Corneliu Mănescu, un aristocrat de stânga

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Cu patru decenii în urmă, într-un octombrie ca şi acesta, ministrul Corneliu Mănescu era înlăturat din fruntea diplomaţiei fără o altă vină decât aceea că devenise politicianul român cel mai cunoscut în străinătate. Se întâmpla în 1972, după ce unsprezece ani condusese Ministerul Afacerilor Externe spre ieşirea de sub tutela Moscovei. A fost unul dintre pilonii cei mai solizi ai complicatei, riscantei şi reuşitei, în final, tentative de recuperare a demnităţii României de stat suveran.
Scriu despre Corneliu Mănescu din două motive. Primul, pentru că l-am cunoscut: depăşea frontierele dogmatismului ideologic al regimului pe care l-a slujit. Al doilea, pentru că fac parte din generaţia care îi datorează intrarea în diplomaţie. El a pus în operă ideea creării unei şcoli naţionale de diplomaţie, sustrasă sistemului de „formare a cadrelor“ la Moscova. După perioada nefastă a ministeriatului Anei Pauker-Robinsohn, această generaţie, aşezată la baza românizării diplomaţiei, a fost folosită pentru deschiderea României spre Occident. Într-o epocă de mari tensiuni (criza rachetelor în Cuba, războiul din Vietnam, conflictul sovieto-chinez, echilibrul terorii aşezat pe rivalitatea blocurilor militare, sufocanta cursă a înarmărilor etc.), România sesizează abil oportunităţile de ieşire de sub controlul Moscovei pentru a-şi recăpăta independenţa. Pe plan internaţional, emisarul guvernamental al acestei noi orientări este Corneliu Mănescu. Întreprinderea cerea, înainte de toate, oameni care să facă mesajul de deschidere credibil, prin acte concrete de sustragere a politicii româneşti din directivele „internaţionalismului“ impus şi controlat de sovietici.
Semnele de destindere în viaţa internaţională, întrezărite după moartea lui Stalin, au creat speranţe de libertate în lagărul sovietic. R.D. Germană, Polonia, Ungaria s-au precipitat să se elibereze, dar au stârnit reacţia violentă a Moscovei. România a ales calea modificării din mers a raportului subaltern şi înrobitor faţă de Uniunea Sovietică. Tactica a scutit-o de represalii militare şi a permis performanţa din 1958, de a se descotorosi de trupele sovietice şi, treptat, de consilierii pe care Moscova îi instalase în toate articulaţiile statului. Drumul spre Occident nu era lipsit de primejdii, dar trebuia parcurs. Un prim episod semnificativ: la 4 octombrie 1963 Corneliu Mănescu îi spune secretarului de stat american Dean Rusk, în numele guvernului român, că, în cazul unui conflict armat declanşat de URSS, similar celui din Cuba (criza rachetelor din octombrie 1962), România va rămâne neutră. La întrebarea secretarului de stat Dean Rusk dacă pe teritoriul României se află arme nucleare, răspunsul lui Corneliu Mănescu a fost categoric negativ. Mărturisirea este atât de surprinzătoare, încât Casa Albă nu are curajul să o dezvăluie aliaţilor. „Acţiunea României era cu totul neobişnuită, întrucât conducerea de la Bucureşti se angaja să nu-şi îndeplinească unele îndatoriri ce-i reveneau ca stat membru al Tratatului de la Varşovia. Guvernul Statelor Unite, luând act de cele comunicate de Corneliu Mănescu, a hotărât să nu-i informeze pe aliaţii săi din NATO asupra poziţiei României“ (Mircea Maliţa, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972, Editura Compania, p. 197). Un al doilea episod: de îndată ce a dispus de primele informaţii privind negocierile dintre Bonn şi Bucureşti pentru stabilirea relaţiilor diplomatice în 1967, Moscova a făcut presiuni puternice pentru împiedicarea demersurilor sub pretextul că Germania încalcă Acordul de la Potsdam, urmăreşte să-şi asigure un statut de reprezentare unică, manifestă interes pentru revendicări revizioniste, doreşte să aibă acces la arma nucleară şi dezvoltă o orientare provocatoare în problema Berlinului de Vest. Ambasadorul sovietic în România cere nu numai explicaţii la Ministerul de Externe, ci, alarmat, sugerează convocarea unei consfătuiri a reprezentanţilor statelor comuniste pentru consultări în privinţa oportunităţii stabilirii de relaţii diplomatice cu R.F. a Germaniei. Poziţia Bucureştiului este fermă: politica românească se face la Bucureşti! Răspunsul a fost dat de George Macovescu, adjunctul ministrului Corneliu Mănescu: „politica externă, deci inclusiv luarea de relaţii diplomatice, este de strictă competenţă a partidului şi guvernului din fiecare ţară socialistă“ (România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii războiului rece, Editura „Cetatea de Scaun“, vol. 3, p. 404). Realismul Bucureştiului în problema germană contribuie la stabilirea unor relaţii de mare încredere între vice-cancelarul Willy Brandt şi Corneliu Mănescu. Cei doi discută despre re-unificarea Germaniei când puţini îşi permiteau să atace perspectiva acesteia într-un viitor imediat. Brandt: „El mă încuraja cu elocinţă rară să perseverez pe calea «Ostpolitik». După el, unitatea naţională se impunea în Germania ca şi în alte state. Conversaţiile noastre puneau accentul pe conştiinţa naţională a românilor şi pe eforturile României de a-şi căuta parteneri pentru susţinerea politicii de independenţă“ (Willy Brandt, De la guerre froide à la détente, 1960-1975, Ed. Gallimard, 1978, p. 160). Cei doi oameni politici vor avea satisfacţia să se bucure, în 1967, de cea mai spectaculoasă reuşită a negocierilor lor, eveniment istoric pentru întreaga Europă: stabilirea relaţiilor diplomatice între România socialistă, membră a Tratatului de la Varşovia, şi Germania federală, membră a NATO.
Cu o astfel de politică este firesc ca ministrul Corneliu Mănescu să fi stârnit interesul în cercurile politice ale lumii. El devine pionul regimului de la Bucureşti care străpunge barierele fixate de războiul rece. Este primit de preşedinţii Johnson şi Charles de Gaulle, de Mao Zedong şi Brejnev, iar întâlnirile nu sunt neapărat protocolare. Avea mandat din partea guvernului să trateze, de pe poziţia interesului naţional, problemele cele mai arzătoare ale momentului: războiul din Vietnam şi coexistenţa paşnică, dezarmarea şi desfiinţarea alianţelor militare, cooperare şi securitatea în Europa. Orientarea nouă a României, dar şi calităţile personale au fost argumentele hotărâtoare la alegerea lui Corneliu Mănescu, în 1967, ca preşedinte al celei de a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Câştigarea acestei înalte funcţii s-a făcut în condiţiile de competiţie. Aflat la conducerea Ministerului de Externe, Mircea Maliţa mărturiseşte: „În consfătuirea miniştrilor adjuncţi ai ţărilor socialiste, premergătoare sesiunii, ţinută la Budapesta, Ungaria şi-a retras candidatura proprie, afirmând că nu poate propune «un candidat de talia lui Mănescu»“. Îmi imaginez ce apăsare se aşternea în spatele acestei recunoaşteri! Titulescu şi Mănescu sunt românii care au ocupat poziţiile cele mai înalte în organizaţiile politice ale lumii: ONU şi Societatea Naţiunilor. Urmând firul unui destin ostil, ambii au căzut în dizgraţia mai marilor vremii: primul a sfârşit prin a nu mai fi agreat de regele Carol al II-lea, celălalt a plătit pentru că a fost perceput ca obstacol în ascensiunea externă a lui Nicolae Ceauşescu.
Corneliu Mănescu a fost ministrul care avea o independenţă greu de imaginat astăzi. Era un adevărat aristocrat. Pentru o partidă de tenis absenta frecvent de la şedinţele instanţelor Partidului Comunist, din care făcea parte. Contactele în Occident, credibilitatea şi stima câştigate, demnitatea înaltă de preşedinte al Adunării Generale a ONU adăugaseră staturii lui un plus de veneraţie din partea oamenilor obişnuiţi. Chipul lui ascundea decent bucuria pe care o trăia când se afla în faţa semnelor de preţuire ale oamenilor de pe stradă, mai ales ale celor de adoraţie ale doamnelor Bucureştiului. Le răsplătea cu un zâmbet şi cu o respectuoasă aplecare a capului. Devenise un personaj. Ceauşescu nu i-a iertat-o. Şi-a luat o ignobilă revanşă în octombrie 1972, înlăturându-l din fruntea Ministerului de Externe. S-a spus că disidenţa lui Corneliu Mănescu a apărut în 1989, când a semnat „Scrisoarea celor şase“ prin care puterea dictatorului era contestată. Sunt convins că se manifestase cu mult mai devreme, în anii ministeriatului, când cuteza să se mişte în lume altfel decât cei ce se închipuiau atotputernici. A fost un om liber care, mai devreme decât mulţi tovarăşi comunişti de drum, a ajuns la convingerea că puterea este a poporului şi că acestuia i se datorează respectul. În discursul rostit la învestirea sa ca preşedinte al sesiunii Adunării Generale a ONU, Corneliu Mănescu şi-a definit astfel crezul politic: „Poporul român, căruia îi aparţin, a dobândit în cursul multor secole de încordări aspre virtuţile păstrării fiinţei naţionale, a apărării unităţii şi independenţei, a unei dezvoltări de sine-stătătoare. El a cunoscut suferinţele războaielor, ca şi binefacerile păcii, amărăciunile subjugării sau dependenţei, precum şi bucuria de a fi stăpân în casa sa. Dar unul din învăţămintele cele mai de preţ pe care el şi le-a însuşit este acela că pentru a fi respectat trebuie să respecţi şi că drumul cel mai sigur spre a vedea aplicate regulile de conduită internaţionale trece prin observarea strictă a acestor reguli de către fiecare, unul faţă de altul“.
La atâţia ani de la pronunţarea acestui crez, trebuie să spun – cu tristeţe, desigur – că astăzi nici un român nu mai rosteşte astfel de vorbe.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper