Căutaţi-l pe Eftimie!

Un articol de C. STĂNESCU

Cum am văzut într-un număr precedent, Dacia literară rămâne astăzi una dintre prea puţinele reviste ale cărei pagini „respiră” natural, firesc şi fără crampe ostile ori pusee de greaţă în aerul vechi al trecutului istoric şi naţional: e, din acest punct de vedere, de o fidelitate exemplară Introducţiei la Dacia literară, marele program de unire şi regenerare prezentat de Mihail Kogălniceanu în primul număr al publicaţiei ce a căzut repede sub cenzura acelui timp, bucurându-se, în schimb, de o mare şi inepuizabilă posteritate. Pagini ca acelea dedicate lui Amfilohie Hotiniul din al XVIII-lea veac, precum şi „Cronicii de la Frătăuţii Noi” a cronicarului Urechie cu „scene” din primul război mondial într-un sat bucovinean de la 1914-1918 urmează cu rară fidelitate porunca lui Kogălniceanu din amintita Introducţie. Se adaugă elocvent în acelaşi număr aniversar (7-8/2014) evocarea lui Liviu Papuc a ceremoniilor de omagiere a lui Vasile Alecsandri la 15 octombrie 1906, cu ocazia inaugurării impresionantei statui ce domină şi azi piaţa Teatrului Naţional din Iaşi, ca şi paginile lui Traian Diaconescu despre „un hidalgo întârziat”, ilustrul romanist Ştefan Cuciureanu. De un interes special, chiar excepţional găsesc că sunt paginile consacrate de Iulian Marcel Ciubotaru unui misterios Eftimie, cronicarul oficial al lui Alexandru Lăpuşneanu, ieromonahul de la Căpriana asupra originii şi traseului căruia istoricii n-au căzut încă de acord. Există patru egumeni cu numele Eftimie la mijlocul secolului al XVI-lea, unul dintre ei fiind considerat, şi de N. Iorga, „dintre cei mai mari oameni de cultură ai ţării Moldovei” din acel secol. Un personaj fabulos şi enigmatic acest Eftimie ce-şi „ascunde” identitatea şi fuge până azi – mai ales azi! – de ochii celor ce-l caută fără să poată pune mâna pe el. S-ar prea putea ca „îndărătnicia” cu care acest Eftimie îşi ascunde şi păstrează secretă identitatea să fie un simptom: al fugii trecutului de prezentul din ce în ce mai global şi mai „globalizant” în care el, acest trecut, nu-şi mai găseşte locul. Excluziunea istoriei ce a fost din prezentul ce „se face” cu ignorarea contribuţiei şi în lipsa mulţilor „Eftimie” din vremea Lăpuşneanului transformă într-o parabolă profund semnificativă această absenţă a lor: o parabolă în care eroii istoriei naţionale, „actanţii” şi „scribii” ei încep să se retragă, se ascund şi o rup la fugă, care încotro, de cei ce vor să-i uite şi nu-i mai preţuiesc. E, desigur, doar ipoteza unei parabole sau poveşti în care se făcea că, în mari cohorte sau unul câte unul, eroii istoriei, din ce în ce mai însinguraţi şi umiliţi de prezentul global ce-i soarbe ca un uriaş aspirator de praf şi pulbere, încep să se revolte împotriva lui şi, ca acest Eftimie misterios şi de negăsit din al XVI-lea veac, ne întorc spatele, retraşi în cine ştie ce sihăstrie de negăsit. Fapt este că, în prezent, puţini Columbi se mai nevoiesc cu re-descoperirea şi asumarea acestui trecut cu eroii lui naţionali dintr-o „Americă” din ce în ce mai îndepărtată şi mai pierdută. „Globalizarea” – spune dna Elvira Sorohan – „spre care suntem manipulaţi cu acea political correctness îmbrăţişată de oportuniştii internaţionalişti, nu sperie atât individul, singular, cât preocupă Statul naţional redus la o poziţie secundară de marile puteri, care fac din globalizare un profit. Îmi iubesc ţara, limba, cultura naţională şi toate valorile locului… Dispreţuiesc pe românii care strigă că s-au săturat de România. Nu ţara e de vină, ci vânduţii care o reneagă, nu fac nimic pentru ea, dar o locuiesc şi îi mănâncă pâinea trudită de ţăran.” Despre globalizare şi „political correctness” care turtesc identitatea naţională şi şterg urmele din ea ale bietului „Eftimie” strivit din nou „sub vremi” nevoit să se ascundă şi să fugă din istorie, dna Sorohan are vorbe grele, pline de mâhnire şi amărăciune revoltată: „Atitudine civică ar trebui să aibă fiecare român. Este o atitudine care lipseşte poporului nostru, cum istoria supunerii la rău o spune. Spiritul civic de revoltă al scriitorului – când acesta există – a fost singular şi ineficient în raport cu o mulţime gata de servitute voluntară, ca în povestea dostoievskiană a Marelui Inchizitor, o supunere însoţită de vaiere în surdină, contra puterii politice devenită stat. Chiar dacă scriitorii resping tirania «corectitudinii politice», politicienii o acceptă şi ameţesc poporul cu demagogia ei. În eseistica occidentală, «political correctness» a devenit subiect de pamflet. S-a spus mereu – pe drept cuvânt – că avem ce merităm. Un străin, Edward R. Murow a lansat o apoftegmă ce ni se potriveşte astăzi mai mult decât oricând: «O ţară de oi merită un guvern de lupi»… Bine zicea un ţăran deştept din zona Bistriţa-Năsăud: «Nu ştim pe mâna cui suntem şi încotro mergem»”. Ţăranul deştept ştie însă ce ştia şi Valéry, că „nici viitorul nu mai e cum a fost” şi, ca în parabola lui Eftimie, fuge din istorie şi nu se mai lasă prins! Şi, totuşi, colecţionarii istoriei ce a rupt-o la fugă n-au dispărut. Unul dintre ei este şi Dumitru Vacariu, care răspunde la întrebările „chestionarului cu accente ludice” formulate de mai multă vreme de către poetul Lucian Vasiliu în Dacia literară – „Sunteţi colecţionar (de timbre, clopoţei, carte rară, artă plastică, manuscrise etc.)? Iubiţi pisicile, câinii, păsările? Alte pasiuni?”: „Am fost colecţionar pătimaş de tot ce reprezintă valori artistice şi culturale privind istoria acestui urgisit neam al meu… Am fost, zic, dar nu pentru a depozita aceste valori în rafturi şi seifuri personale, ci pentru a le prezenta tuturor iubitorilor de artă şi cultură în muzee reprezentative. Inima mea va rămâne veşnic alăturată de uriaşele valori căutate şi descoperite prin majoritatea localităţilor din ţară şi expuse în mai multe muzee literare, dar, îndeosebi, la «Casa Dosoftei», care găzduieşte Secţia de literatură română veche şi la Casa Vasile Pogor, cu secţiile de literatură română modernă şi contemporană. În aceste două muzee, mai ales, este toată colecţia mea de suflet şi de dăruire… Asemenea valori nu aparţiun doar anumitor persoane ci întregului popor… Să pui mâinile şi să te închini la unele cărţi sau alte valori care au aparţinut sau au fost create de mari sfinţi ai neamului nostru, precum: Ştefan cel Mare şi Sfânt, Varlaam, Dosoftei, Ureche, Costin, Neculce, Brâncoveanu, Cantemir! Ce altă colecţie de valori de suflet aş mai putea deţine? Mă consider un om bogat…” La partea a doua a întrebării, aceea despre iubirea animalelor – care au şi ele istoria şi literatura lor – d. Vacariu răspunde confirmându-şi patima, cam „păşunistă”si paseistă în ochii unora, de colecţionar şi salvator de „vechituri”: „mi-s dragi toate vietăţile pământeşti, fie ele animale sau plante, atunci când nu fac rău nimănui. Îi consider fraţi buni pe Câtu, câinele meu din copilărie, iedul pe care l-am salvat în pădurea de lângă casă, oile şi vitele pe care le-am păscut până am ajuns student şi mă voi lăuda toată viaţa cu frăţia animalelor, nu şi a fiarelor!” E frate bun cu monahul Eftimie, care şi el se ascunde de sila „globalizării” profitabile şi a turtirii identităţii sub soarele din nou strălucitor al altui fel de „internaţionalism” cu puternice ecouri ale „mankurtizării” din marele roman al lui Cinghiz Aitmatov: „În afară de casa din Iaşi – spune d. Vacariu – obţinută cu multe umilinţe şi sacrificii, nu mai am niciuna. Mă simt însă cel mai bine în pădurile copilăriei de la izvoarele Ozanei. Adevărata mea casă e pădurea…” În pădure s-a retras şi ieromonahul Eftimie, cronicarul oficial şi parabolic al lui Alexandru Lăpuşneanu. Şi-a scris cronica din porunca Voievodului şi apoi s-a ascuns în pădure, cu istoricii care şi azi mai gonesc pe urmele lui de negăsit. În consecinţă, e doar de presupus că atunci când i se va da de urmă, consimţind să iasă din parabolă, o va face doar pentru a mai transmite şi aminti contemporanilor uituci celebra strigare din nuvela lui Negruzzi: „Capul lui Moţoc vrem!”. Şi va fi rândul lui Moţoc să fugă şi să se ascundă de ochii lumii în adâncul pădurii, într-o gaură de şarpe sau, mai bine, într-o prăpastie fără fund. Dar între fuga şi ascunderea, strategică, a cronicarului Eftimie şi aceea a Moţocului este o unică şi mare diferenţă: cât o prăpastie a cărei adâncime vă las s-o măsuraţi.

…Unii, câţiva, îl mai caută, pe faţă sau pe ascuns, pe Eftimie. Alţii, cei mai mulţi, vor să-l prindă mâine pe Moţoc şi să-i ia capul. Cine va izbuti?! Şi Valéry, care continuă să murmure că „nici viitorul nu mai e cum a fost”.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper