Cea mai sublim(at)ã dintre acţiunile posibile

Sara Mannheimer, Acţiunea, traducere din limba suedezã de Daniela Ionescu, Casa Cãrţii de Ştiinţã, Cluj-Napoca, 2013, 186 p.

 

Moto: „Stau în mijlocul Bibliotecii şi recit, nu ştiu de unde îmi vine, obrajii-mi ard, inima-mi bate cu putere, timpul trece, literatura existã“.

Recent, Casa Cãrţii de Ştiinţã şi-a lansat colecţia de „Literaturã Europeanã Contemporanã“, concretizând astfel un plan editorial ce vizeazã formarea unui cât mai consistent public, orientat spre câteva producţii literare de ultimã actualitate şi de prim raft. Pânã acum, din serie fac parte romanul Acţiunea, conceput în suedezã de Sara Mannheimer şi distins cu premiul pentru literaturã al Uniunii Europene, antologia Manufactura ţãrânii, realizatã special de cãtre A. Debeljak, poate cel mai reprezentativ poet din Slovenia zilelor noastre, pentru cititorii din România, volumul de poeme în orient al autorului belgian William Cliff, romanul Adolescenţii troglodiţi semnat Emmanuelle Pagano (Franţa, Premiul UE 2009), Azi-noapte am vãzut-o al marelui romancier sloven Drago Janèar şi, de foarte puţin timp, volumul autobiografist Când tata m-a învãţat sã fluier semnat de fenomenologul italian Stefano Zecchi. În curs de apariţie se anunţã încã douã cãrţi încununate la Bruxelles, Încercuire de Carl Frode Tiller (Norvegia), respectiv S-a „ntâmplat pe 1 septembrie de Pavol Rankov (Slovacia), romancieri în curs de afirmare cãrora li se vor adãuga Per Olov Enquist, prin Cartea parabolelor. Un roman de dragoste (Suedia), romanul metaistoric Ultima conferinţã de Marc Bressant (Marele Premiu al Academiei Franceze), bestsellerul Casã de zi, casã de noapte, aşa cum l-a imaginat scriitoarea polonezã Olga Tokarczuk, în sfârşit, Pãsãrile din Verhovina, ultimul roman al prozatorului nãscut la Cluj Bodor Ádám.
Cartea de temelie a unei atari colecţii nu putea fi decât un volum despre lecturã. Concret, un copil de hârtie conceput de o femeie pentru care „a citi“ vine sã vindece trauma. Deja cu debutul din 2008, Reglerna (Regulile), Sara Mannheimer a fost nominalizatã la Premiul August, cea mai prestigioasã distincţie literarã din Suedia, pentru ca Handlingen (Acţiunea, 2011) sã primeascã importantul premiu deja menţionat. Pus la dispoziţia publicului român de cãtre Daniela Ionescu, printr-o fluentã şi bine condusã traducere, sponsorizatã generos de Consiliul Suedez al Artelor, mini-romanul se citeşte – cum altfel, datã fiindu-i tema – ca un hipertext, gata parcurs.
A citi, a retrãi
Protagonista, mai mult ca sigur un alter ego al autoarei, îşi propune sã cucereascã Biblioteca sau, în propriile cuvinte, Camera cu Cotoare, adevãrat Creier al unei Case ce mai conţine Careul de Meşterit (bucãtãria), Camera de Trecere şi, fireşte, o Camerã Interioarã. (imagine a Sinelui, întreaga locuinţã putând fi de fapt consideratã o metonimie pentru aparatul psihic, aşa cum l-a simbolizat Jung).
Deja din primele pagini lectorul simte cã are de-a face cu un roman diferit, înţesat cu majuscule, scris în versete şi ton biblic, protestant pe alocuri, scandând un aer scandinav tipic. Sara Mannheimer cultivã deliberat confuzia cotor de mãr vs. carte, fapt ce permite analogia dintre bibliotecã şi pomul cunoaşterii – binelui. încât feliile infime de mãr ajung pagini ale unor volume, ca şi cum fiecare dintre acestea n-ar fi decât o pastişã la cartea circularã, infinitã, borgesianã.
Pânã spre capãt, Acţiunea se constituie sub forma unui jurnal de receptare a cãrţilor şi de acceptare a vieţii, cu multe citate, comentarii, analize, neînţelegeri, pentru cã romanul vine sã instituie din start un obstinat ritual de lecturã, pe care cititoarea îl oficiazã dinãuntru, la modul cvasireligios, cu nişte bucãţele de tapet folosite ca semne de carte, cu grãsimea de uns mâinile ca sã-i alunece mai bine peste coperţi, cu „batista de mãtase, cuţitul încrustat de argint, pipa, amnarul şi pilulele de zahãr“, adãugându-se paharul, carafa pentru apã, lumânarea electricã, şalul. Dupã toate aşteptãrile, demersul va genera treptat o veritabilã questã livrescã, începutã – paradoxal, însã logic într-o subtilitate anume – cu mai degrabã indigestul eseu Gradul zero al scriiturii de Roland Barthes, considerat Cartea Originarã.
Numai cã, deşi aceasta va fi purtatã „ca pe sfintele moaşte“, cumva dintr-un soi de masochism lectorial, totuşi, pe parcursul Acţiunii, rolul şi locul i se confruntã cu Biblia şi cavalerul din La Mancha. În roman existã inclusiv un personaj poreclit Don Quijote, adevãrat om-carte parcã desprins din Fahrenheit 451 de Ray Bradbury; ba mai mult, avem chiar un Profesor Gutenberg. Pânã şi anonima eroinã devine cãrţile pe care le citeşte. Cuvintele pãtrund în sânge şi lectorul intrã în carte, se confundã cu ea, rod al unei acţiuni percepute la modul cvasiorganic, pãtrunsã ea însãşi de un ritm vital.
Cum se putea uşor bãnui, de la un punct, romanul îşi pune singur câteva semne serioase de întrebare, aidoma unor sprâncene ridicate involuntar în timpul cutãrei lecturi. Din fericire, nu ni se va da un rãspuns foarte rapid. Cel mult indicii: „Singurã, complet abandonatã deci, în distincţia dintre REALITATEA vie, adevãratã, şi repetare, plagiat, copie, imitaţie, mimare, parazitare, influenţã, parafrazare, interpretare, traducere, înlocuire şi furt“.
De la expresionism abstract
la onirism concret
Citim patru pãrţi în atâtea neschimbãtoare anotimpuri, dãm întruna de teza barthesianã cã romanul este moarte pentru cã face din viaţã destin, regãsim la fel convingerea cã existenţa rãmâne sinonimã cu întunericul şi credinţa în nimic. Însã, dacã primele douã treimi ale cãrţii par într-adevãr sã corespundã expresionismului şi etichetelor sale abstracte/ abstruse (am vãzut, substantive proprii generice, fatalitãţi mult aşteptate, ale cãrnii sau intelectului), în a doua jumãtate, ca o posibilã contrapondere, gãsim câteva secvenţe onirice concrete, care nu sunt subsumabile unui suprarealism astãzi desuet, ci se înscriu într-o poeticã deplin conştientã, perfect lucidã. Sara Mannheimer denotã o privire tipicã asupra unicei realitãţi, în care visele şi amintirile sunt cel puţin la fel de relevante precum faptul fizic, trãit, cu şi prin absolut toţi porii. Nu vom descoperi motivaţia sublimãrii ce stã la baza romanului decât în ultima sa parte, aflând cum intervenise catastrofa în viaţa protagonistei când aceasta pierduse un copil, parcã numai din cauza lipsei de comunicare şi a autosuficienţei partenerului.
Înspre final, cititoarea scuturã capul de sau din text, la fel cum fetiţa pierdutã va scoate cãpşorul într-un vis compensator, unde neconsolabila sa mamã o regãseşte ca într-o lume de dincolo. Nu-i de mirare cã visul funcţioneazã ca un motor al acţiunii, având rolul de-a provoca memoria involuntarã, ce declanşeazã travaliul amintirii traumei. Capitolul intitulat Sophia, cel mai lung tocmai pentru cã poartã numele nenãscutei, se vrea conceput ca un firav surogat. Expresia durerii nãvãleşte fãrã milã: „De îndatã ce am rãmas singurã a venit suspinul… care era cu totul altceva decât o simplã expiraţie. Conţinea, în rezumat, tot întunericul adãpostit în viaţa mea. Vinovãţie desigur, conţinea moarte, durerea pricinuitã de lucrurile pierdute, de ştiinţa cã fiecare moment îşi urmeazã drumul, devine trecut, devine statistic, devine irevocabil. (…) În suspin stãtea încapsulatã toatã viaţã mea, ca o colibã arsã de foc din al cãrei acoperiş se ridica încet un fum de durere şi disperare. (…) N-am scãpat de vinã“. Mâhnirea nu întârzie sã revinã, ca nişte replici de cutremur, în valuri: „De îndatã ce am rãmas singurã, suspinul a venit înapoi, atât de furtunos încât ploaia a început sã cadã, şi toatã camera s-a transformat într-un fluviu enorm, o mare care a absorbit şi a transpus totul în afara autocompãtimirii, singurul lucru de care mã mai puteam agãţa“. Când imensa tristeţe începe sã se retragã, melancolia ne pare mai demnã. Iar ultima propoziţie din roman joacã totul pe cartea oniricului. „Când mã trezesc, mistreţul nu mai este acolo“, ne aminteşte subit, ca pe un vis uitat, una dintre cele mai scurte proze din istoria literaturii, aparţinând lui Augusto Monterroso: „Când s-a trezit, dinozaurul era încã acolo“.
Nu vreau sã divulg mai multe despre subiectul acestei cãrţi extrem de inteligent scrisã, în care, de fapt, nu se prea întâmplã nimic. Vorbindu-ne despre cum o sarcinã pierdutã devine o sarcinã câştigatã prin sublimare, într-o acutã pledoarie pentru cel mai sublim act uman, pe care un Wolfgang Iser a consacrat-o la rândul sãu lecturii, volumul degajã un „respect necruţãtor“ pentru carte, cu teribilul bemol cã nu s-a putut naşte gratuit, ci doar ca un efect al vieţii, cu traumele, frustrãrile şi nedreptãţile mai mult sau puţin – sau deloc – inerente. Acţiune, apropiere, mângâiere, modest paliativ. „Aş percepe viaţa fãrã cãrţi ca limpede şi nepericuloasã, da, pur şi simplu absurdã“, noteazã la un moment dat eroina. Chiar dacã n-am vrea, nu putem decât sã-i dãm dreptate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper