Controverse ale esteticii literare în faţa exigenţelor metodologice

Un articol de ***

Ignat Florian Bociort – 90

Îndrăznim a fomula convingerea că, după ce vor fi cunoscute lucrările de estetică ale profesorului I. F. Bociort, cercetarea ulterioară – filosofică, estetică şi literară – nu va mai putea nega progresul estetic şi nici un scriitor nu va mai putea protesta împotriva „imixtiunii“ ştiinţei în literatură. În cele ce urmează, vom încerca să dovedim aceste idei, fără pretenţia de a aminti toate problemele prezentate de autor în cele opt cărţi* publicate de-a lungul a peste patru decenii.
O notă specifică a lucrărilor de estetică literară ale lui Bociort o constituie caracterul lor meditativ şi elegant polemic. Este o cercetare care îşi caută fundamentarea metodologică în logica ştiinţei, în teoria sistemelor, în euristică, praxeologie, etologie ş.a. Scopul cercetării este analiza valabilităţii teoriilor care se confruntă în sfera literaturii; totodată autorul întreprinde şi o confruntare cu câteva teze eronate, considerate „bunuri definitiv câştigate“ ale esteticii literare şi ale unor discipline adiacente. Autorul face însă precizarea că rezultatele sale sunt doar puncte de vedere pe care alţi cercetători le pot completa, corecta sau, dacă au argumente, le pot contesta.
Având ca scop o analiză, din cercetările lui Bociort lipsesc capitolele prezente în majoritatea lucrărilor tradiţionale de estetică: problemele de ordin general, care nu au un impact asupra activităţii de creaţie a scriitorului – de exemplu originea artei, teoria genurilor literare ş.a. Cercetarea s-a restrâns la problemele în dezbatere, ceea ce a făcut ca lucrările să conţină o permanentă efervescenţă de idei.
Punctul de pornire l-a constituit progresul estetic al literaturii. Imboldul i l-a dat o prelegere a lui Tudor Vianu, prezentată în faţa studenţilor de la Filosofie. Marele estetician considera progresul estetic drept o întrebare foarte importantă şi foarte dificilă a esteticii, „iar răspunsul este negativ: nu există un progres în literatură şi artă“.
Un avertisment
Autorul notează că unii scriitori, chiar dintre cei însemnaţi, precum Charles Baudelaire, abordează inadecvat ideea progresului literar; de exemplu se pierde din vedere istoricitatea fenomenului literar: „Poetul este propriul său rege, confesor şi Dumnezeu“, ca şi cum poetul ar fi căzut din Sirius, vorba lui Vianu. Fără seria de înaintaşi, poetul s-ar găsi la nivelul primelor începuturi ale literaturii naţionale. Alţi scriitori transpun tale quale în literatură modelul progresului din ştiinţă şi tehnică şi cred că se cere ca fiecare autor să fie în progres faţă de un înaintaş, precum, de pildă, un televizor în culori este în progres faţă de altul în alb-negru. Se uită, în acest caz, că de progresul tehnic este interesată întreaga societate, pentru că acesta dă confort şi bunăstare. Pe deasupra progresul tehnic are la îndemână forţele naturii. În opoziţie, de progresul social, moral, estetic etc. nu sunt interesate toate păturile sociale. Progresul estetic este condiţionat de tradiţii, habitudini, gusturi şi, în parte, chiar de interese de castă, ca să nu mai vorbim de faptul că progresul social nu dispune de forţele naturii, ceea ce face ca acest tip de progres să fie lent, ca toate evoluţiile din natură. Totuşi pentru perioade mari şi progresul social este perceptibil, dovadă că nici cel mai odios dictator de azi nu-şi mai poate permite samavolniciile de altădată, iar poetul nu va scrie poezii ca ale lui Alecsandri sau Bolintineanu.
Progresul estetic, precizează autorul, nu trebuie înţeles ca o evoluţie liniară, continuu ascendentă, îndreptată spre un punct fix înzestrat cu atributele perfecţiunii; este vorba despre un vast câmp al progreselor, cu evoluţii contradictorii pe verticală şi pe orizontală, unde un scriitor nu este, în mod evident, în progres sau în regres faţă de un altul. Acest progres se poate constata doar prin considerarea unor etape istorice îndepărtate şi prin compararea nu a personalităţilor, ci a modelelor abstracte, interne ale operelor (vom reveni).
Progresul sistemelor, arată Bociort, are loc prin dezvoltarea parţială inegală şi nesimultană a componentelor; este o dezvoltare care, parţial, urmează legităţi interne, dar fundamental este un răspuns la cerinţele mediului.
Ideea morţii artei Bociort n-o acceptă pentru că funcţiile artei nu pot fi preluate de altceva. El acceptă însă ideea morţii artei dezumanizate, criticată de eseistul spaniol Ortega y Gasset în La desumanización del arte şi, printre mulţi alţii, de V.A. Urechia în eseul O vorbă despre literatura desfrânată. Literatura, scrie cu convingere Bociort, poate juca un rol în ridicarea nivelului de spiritualitate al oamenilor, dar nu orice literatură realizează acest ţel. Autorul subscrie la ideea lui Vianu că „idealul estetic al viitorului rămâne clasicitatea“, dar cu precizarea că este vorba de o clasicitate modernă sau de o modernitate clasică – artă în slujba căreia se află întreaga cercetare a lui Bociort. Există probe că o seamă de opere literare sunt orientate în mod spontan spre un atare scop înalt, dar, din păcate, multe producţii literare sunt scrise de pe poziţii rudimentare şi dau impresia că autorii lor bâjbâie într-un univers de neînţeles. Rolul praxeologiei – teorie a activităţii eficiente – în literatură este, după Bociort, clarificarea căilor care pot uşura creşterea eficienţei sociale a literaturii.
Critica tezelor care neagă
progresul estetic
În discutarea acestei ample controverse, autorul porneşte de la conştientizarea faptului că are a se confrunta cu mari personalităţi – filosofi, esteticieni, teoreticieni literari ş.a., cum sunt Immanuel Kant, Benedetto Croce, Tudor Vianu, R. Bayer, M. Dufrenne, M. Hrapcenco ş.a. Pentru a fi cât mai convingător, autorul recurge la demonstraţii în trei nivele: a) Nivelul bunului-simţ comun. b) Nivelul istoric literar, şi c) Nivelul metodologic. La întrebarea dacă există sau nu un progres al literaturii, autorul menţionează că acest progres este perceptibil chiar la nivel intuitiv; este suficient să comparăm primii scriitori ai unei literaturi naţionale cu clasicii acestei literaturi. Apelând la istoria literaturii, autorul scrie un convingător eseu comparând tragedia antică cu tragedia shakespeareană şi comedia satirică latină cu comedia lui Molière. În sfârşit, de dată ce esteticienii afirmă că esteticul nu cunoaşte un progres, logica ştiinţei le răspunde printr-un argument decisiv: natura nu face excepţie în strategiile ei, şi, dacă specialiştii unui domeniu afirmă că acest domeniu se comportă altfel decât toate celelalte, trebuie căutate rădăcinile, adeseori multiple, ale acestei erori.
Trecând la argumentele tezelor care neagă progresul artistic, Bociort arată că, alături de absenţa istoricităţii acestor teorii, autorii cad în diferite erori. Ei acordă un credit total intuiţiei, care, însă, este un instrument imperfect de cunoaştere; aceasta capitulează în faţa sistemelor prea complexe. Când scepticii spun că nu se pot compara două mari capodopere, ei nu formulează o teză estetică, ci doar relevă neputinţele intuiţiei. Ei admit comparaţia între scriitori „de valoare inegală“, dar nu şi-au pus întrebarea din ce cauză comparaţia, operaţie logică omniprezentă în viaţa omului, îşi încetează funcţia în faţa operelor „egale“ şi a scriitorilor „egali“.
Aceeaşi eroare, arată Bociort, stă şi la baza concepţiei lui Croce. Acesta observă că în anumite sintagme istorice, de obicei iniţiale, progresul este mai evident; el elaborează teza progresului în „serii istorice“ sau în „cicluri progresive“, dar opiniează că, între vârfurile acestor serii nu există un progres, ajungând astfel să afirme enormitatea că arta popoarelor primitive este de acelaşi nivel cu marile picturi ale Renaşterii.
O altă eroare a esteticii tradiţionale constă în considerarea progresului ca un fapt de natură aditivă; nu s-a înţeles natura informaţională a progresului. Această eroare o preia, din păcate, şi Vianu, din discuţiile epocii. El compară „valoarea economică“ cu „valoarea estetică“, înţelegând prin cea dintâi bunurile din prăvălii, iar prin cea de a doua – opere literare şi notează că mai multe „valori economice“ dau o valoare economică mai mare, în timp ce mai multe opere literare nu dau o valoare estetică mai înaltă, deci, scrie Vianu, valoarea estetică nu are un caracter aditiv, adică nu progresează. În realitate se face o confuzie între valoare şi preţ de vânzare. Prin adunarea obiectelor economice creşte preţul lor de vânzare, dar nu creşte gradul lor de tehnicitate şi, fireşte, nici gradul de poeticitate al valorii estetice. Progresul, accentuează autorul, este un fapt de creaţie, se naşte în mintea unui autor excepţional, prin unificarea într-o sinteză a unor informaţii de natură diferită. Bociort arată câte informaţii culturale şi-au dat întâlnire în mintea lui Eminescu pentru a crea Luceafărul, o realizare superioară faţă de Conrad, poemul romantic al lui Bolintineanu.
Un neajuns al viziunii scepticilor constă în ignorarea modelului intern al artei. Specialistul trebuie să elaboreze modelul abstract, intern al fenomenului de comparat, de exemplu modelul poeziei româneşti în epoca Văcăreşti-Conachi cu modelul Alecsandri-Bolintineanu şi cu modelul Eminescu, pentru a observa deosebirile calitative, respectiv progresul literaturii româneşti. Modelul intern al operei, al creaţiei unui autor sau al unei epoci, scrie Bociort, îl constituie complexul de invariante care dau specificul fenomenului considerat. Cine prezintă specificul poeziei romantice sau al poeziei simboliste, prezintă de fapt modelul intern al acestor orientări.
O gravă eroare de lungă tradiţie constă în negarea învăţării în literatură. Bociort arată că punctul de pornire al acestei erori îl constituie concepţia romantică a lui Kant, conform căreia arta este domeniul geniului, iar acesta creează după inspiraţie, fără reguli şi norme, fără metodă, existentă doar în ştiinţă (Bociort nu vorbeşte nicăieri de o metodă în artă). Vianu preia comparaţia eronată a lui Kant, în care acesta spune că „putem învăţa tot ce a expus Newton, dar nu putem învăţa să scriem capodopere ca Homer sau Dante“. Adică, zice Bociort, putem învăţa ce a expus Newton, dar nu putem crea ca Homer. Comparaţia lui Kant ar sta în picoare nu dacă putem învăţa ce a expus Newton, ci dacă am putea învăţa metoda de a face descoperiri geniale, ca a lui Newton sau Einstein.
Teza în discuţie, aminteşte autorul, este infirmată azi şi de etologie – ştiinţa comportării organismelor. Konrad Lorenz, un exponent de frunte al acestei ştiinţe, formulează un principiu universal valabil: toate fiinţele vii învaţă. Învăţarea este drumul spre mai bine.
Concepţia lui Kant este infirmată practic de învăţarea artei în conservatoare, în institute de teatru şi arte plastice. Învăţarea în literatură este un fenomen incomparabil mai dificil, pentru că scriitorul trebuie să ştie un număr foarte mare de fapte, ceea ce îl făcea pe Goethe să spună ca marii scriitori sunt ca acele mame care nasc copii frumoşi, dar nu pot spune cum se face acest lucru.
Cu învăţarea în literatură, Bociort se confruntă adeseori, chiar şi după ce şi-a publicat cărţile. El menţionează că un talent fără cultură creează artă naivă; cultura însă nu dă geniu, ci doar transformă pe tânărul talentat din amator în profesionist; nu toţi cei ce învaţă matematica sau fizica devin Newton sau Einstein. De notat că Maiorescu a explicat superioritatea poeziei lui Eminescu faţă de poezia lui Coşbuc nu prin talentul acestora, ci prin superioritatea culturii lui Eminescu. Anii de ucenicie ai marilor scriitori relevă eforturile acestor scriitori în învăţarea profesiei lor.
Ferm convins de argumentele sale, Bociort duce până la capăt concluziile logice ale acestor argumente şi formulează opinii adeseori aproape singulare, puţin împărtăşite de scriitori şi de specialişti. Iată două exemple: Bociort este indignat de discreditarea lui Aristotel de către Croce şi de către şcoala sa, unde toate tratatele de poetică sunt declarate dogmatice, inutilizabile, deoarece poezia n-ar fi decât autoexprimare. Bociort se întreabă ce este „dogmatic“ în următorul îndemn al lui Boileau: „Avant donc que d’écrire, apprenez à penser“ („Înainte de a scrie, învaţă să gândeşti“). Dreptate avea G. Călinescu spunând că aceste tratate trebuie meditate, nu neapărat urmate. Bociort este contrariat de faptul că Hegel a fost declarat „dogmatic“ pentru că a cerut artei semnificaţie şi Maiorescu pentru că a vorbit de două condiţii ale poeziei. Această cinste, scrie Bociort, i s-a făcut şi lui, pentru că vorbeşte de ştiinţă în literatură. Dar ştiinţa a demonstrat că întreaga realitate poate şi trebuie să fie abordată de pe poziţii ştiinţifice. Există, fireşte, un „dogmatism“ necesar al ştiinţei, iar acesta nu-ţi permite să spui că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Principiile esteticii nu sunt universale şi eterne, dar sunt sinteze ale unor comportări creatoare succesuale. Este curios, scrie Bociort, că unii scriitori sau cercetători literari dovedesc idiosincrazie faţă de ştiinţă, dar nu pot dovedi că ştiinţa dăunează în vreun fel literaturii. Pe de altă parte, în timp ce se tem de „dogmatism“, ei nu refuză consecvent rătăcirile de tip opus, adică cele create de o activitate fără noimă, a unor autori care pretind a scrie o „literatură nedogmatică“.
Iată al doilea exemplu de consecvenţă logică a lui Bociort. Convins de necesitatea învăţării în literatură şi de superioritatea învăţământului organizat faţă de cel de tip autodidact, el subscrie la ideea necesităţii unor institute superioare de literatură, cum este cel din Leipzig. Admite opinia lui Sadoveanu că din aceste institute ies atâţia poeţi câţi au intrat, dar precizează că talentele ies din toate institutele superioare de artă cu un nivel de profesionalitate mult superior nivelului cu care au întrat şi enumeră foarte multele cunoştinţe pe care le primeşte un tânăr într-un institut de teatru. Nimeni, arată Bociort, nu poate indica toate cunoştinţele necesare unui scriitor, acesta urmând a fi „acasă“ în sociologie, în politologie, în filosofie, în psihopedagogie; el are a fi constructor şi, într-un grad foarte înalt, un lingvist care stăpâneşte toate compartimentele limbii, de la fonetică şi lexic până la sintaxă şi frazeologie, sub raport normativ, descriptiv şi expresiv. Poetul trebuie să fie şi un maestru al versificaţiei. Marele scriitor are a face aşadar o muncă intensă asupra lui însuşi, dar, fireşte, nu este vorba despre obligaţia ca el să fie specialist în domeniile menţionate.
Autorul îşi întăreşte argumentele sale teoretice prin date din istoria culturii. La controversata idee a învăţării în literatură, el aminteşte opinia specialiştilor în pictură, după care Leonardo da Vinci în Gioconda a folosit „toate vastele sale cunoştinţe în materie de pictură“.
Un ultim argument al scepticilor îl constituie teoria aşa-zisului „unicat artistic“, după care fiecare operă este o monadă închisă, fără nici o legătură cu alte opere, fie ele chiar ale aceluiaşi scriitor. Vianu observa că acela care aderă la această teorie are toate motivele să se îndoiască de progresul estetic.
Pentru Croce şi elevii săi opera literară este expresia individualităţii artistului, iar, cum individualitatea nu se repetă, nici operele nu se repetă. Opinia sa apărea într-o epocă de exaltare a individualismului şi a individualităţii, care îi făcea pe istorici să afirme unicitatea faptelor istorice şi să nege legile de dezvoltare a societăţii, iar pe lingvişti îi făcea să afirme unicitatea fiecărei comunicări şi astfel să nege existenţa limbilor naţionale. Avem a face, scrie Bociort, cu o ignorare a generalului în fenomenele reale. Acestea sunt îmbinări specifice ale unor elemente generale nespecifice. Elementele generale fac posibile ştiinţele. Teoria unicatului artistic operează cu o aplicare incorectă a relaţiei general-particular-individual.
În estetică, unicatul nu are nici o relevanţă valorică, afirmă Bociort. Şi cea mai banală scrisoare este un unicat, expresie a individualităţii autorului. Societatea este interesată de valorile obiective pe care le exprimă literatura, nu neapărat de cunoaşterea individualităţii scriitorului. Unicatul este un fapt de ordin muzeistic, nu estetic. Pe plan ontologic, unicatul este un fenomen universal, pentru că în întreaga realitate nu există două fenomene absolut identice. Valoarea operei lui Shakespeare, arată autorul, nu provine din aspectele insignifiante care deosebesc personalitatea marelui dramaturg faţă de alţi autori, ci din valorile obiective exprimate în opera sa.
Precum se vede, în argumentaţia sa, Bociort recurge la argumente gnoseologice, ontologice, metodologice, etologice şi din filosofia generală. Nu credem că se poate opune nimic acestei demonstraţii.

Structura funcţională a operei
literare
Estetica tradiţională a privit opera literară în sine, fără legături cu alte fenomene. Bociort schimbă această optică şi prezintă opera în cadrul general al fenomenelor din natură şi societate, ceea ce îi permite să facă un transfer metodologic de la fenomene uşor de înţeles la aspectele mai mult sau mai puţin imperceptibile ale operei literare. De exemplu, la întrebarea ce este valoarea, estetica de altădată n-a putut da decât un răspuns agnostic: „Valoarea este un ce inefabil”, ceea ce înseamnă că nu putem spune ce este valoarea. Bociort recurge la principiul euristic al gândirii analogice şi transpune întrebarea în domeniul aprecierii valorii umane. Ce este un om valoros? Este o persoană sănătoasă, instruită, harnică etc., dar, eventual, are câteva defecte. Valoarea persoanei este dată, aşadar, de suma calităţilor minus suma defectelor. În opera literară valoarea trebuie judecată prin relevarea valorilor realizate la nivelul componentelor. De fapt critica şi istoria literară fac tocmai acest lucru, pentru că nu se poate aprecia altfel valoarea, adică funcţia unui sistem, fie acesta un om, o maşină sau o instituţie. Ca urmare, capodopera este o creaţie în care toate componentele sau măcar cele mai multe şi mai importante primesc din partea autorului soluţii optime, atât privite izolat, cât şi interrelaţional.
Unele componente ale operei literare, ca personajul, cugetarea, subiectul şi limba au fost relevate încă de Aristotel, marele filosof care, datorită formaţiei sale pluridisciplinare – filosof, matematician, sociolog, etician şi estetician – a pus bazele unei abordări raţionale a fenomenului artistic. Ulterior însă ideile lui Aristotel, dogmatizate în Eviul Mediu, au fost ignorate.
Trecând la relevarea factorilor prin care opera literară îşi realizează funcţiile, Bociort apelează la praxiologie, care, împreună cu alte discipline, este chemată să realizeze două sarcini: să depisteze erorile care îl împiedică pe autor să dea un maximum de eficienţă operei sale şi să releve potenţialul estetic al diferitelor componente. El face o distincţie între funcţie şi scop. Funcţia este ţelul de ordinul întâi. Funcţia lămpii este să ardă, dar finalitatea este ca omul să vadă. Funcţia operei literare este de a produce emoţii estetice, dar finalitatea este înnobilarea conştiinţei umane. Pe bună dreptate, arată el, anticii n-au acceptat orice desfătare produsă de artă, ci doar bucuriile de tip superior. Această distincţie îl va face pe Bociort să condamne scrierile care fac apel la trăsăturile înapoiate ale contemporanilor.
Autorul se opreşte la câteva erori care restrâng valorile componentelor.
Tema operei literare n-ar avea o semnificaţie estetică. Eroarea porneşte de la aceea că tema conţine fapte istorico-sociale, care nu ţin de estetică, dar teoria sistemelor afirmă că toate componentele unui sistem contribuie la realizarea funcţiilor de ansamblu ale acestuia. În biologie, arată Bociort, metalele sunt materii anorganice, dar primesc în organism funcţii organice. Într-un amplu studiu novator – Funcţia artistică a temelor literare – autorul arată că monumentalitatea unei capodopere începe cu monumentalitatea temei – iar un exemplu clasic îl constituie Şcoala din Atena a lui Rafael. Bociort aminteşte şi opinia lui Goethe că, dacă un pictor ne înfăţişează un câine, ne putem bucura de apariţia a încă unui câine, dar nu a unei opere de artă, deoarece lipseşte semnificaţia. Nu vom urmări aici analiza critică făcută de Bociort teoriilor care vor să demonstreze indiferenţa estetică a temei.
Critica literară din România a combătut eroarea de a discuta ideile operei în acelaşi mod ca şi ideile unor texte politice sau ştiinţifice. S-a arătat că este necesar să se discute estetica informaţiei ideatice; totodată literatura mai nouă a pierdut pe drum postulatul antic al cugetării, mulţumindu-se cu o poezie gnomică sau cu lirica de idei, când cugetarea este o cerinţă omniprezentă în operă. S-a pierdut de asemenea şi măreţia ideii abstracte şi emoţionalitatea ideii poetice.
Este eronată, după Bociort, renunţarea la personaj şi declararea eroului pozitiv ca „produs de eprubetă”. Homo fictus este cerut de teoria jocurilor strategice, pentru că acest erou fictiv experimentează în cele mai diverse situaţii posibile, funcţie care îl scuteşte pe cititor să refacă prin experienţă proprie, riscantă, întreaga conduită umană.
Nu putem încheia aceste însemnări fără a aminti amplul studiu (peste 300 de pagini) pe care Bociort îl consacră esteticii limbii române, o temă dificilă, ocolită de lingviştii stilisticieni; amintim de asemenea un eseu în care sunt analizate critic cele patru argumente prin care unii literaţi apără utilizarea fără discernământ a vulgarismelor în literatură, uitând că nici muzele, nici demnitatea artei nu acceptă josnicia. Bociort dă un răspuns clar şi dilemei din teoria criticii, privitoare la existenţa sau inexistenţa unor criterii de apreciere în literatură, arătând că relevarea succeselor la nivelul componentelor se face după exigenţe specifice fiecărei componente. A corectat şi opinia lui Ovid Densusianu, care, în utilizarea elementelor extraliterare (a substandardismelor) în literatură, propunea „criteriul dozei” (să nu fie prea multe); Bociort înlocuieşte acest criteriu statistic prin trei criterii estetice: accesibilitatea, expresivitatea şi adecvarea la context.
Cercetătorul nu s-a limitat la simpla formulare a opiniilor sale neortodoxe, ci le-a verificat valabilitatea prin expuneri repetate, ca baze de discuţii, la Secţia de Filosofie a Universităţii berlineze, precum şi la congrese şi consfătuiri internaţionale de specialitate.

Lectura cărţilor lui Bociort relevă faptul că fiul moţului pădurar de altădată este astăzi unul dintre oamenii învăţaţi şi creatori ai României contemporane. La jubileul celor 90 de ani de viaţă, îi urăm sănătate şi putere de muncă.    n

* De fapt, cărţile sunt ceva mai puţine, pentru că, din două motive, autorul a reluat unele capitole, mai mult sau mai puţin schimbate, în cărţi noi: a) Pe măsură ce a ajuns la noi achiziţii teoretice, Bociort a completat sau a corectat unele afirmaţii de altădată, adică şi-a elaborat lucrările după ceea ce pedagogia numeşte metoda concentrică. Aceasta înseamnă că, în unele probleme, cum este cea a criterilor de apreciere în literatură, ultimele puncte de vedere ale autorului sunt cuprinse în ultima sa carte Progresul estetic al literaturii ca problemă a praxeologiei, Cluj 2013. b) A repetat unele capitole, subsumate unei idei generale, gândindu-se la motivul prin care Voltaire explica repetiţiile din opera lui Francis Bacon – „La vremea aceea erau foarte răspândite opiniile contrare”. Se înţelege din cele de mai sus câte opinii importante, dar criticabile, sunt foarte răspândite în zilele noastre. Este necesară o confruntare repetată cu aceste opinii vechi şi adânc înrădăcinate, pentru că „un stejar vechi nu poate fi doborât cu o singură lovitură de topor”.

IOAN CORNEA /  OTILIA MURGU / MARIA BUTAN

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper