Credinţa în Dumnezeu şi nemurirea sufletului

Un articol de Horia Pătraşcu

Ce legătură există între conceptul de Dumnezeu şi conceptul de nemurire a sufletului? Nici una. Cu toate acestea, cele două sunt în mod obişnuit legate, deduse una din alta, plasate într-un raport de implicaţie reciprocă.
Cele două concepte – independente! – au fost aduse împreună pentru a sluji un interes în principal teologic sau mai precis ecleziastic, dacă ţinem la diferenţa dintre ştiinţa despre Dumnezeu şi politica în numele lui Dumnezeu. Punându-le în relaţie, biserica creştină a dat o dublă lovitură: a  condiţionat credinţa în nemurirea sufletului de credinţa în Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu de credinţa în nemurirea sufletului. În felul acesta biserica a uniformizat, a nivelat alte două atitudini posibile: a celor care cred în Dumnezeu fără să creadă şi în nemurirea sufletului şi a celor care cred în nemurirea sufletului, dar nu şi în Dumnezeu. (Evident, mai există şi categoria celor care nu cred nici în Dumnezeu, nici în nemurirea sufletului.) Într-o perspectivă preoţească, sufletul şi Dumnezeu vin la pachet, cine-l ia pe Dumnezeu, trebuie să cumpere şi nemurirea sufletului şi invers, cine vrea nemurire, e obligat să creadă în Dumnezeu. Felul acesta de a pune problema determină, într-un mod previzibil, anumite tipuri de reacţii: acei oameni de ştiinţă, care sunt mai curând tentaţi să respingă ipoteza existenţei lui Dumnezeu se simt cumva datori să respingă deopotrivă şi ipoteza nemuririi sufletului, deşi aceasta din urmă nu contravine deloc legilor ştiinţei, cum ar fi cea a conservării energiei. De asemenea, gânditorii pentru care conceptul de Dumnezeu este unul dintre cele mai înalte la care a ajuns raţiunea umană, şi nu sunt deloc tentaţi să-l derive dintr-un sentiment precum frica de moarte, sunt la rândul lor forţaţi să-l pună, prin diferite paralogisme, ca temei necesar şi suficient pentru nemurirea sufletului. Paradigma preoţească s-a impus, astfel încât astăzi  lumea se împarte – în cel mai simplist mod posibil – în două categorii: a ateilor (cei care nu cred în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului) şi a credincioşilor (cei care cred în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului).
Din conceptul de Dumnezeu nu reiese însă conceptul nemuririi sufletului. Căci Atotputernicul poate crea şi suflete muritoare, la fel de bine cum poate crea suflete nemuritoare. A nega posibilitatea Creatorului de a crea un suflet muritor, ar însemna să-i negăm unul din atributele fundamentale: omnipotenţa. De fapt, însăşi Facerea ne lămureşte asupra acestui aspect: Dumnezeu i-a putut dărui lui Adam imortalitatea, după care i-a putut-o retrage. Iar dacă eternitatea este un atribut al Creatorului, este mai coerent să presupunem că aceasta nu se transmite creaturii, dat fiind că relaţia dintre creator şi creatură este una anti-genetică. Creştinismul stă dovadă pentru eterogenitatea conceptelor de Dumnezeu şi nemurire a sufletului. Căci pentru a susţine credinţa în nemurirea omului, a fost nevoie de un fapt: Învierea Mântuitorului. A fost necesar ca Dumnezeu însuşi să se întrupeze şi să sufere moartea pentru a o înfrânge în rândul oamenilor şi pentru a-l proclama pe om nemuritor. Lipsa de implicaţie logică între Dumnezeu şi nemurirea sufletului este suplinită, înlocuită, umplută prin mitul întrupării: Dumnezeu însuşi moare pe cruce pentru a răscumpăra oamenii de sub puterea morţii. Dumnezeu în ipostaza de Hristos înviat devine astfel, în mod accidental, empiric, a posteriori (prin fapte, nu prin logică ) singurul motiv de speranţă a omului că va învia, singurul motiv de credinţă în nemurirea sa personală. Dar mitul întrupării face mai mult decât atât: ne semnalează imposibilitatea ca un Dumnezeu nemuritor să creeze o fiinţă nemuritoare. Pentru a-l face nemuritor pe om, e necesar mai întâi ca Dumnezeu Însuşi să se facă om şi să moară. Împărtăşirea aceluiaşi atribut – al eternităţii – nu este de la sine înţeleasă şi nu derivă direct din actul creaţiei, ci dintr-un al doilea act. Tocmai pentru că omul nu are ab initio nemurirea în comun cu Dumnezeu, Dumnezeu se face comun (asemenea) omului, prin moarte, pentru ca astfel să-l poată face asemenea Lui întru nemurire.
Să privim şi altfel lucrurile. Dacă omul nu ar fi nemuritor şi sufletul omului s-ar stinge la fel de total şi de neîndoielnic ca şi trupul său, ar trebui ca el să recunoască inexistenţa sau inutilitatea lui Dumnezeu însuşi? Privat de calitatea sa de garant al eternităţii omului, Dumnezeu ar deveni un concept inutilizabil, o simplă funcţie onorifică a raţiunii speculative? Nu este Dumnezeu decât un epifenomen al dorinţei de nemurire a omului, o fantasmă, o fantezie ridicată dintr-o pulsiune sau din frica de moarte? Este Dumnezeu doar un chip cioplit al omului care în nemăsurata sa iubire de sine simte nevoia să se eternizeze, să se autodivinizeze? Să nu fie Dumnezeu decât o anexă a lui, un servitor al meschinei şi demonicei sale pofte de perpetuitate?
Dacă ar fi aşa, atunci credinţa în Dumnezeu nu ar mai fi deloc un act gratuit, dezinteresat, ori o maximă realizare de ordin spiritual, ci un act complet mercantil, susţinut de pulsaţiile şi bufeurile unui suflet înfricoşat de dispariţie. Un om care crede în Dumnezeu fiind în acelaşi timp convins că sufletul său este muritor este perfect conceptibil, realizabil măcar din punct de vedere logic. În plus, acest om ar avea o superioritate morală faţă de cel a cărui motivaţie de a crede este dorinţa de nemurire personală, dacă suntem de acord că un act dezinteresat, necondiţionat este superior unuia determinat de o motivaţie extrinsecă. Nu doar o superioritate morală, dar şi una religioasă dacă acceptăm că credinţa necondiţionată este superioară aceleia condiţionate. Iar dacă raţiunea credinţei este dorinţa de nemurire, ştim deja că o credinţă absurdă, care depăşeşte şi neagă orice raţiune, este superioară unei credinţe întemeiate raţional. (credo quia absurdum est).
„Dacă Dumnezeu există, atunci omul este nemuritor“ – este o judecată lipsită de necesitate, căci Dumnezeu ar putea exista şi fără om, şi fără nemurirea lui, iar omul însuşi ar putea fi nemuritor fără ca aceasta să-l implice în vreun fel pe Dumnezeu. În Meditaţii metafizice, Descartes nu deduce nemurirea omului din ideea de Dumnezeu, ci din atributul simplităţii sufletului, din faptul că fiind necompus – nici nu se poate des-compune.
Ar mai fi argumentul potrivit căruia celui care crede în Dumnezeu i-ar fi imposibil să nu creadă în nemurirea sufletului, deoarece prin suflet îl cunoaşte pe Dumnezeu, iar cunoaşterea nu se poate efectua decât între asemănători. Cum Dumnezeu este nemuritor, rezultă că şi sufletul trebuie să fie asemănător, căci altfel nu l-ar putea cunoaşte, deci nu ar putea crede în el. Facultăţile noastre pot fi asemenea cu ale lui Dumnezeu, dar de aici nu reiese deloc eternitatea acestora. La fel cum prin cunoaştere suntem asemenea lui Dumnezeu – fără ca totuşi să-i împărtăşim omniscienţa, având un intelect limitat, tot aşa în privinţa eternităţii: putem fi asemenea lui Dumnezeu în anumite atribute ale sale, fără ca aceastã comuniune să implice eternitatea lor, infinitatea lor în timp.
Existenţa lui Dumnezeu nu este un temei necesar, nici suficient pentru nemurirea omului. De altfel, o asemenea credinţă în divinitate lipsită de consecinţa nemuririi sufletului nici nu e atât de străină umanităţii. Ea a fost cunoscută de către păgânii greci şi romani, care numai de atei nu pot fi ţinuţi, cu a lor politeistă mitologie complexă şi profundă. Pentru ei, zeii, care puteau interveni activ în lumea oamenilor, fiindu-le favorabili sau ostili, nu-şi extindeau decât foarte vag prerogativele asupra tărâmului de dincolo de moarte, lăsat el însuşi într-o neorânduială egală dezinteresului natural al omului antic pentru imortalitatea sufletului. Ştim bine că sufletele celor dispăruţi coborau în împărăţia lui Hades unde mai petreceau un timp, fără amintiri şi fără conştiinţă de sine, în intervalul incert dintre fiinţă şi nefiinţă, până la dispariţia totală, până la resorbirea completă în neantul din care se înfiripaseră.
Celor de azi li s-ar putea părea foarte stranie atât separarea divinităţii de nemurirea sufletului, cât şi seninătatea teribilă cu care anticii puteau accepta mortalitatea (totală şi irevocabilă) a fiinţei umane în acelaşi timp cu credinţa în existenţa şi puterea absolută a divinităţii. Cei pe care îi numim astăzi păgâni s-ar fi mirat şi mai tare decât noi dacă ne-ar fi văzut cum punem divinitatea să împingă căruciorul orăcăitorului sufleţel dornic de nemurire şi cum ne agăţăm cu disperare de o viaţă, improbabilă, de dincolo de moarte, în loc să o trăim pe aceasta, sigură, de aici şi de acum. Căci pentru sădirea dorinţei de nemurire a fost nevoie de orfism, de misterii soteriologice, de platonism şi neoplatonism, de gnoze şi, mai ales, de creştinism – religia care a insinuat în minţile şi sufletele noastre relaţia de necesitate dintre Dumnezeu şi nemurirea sufletului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper