţia situaţiei în care, pe fondul intensificării opoziţiei populare faţă de UE şi SUA, s-ar crea o sinergie între Partidul de Stânga, al lui Dupont-Aignan, şi un Front Naţional capabil să scoată pe străzile capitalei mai mult de un milion de manifestanţi. În acest caz, adevăraţii deţinători ai puterii (finanţiştii şi bancherii globalizării şi capii nord-americani ai NATO) nu şi-ar mai băga nasul. Atunci, cuvântul de ordine al fostului Cartel al siderurgiştilor (sindicatul patronal francez de dinainte de 1940), proclamând că „e mai bun Hitler decât Frontul popular!“, ar fi reactualizat şi reamenajat pe măsura marionetelor politice ale vremii şi am deveni prada unui nou totalitarism, de astă dată cool  în aparenţă, fără uniformă, fără ceremonii faraonice pe stadionul din Nürnberg, cu gestapovişti îmbrăcaţi hippy şi ideologi hip-hop, în faţa televizoarelor şi al internetului complet controlate – acel totalitarism profeţit deja de Huxley în a sa Brave New World şi de Orwell în 1984.
Brecht scria la începutul anilor 1950 că social-democraţia, din pricina compromisului său permanent cu Capitalul, e mereu predispusă la fascism; nici Adorno nu susţinea altceva în Minima Moralia  când observa că fascismul nu în rândurile unor tineri bezmetici excitaţi care afişează însemnele şi salutul nazist se găseşte, ci în jocul simulacrelor demagogice ale democraţiei de masă confruntate cu Capitalul.
Eu unul sunt bătrân, dar îi deplâng pe copiii şi mai ales pe nepoţii noştri, căci de această dată n-or să mai existe alternative, decât poate unele simbolice. Revoltele care vor veni nu se vor mai bucura de alibiul „viitorului luminos“, ci vor fi produsul unui haos şi al unei terori controlate ale căror premise sunt deja Orientul Mijlociu şi Ucraina. Se anunţă vremurile de restrişte (Dürftiger Zeit) profeţite acum două sute de ani de unul dintre cei mai mari poeţi germani, Hölderlin.

Traducere din franceză de
Teodora Dumitru

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper