Creşterea şi descreşterea şcolii româneşti

Un articol de Corneliu Riegler

Sistemul naţional de educaţie a fost pus la punct sub domnul celor două Principate-Unite, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) prin Reforma Educaţiei (1864). Tot în aceeaşi vreme s-au înfiinţat şi primele două universităţi româneşti, la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). Fondurile pentru susţinerea educaţiei au provenit din impozitarea generală a tuturor cetăţenilor, stabilită prin Convenţia de la Paris (1858), care elimina privilegiile specifice organizării medievale. Rezultatele au venit, dar nu imediat. Prinţul moştenitor al tronului Austro-Ungariei, Rudof de Habsburg (1858-1889), unicul fiu al împăratului Franz Joseph (1848-1916), remarca modificarea situaţiei românilor: la 1849 erau „imaturi politic şi necultivaţi“, dar în a doua jumătate a sec.XIX „au înregistrat mari progrese în învăţământ, cultură (…) s-au dezvoltat în multe privinţe, sunt în contact permanent cu aceste ţări; aceasta este pentru Ungaria de azi o mare dificultate“(1). Aceste progrese au făcut posibilă maturizarea conştiinţei naţionale şi realizarea României în 1918.
După aproape un secol, educaţia din România se află într-un evident declin, similar cu cel al armatei. Numărul unităţilor şcolare a scăzut de trei ori în şaisprezece ani. În învăţământul preuniversitar erau conform Institutului Naţional de Statistică 16.672 de şcoli în 1996, 14.275 în 2000, 8592 în 2004, 6397 în 2008, 5740 în 2012 (2). Acest lucru înseamnă că între 1996 şi 2012 au fost desfiinţate cca. 66% dintre unităţile de învăţământ preuniversitar.
În acelaşi timp populaţia şcolară în învăţământul preuniversitar nu s-a redus decât cu cca. 26%. Aşadar, în ultimii 16 ani, statul român şi-a restrâns educaţia desfiinţând două treimi dintre şcoli. Evident că şi numărul cadrelor didactice a fost redus drastic într-un ritm accelerat. Rezultatele nu se lasă aşteptate. Potrivit unui studiu al Comisiei Europene, 40% dintre adolescenţii de 15 ani din România sunt semianalfabeti. Declinul educaţiei trebuie coroborat cu cel al armatei, sănătăţii, cu lupta împotriva religiei creştin-ortodoxe.
Declinul nu este doar cantitativ. Învăţământul românesc îşi pierde an de an profesioniştii. Locul acestora este realmente vândut de către unii dintre inspectori sau directori. Nu doar că scade numărul cadrelor didactice, dar locul acestora este luat de oameni de calitate din ce în ce mai slabă. Meritorcraţia este înlocuită de corupţie mai ceva ca pe vremea fanarioţilor.
O imagine dintr-un inspectorat bucureştean din 1996 în care se dădeau posturi pentru suplinitori: „O coadă la uşa inspectorului de personal sector x. Uşa deschisă larg. (O transparenţă instituţională înduioşătoare). Fiecare om de la coadă are o sacoşă plină. Înăuntru inspectorul care dă posturile (numirile). O secretară evaluează sacoşa. Rezultatul evaluării este strict mimic. Expresia feţei indică ceva de genul „OK“, „strong“ sau „slab“. Inspectorul face o prima ofertă de post pe un an. Dacă cel îndreptăţit refuză, iar evaluarea sacoşei a avut rezultatul „slab“ raspunsul este „păi, ce vreţi doamnă…“, aluzie la inconsistenţa sacoşei. Oamenii ies cu numirea pe post, dar fără sacoşă sau cu sacoşa goală. Este o metamorfoză inversă decât la piaţă. De la piaţă pleci cu sacoşa plină, de la Inspectorat cu ea goală“(3).
Ocuparea posturilor didactice pentru titulari în sistemul preuniversitar ocoleşte prin normele dispuse de Legea Educaţiei (2011) concursul naţional numit de „titularizare“. Deşi concursul se numeşte „de titularizare“, în realitate rareori sunt scoase la concurs posturi de titular, cel puţin cele considerate bune. Posturile titularilor care se pensioneazã se ocupã cel mai adesea prin transfer al altor titulari pe baza de dosar. Dosarul a devenit astfel replica ce substituie concursul. Este un paradox că uneori cei mai buni profesori care intră în sistemul educaţional ajung să predea celor mai slabi elevi, iar cei mai slabi profesori ajung să predea celor mai buni elevi.
În perioada interbelică, spre exemplu la Liceul „Gheorghe Şincai“ din Capitală, predau somităţi precum George Călinescu, Eugen Lovinescu sau Alexandru Graur. Liceul „Sfântul Sava“ au predat Tudor Arghezi, Gala Galaction, Alexandru Graur, Spiru Haret, Eugen Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Henri Coandă, George Topîrceanu, Camil Petrescu.
Condiţia de profesor după Legea Funeriu (2011) a devenit mai umilă ca niciodată. Când le spui oamenilor că eşti profesor reacţia este aceea de compasiune. Atitudinea oamenilor este una cuprinsă între milă şi admiraţie. Am colegi care ascund că sunt profesori. S-a dorit ca profesorii, titulari sau suplinitori, să fie îngenuncheaţi efectiv. Astfel şi generaţiile viitoare vor fi educate să stea în genunchi.
S-a reuşit totuşi informatizarea sistemului naţional de învăţământ, multe şcoli oferă condiţii optime de pregătire, dar cât beneficiază România de toate acestea atâta timp cât mulţi dintre cei mai buni elevi sunt atraşi cu burse în străinătate? De ce nu îi putem stimula chiar noi să lucreze pentru noi?
Fondurile destinate educaţiei scad dramatic, scăderile fiind completate cu rectificările bugetare care deposedează educaţia chiar şi în cursul anului şcolar. Banii luaţi sunt direcţionaţi către instituţii supradimensionate aberant şi care au fost adesea acuzate şi dovedite că fac poliţie politică: S.R.I., S.T.S(4).
Ne preţuim valorile abia după ce se sting. Nu am făcut cu marii clasici la fel? Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici au fost primiţi în Academia Română „postmortem“ abia în 1948, ironic, tocmai în perioada considerată a „celui mai antinaţional regim comunist din Europa“ (Lucian Boia). În România, în timpul vieţii, „marii clasici“ au fost umiliţi şi defăimaţi exemplar: Eminescu a murit într-o sărăcie desãvârşită la Bucureşti, pe str. Plantelor; Creangă a murit în bojdeuca pe care o descrie în Amintiri…, sărac şi bolnav de epilepsie; Caragiale s-a autoexilat în Germania, murind de inimă la Berlin, după ce evitase să mai revină în ţarã sub diferite pretexte; Slavici a avut o soartă mai bună fiind băgat la puşcărie de „justitia independentă“ a statului român, nefiind de acord cu Unirea Transilvaniei din 1918.
În mod clar, „românii“, ca şi alte popoare, se refugiază în trecut, un fel de viitor anterior, probabil ca o soluţie pentru „năpasta“ prezentului, un trecut plin de speranţă şi opţiuni care vindecă şi care poate fi îmbunătăţit, înfrumuseţat, adaptat, redecorat, un remediu pentru suferinţele din viaţa reală. O falsă soluţie care ne arată cât de puţin învăţăm din trecut.    n

 

Note:
1) Cf. Paul Lendvai, Ungurii, timp de un mileniu învingători în înfrângeri, Bucureşti, Editura Humanitas, Ediţia a III-a, 2013, pp.313-314
2) sursa: www.statistici.insse.ro
3) Vezi Lecţia de grevă a profesorului de istorie Riegler în Academia Caţavencu 24.06.2010.
4) vezi: www.mediafax.ro: RECTIFICAREA BUGETARĂ: Tăieri de cheltuieli totale la Educaţie, Muncă, Agricultură. Bani în plus la SRI, SIE, DNA, CSM. Bucureşti, 30 iul 2013, de asemenea: cpt.(r.) S.R.I. Constantin BUCUR, Poliţia politică în acţiune: un scandal public din România postecembristă interceptările telefonice ilegale, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2000

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper