Comunismul românesc în trei romane poliţiste

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

3. Radu Nor, Acţiunea Pirat (1970)

Deşi publicat în 1970, romanul Acţiunea Pirat, scris de unul dintre pionierii realismului socialist, ţine de paradigma anilor 50. Combinaţie de SF şi de roman poliţist, cartea consfinţeşte performanţe dificil de atins în ce priveşte stângăcia, naivitatea şi comicul involuntar. O acţiune copiată din filmele cu James Bond (o eminenţă malefică şi dementă, purtând un nume german, sustrage zece tone de material nuclear pentru a şantaja astfel omenirea cu exterminarea şi a se instala în fruntea unui guvern mondial), plasată într-un mileniu al treilea în care toate contradicţiile ideologice vor fi fost rezolvate în favoarea păcii şi a cooperării dintre popoare. Rolul lui James Bond îl joacă un grup de români (un savant, fata lui, logodnicul ei, dar şi oameni ai muncii – un furnalist din Reşiţa, un feroviar din Piteşti, un pescar de lângă Sulina, un bucătar din Constanţa ş.a.), care, supravieţuind succesiunii complet neverosimile de întorsături de situaţie şi de surprize, dejoacă complotul. Furnalistul se transformă ad hoc, fără probleme, în cosmonaut, manipulând în spaţiul cosmic material tehnologic sofisticat.

2. Sever Noran, Comoara care poate ucide (1982)

L-am ales pentru că e simptomatic pentru amatorismul industriei editoriale româneşti în materie de gen. Comoara care poate ucide (un titlu de o imbecilitate greu de egalat: cititorii de romane poliţiste, în general şi în particular, sunt interesaţi de dispozitive care chiar ucid, nu de droburi de sare care poate vor cădea într-o bună zi) e thriller, roman poliţist şi roman de spionaj. Dar nu despre asta e vorba. Ci de teaser-ul de pe coperta a patra.
În ce constă el? Într-n fragment din carte, mai de la sfârşit. Ales cu multă măiestrie, din el deduci rapid cine e criminalul, faptul că nu e cetăţean străin, cum se străduieşte să ţi-l prezinte autorul până pe ultimele pagini, ci un român însurat de fapt cu coana Luci, ceea ce o inculpează automat şi pe ea.
1. Nicolae Mărgeanu, Romanul care ucide (1970)

Romanul care ucide, cea mai bună carte a autorului de romane poliţiste Nicolae Mărgeanu şi un volum reprezentativ pentru tentativele în materie de literaritate ale genului, exploatează abil trucuri metatextuale à la Şcoala de la Târgovişte: naratorul, autor de romane poliţiste avându-l ca erou pe prietenul său Mircea Vigu, se trezeşte implicat ca suspect într-o anchetă condusă chiar de Vigu, „ficţiunea” sa. Complicaţii metatextuale suplimentare apar prin faptul că toate persoanele din grupul restrâns al suspecţilor cunosc opera naratorului şi personajul anchetatorului. Mai mult, însuşi criminalul foloseşte ca alibi manuscrisul ultimul roman, încă inedit, avându-l ca erou pe Vigu. Pe scurt, toată lumea cunoaşte convenţiile romanului poliţist şi face trimiteri docte la diverse creaţii de gen precum romanele Agathei Christie: o feerie intertextuală, autoironică, dar nu într-atât încât să uite să-şi livreze mesajul moralizator în conformitate cu priorităţile zilei în materie de etică socialistă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper