Brazilia & Gabriela – schiţe şi portrete

Un articol de Rodica Grigore

Jorge Amado, Gabriela, traducere şi note de Dan Munteanu Colán, Bucureşti, Editura Univers, 2013

 

Mai cunoscut, poate, cel puţin în anumite cercuri latino-americane (şi nu numai) pentru serialul de televiziune inspirat de romanul său Gabriela, iar în altele pentru versiunea cinematografică a aceluiaşi, datând din anul 1983, cu Sonia Braga şi Marcello Mastroianni în rolurile principale, Jorge Amado (1912 – 2001), cel care se autodefinea la un moment dat cu umor drept „un García Márquez al săracilor”, aduce în centrul tuturor romanelor sale imaginea Braziliei, în multiplele ei ipostaze.
Dincolo de regionalism
Văzându-şi de timpuriu opera tradusă în numeroase limbi străine, aflat cu aproape fiecare nouă carte pe care a publicat-o în topurile de vânzări din ţara sa (dar şi din altele), Amado pare a fi găsit rapid acea formulă magică a combinaţiei de succes între tema politicii, a iubirii şi accentele (foarte bine plasate) de culoare locală, prezentate întotdeauna cu o excelentă dozare a sentimentului, dar şi cu o perfectă înţelegere a realităţilor nu o dată dure care au marcat epoca începutului de secol XX, perioadă în care Brazilia începea să se modernizeze. Iar dacă unii critici l-au acuzat uneori de situare deliberată la nivelul impus de gustul publicului, cititorii de pretutindeni au descoperit în proza sa ceea ce puţini scriitori contemporani au (mai) reuşit să le ofere: anume, istorisiri bine scrise, întâmplări palpitante plasate mereu într-un cadru convingător descris şi, desigur, poveşti de dragoste.
Iar aceste elemente se găsesc, mai mult decât oriunde altundeva – şi la o cotă estetică remarcabilă (care rămâne viabilă chiar şi la mai bine de jumătate de veac de la apariţie!) – în Gabriela (Gabriela, cravo e canela), roman publicat în anul 1958. Subintitulată Cronica unui oraş de provincie, cartea are în vedere, pe lângă dragostea pe care o trăieşte frumoasa şi impetuoasa mulatră Gabriela alături de Nacib, patronul de origine siriană al unui local la modă, şi istoria – înţelegând prin istorie evoluţia spre modernizare a respectivei aşezări braziliene: Ilhéus, din provincia Bahía.
Considerat o construcţie narativă prin intermediul căreia autorul ar fi aderat deschis la estetica „literaturii regionaliste” afirmate mai ales în nordul (nord-estul) Braziliei, romanul acesta oferă, însă, posibilităţi numeroase de lectură şi de interpretare, câtă vreme, pe lângă temele oarecum tradiţional-costumbriste, ce ţin de domeniul social şi economic al lumii descrise, Amado a configurat şi un text simbolic, Gabriela însăşi putând fi privită ca expresie a acelei Brazilii vii, nonconformiste, libere şi adevărate. În plus, nu trebuie să pierdem din vedere subtila ironie cu care scriitorul îşi condimentează textul, şi nici notele de sarcasm care nu lipsesc nici ele din prezentarea unor realităţi care au marcat această ţară în primele decenii ale secolului XX. Iar polifonia excelent orchestrată ce domină romanul, ca şi alăturarea unor strategii extrem de moderne (experimentale chiar) cu aspecte pitoresc-descriptive sunt argumente care fac din Gabriela un adevărat tur de forţă şi un document relevant chiar şi dincolo de nivelul strict literar în ceea ce priveşte identitatea braziliană.
În fond, Ilhéus, localitatea pusă de peste patru sute de ani sub semnul şi, desigur, sub ocrotirea Sfântului Gheorghe (São Jorge dos Ilhéus), se dovedeşte a fi un creuzet în care se contopesc rase, credinţe şi etnii diverse, pentru ca prin intermediul amestecului unic dintre ele să rezulte setul de valori – etice şi estetice – al regiunii nord-estice a Braziliei (zonă care a şi determinat, de altfel, apariţia unei literaturi specifice, privilegiind mai ales o anumită tematică, în descendeţa marii mişcări estetice regionaliste braziliene care marcase secolul al XIX-lea).
„Garoafe şi scorţişoară…”
Acţiunea romanului începe în primăvara anului 1925, la vremea când sunt în floare arborii de cacao (sursa prosperităţii oraşului!), iar primele pagini pun în faţa cititorului o serie de date esenţiale care vor determina întâmplările viitoare. Aşadar, într-o bună dimineaţă, liniştitul Ilhéus este zguduit de vestea că moşierul Jesuíno Mendonça i-a ucis cu câteva focuri de armă pe soţia sa, dona Sinhàzinha, şi pe dentistul Osmundo Pimentel – chestiune de onoare la care consimt majoritatea locuitorilor oraşului, care considerau (ori măcar afirmau…) că adulterul nu putea fi pedepsit altfel. Tot atunci, Nacib, proprietarul localului Vesúvio primeşte vestea – pentru el, în clipa aceea, la fel de zguduitoare ca şi cea dintâi – că Filomena, bătrâna sa bucătăreasă, a decis să plece la oraş, lăsându-l în mare încurcătură, cu afacerea descoperită şi devenită, deodată, extrem de vulnerabilă. Textul cărţii va evidenţia, după cum se întrevede, două planuri principale: pe de o parte, situaţia unei aşezări braziliene care finalmente va urma calea progresului, iar pe de alta, aventurile – şi aventura! – lui Nacib în căutarea unei bucătărese pricepute care s-o înlocuiască pe Filomena.
Previzibil, aceasă nouă bucătăreasă, cu greu găsită – dar găsită, spre marea ei bucurie, căci fata plecase la oraş ca să scape de sărăcie şi de mizerie şi ca să lase definitiv în urmă traiul greu de acasă – este Gabriela, „cravo e canela”; înmiresmată, veselă, mereu încântătoare: „Părea făcută din cântec şi dans, din soare şi lună, era din garoafe şi scorţişoară. Pielea ei de scorţişoară…” Din nou previzibil, între Gabriela şi Nacib se înfiripă rapid o poveste de dragoste – la început e în primul rând o atracţie fizică teribilă, căreia nici unul dintre cei doi nu-i rezistă. Numai că Jorge Amado nu scrie un scenariu de telenovelă, în ciuda accentelor sentimentale a căror prezenţă nu poate fi negată. Şi, ca să nu facă textul să cadă în clişeu şi în complicaţie gratuită şi lacrimogenă, scriitorul relatează această poveste de dragoste cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Devenită soţia lui Nacib, Gabriela nu acceptă să fie la fel cu toate femeile din lumea bună din Ilhéus, având oroare de a fi asemenea consoartelor „coloneilor”. Căci „coloneii” nu sunt colonei, ci li se spune aşa doar datorită foarte profitabilului comerţ cu cacao (acela care obţinea un anumit profit primea, implicit, şi titlul de „colonel” – nu în mod oficial, ci, cumva, în ochii locuitorilor din oraş!…). Iar consoartele coloneilor nu sunt decât femei nefericite, care acceptă nişe căsnicii formale din lipsa curajului de a-şi lua viaţa în propriile mâini, de teamă ca nu cumva să piardă luxul pe care li-l conferă supunerea în faţa convenţiilor sociale. Gabriela, însă, liberă ca şi lumea din care venise şi neacceptând să-şi piardă această libertate după sosirea la Ilhéus, nu poate fi o parteneră decorativă, care să fie scoasă în lume sau expusă, la plimbare, privirilor curioşilor. Şi nu vrea – nici nu poate – să accepte dublele standarde ale unei societăţi care a ajuns să le accepte nu din convingere, ci din comoditate.
Prin urmare, va decide să trăiască, cu orice riscuri, la fel ca înainte, de aici eşecul căsniciei celor doi, precum şi destrămarea acesteia în urma infidelităţii Gabrielei. Numai că, alegând calea progresului, Nacib nu urmează legea tradiţională a vendetei, ci încheie pe cale legală mariajul (mai precis, face astfel încât acesta să fie considerat nul de la bun început) – fără a se putea, însă, despărţi vreodată de amintirea Gabrielei. Care va reveni în casa lui ca angajată. Iar legătura lor se va relua, la un moment dat, dar de pe alte poziţii, nici unul nemaiîncercând să impună celuilalt propria voinţă – şi cu atât mai puţin, să-l schimbe. Dovadă că experienţa de care au avut parte i-a transformat cu adevărat profund. La fel cum şi universul uman din Ilhéus fusese transformat odată cu tensiunile din ce în ce mai evidente între „partida coloneilor” şi cea a noilor întreprinzători (reprezentaţi de ambiţiosul Mundinho Falcão), doritori să se afirme şi încercând prin orice mijloace să submineze puterea şi autoritatea celor dintâi. Finalmente, dovadă a schimbării la nivel social, portul din Ilhéus va fi dragat pentru ca, în acest fel, să se permită accesul vaselor care vor mijloci exportul direct de cacao şi vor aduce o şi mai mare prosperitate localităţii, iar moşierul Jesuíno Mendonça va fi condamnat la închisoare pentru că îi ucisese pe soţia sa adulteră şi pe amantul acesteia: „Pentru prima dată în istoria oraşului se întâmpla asta, dovadă că Ilhéus-ul nu mai era raiul asasinatelor şi raiul bandiţilor, ci alesese calea progresului şi civilizaţiei…” („Ordine şi progres” sunt, în paranteză fie spus, cuvintele înscrise pe drapelul Braziliei.)
Temele pe care le tratează Amado în acest roman nu sunt noi, căci ele îi marcaseră proza încă din scrierile de început. Nici în privinţa modalităţilor de construcţie a personajului literar scriitorul nu inovează spectaculos în Gabriela; pe alocuri acestea tind să fie grupate, la fel ca în scrierile anterioare, precum O pais do Carnaval (1932) sau São Jorge dos Ilhéus (1944), în perechi antagonice sau complementare, puse sub semnul unei simplificări a psihologiei până la datele esenţiale, numai că această simplificare nu este, în cazul lui Jorge Amado, simplu clişeu, devenind mecanism ce animează planurile narative ale cărţii. Ceea ce dă substanţă cu adevărat Gabrielei este modalitatea pe care o foloseşte autorul pentru a prezenta şi a evalua deopotrivă modul în care a luat fiinţă însăşi identitatea braziliană, câtă vreme veritabila conştiinţă (de sine) a personajelor se formează în directă legătură cu ceea ce reprezintă pentru fiecare din ele Ilhéus – şi, implicit, Brazilia. Cazul lui Nacib e, desigur, cel mai relevant: „Pentru Nacib era ca şi cum s-ar fi născut chiar în momentul sosirii navei la Bahia, când taică-său îl sărutase printre lacrimi. Nu-şi aducea aminte de Siria, n-avea nici o amintire despre locurile natale, într-atâta se contopiseră cu noua sa patrie, şi el devenise brazilian şi localnic din Ilhéus”. Formată din imigranţi de origini diferite (arabi, europeni sau chiar asiatici), dar ţinând seama şi integrând perfect vechile influenţe ale culturii africane, naţiunea braziliană se afirmă odată cu deschiderea spre modernitate / modernizare şi progres, dar şi cu reevaluarea relaţiei pe care fiecare individ o are cu cei din jurul său, înţelegând că doar cunoscându-l pe Celălalt se va putea, finalmente, cunoaşte cu adevărat şi pe sine.

Un comentariu pentru “Brazilia & Gabriela – schiţe şi portrete”

  1. octombrie 9, 2014 la 6:29 pm

    Versiunea cinematografica a operei lui Jorge Amado nu e nici pe departe mai familiar publicului decat cartile sale. E unul dintre cei mai iubiti si respectati scriitori latino americani. Majoritatea scriitorilor importanti, Garcia Marquez nu cel de pe urma, il recunosc ca model si deschizator de drumuri pentru curentul realismului magic.
    Nu am citit traducerea romaneasca, dar, ca admiratoare a lui Amado, e o placere sa vad ca s-a tradus. Tema generala a cartii e maniera in care Brazilia absoarbe si transforma diversele grupuri etnice care o locuiesc. La fel ca si Gabriela ea ramane de neimblanzit si de neposedat, puterea ei e frumusetea, pasiunea, energia locuitorilor sai si frumusetea si vitalitate naturii. La un mod inca mai general Amado sugereaza ca fizicalitatea noastra domina conventiile sociale si pasiunile sunt intai fizice si ulterior transformate in constructii intelectuale.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper