Basme siberiene şi basme basarabene

Fac ce fac şi mă reîntorc la un subiect favorit – basmul popular. Ocazia acestei reveniri îmi este oferită de un alt editor neobosit, istoricul, criticul literar şi folcloristul I. Oprişan, „înhămat“ la proiecte de-a dreptul gigantice (ediţii, recuperări editoriale, culegeri de folclor, exegeze originale), de a căror amploare „se sparie gândul“, cum zicea cronicarul.
Volumul Basme siberiene şi de pe drumul marilor invazii, antologie şi prefaţă de I. Oprişan, Editura Vestala, 2013 cuprinde 56 de naraţiuni – mă feresc să le numesc „basme“ şi voi reveni, cândva, asupra acestui aspect – selectate din diverse colecţii, antologii, monografii, publicaţii aflate, cele mai multe, în fondul Bibliotecii Academiei Române (editorul-cercetător are grijă să transcrie şi cotele acestora din BAR), scrise în limbile rusă (traducerea în română de Eleonora Gheorghiţă şi Crina Decuseară-Bocşan), germană (Magda Petculescu), franceză şi ordonate în secţiuni, alfabetic, după numele celor 11 populaţii de la care au fost culese (abhazi, adâgheni – cele mai multe, 32 de piese, peste jumătate din total, din Altai, de la avari, dungani, evenci, iacuţi, komi, ostiaci, turkmeni, voguli), nume cu o rezonanţă mai de grabă exotică pentru cei mai mulţi dintre noi, dar cu atât mai atrăgătoare. Dar cine erau/ sunt adâghenii, editorul omite să ne spună, fie şi la modul cel mai general cu putinţă (aşezare, tip de economie, grup lingvistic etc.), ceea ce ne lasă într-o ceaţă densă, cu atât mai mult cu cât sursa în limba rusă vorbeşte despre „basmele popoarelor adâghene“ („skazki adîgskih narodov“). Un lexicon credibil (Dictionnaire Hachette, 2006) reţine sub itemul adygués „popor caucazian adept al Islamului sunnit, în Rep. Adygenilor din Fed. Rusă, 450.000 de locuitori, între care şi cerkezi, capitala la Makop“, iar un alt instrument de lucru bun (Limbile lumii, 1981) scrie sub 13. adîghei, adygejskij, adyghee etc. „l.(imbă) din fam. caucaziană sau d.(ialect) al
l. cerkese, URSS, Turcia, Siria, 75.000-100.000 vorb.(itori) (surse diferite)“.
Încă mai ceţoase sunt indicaţiile privitoare la „basmele altaice“ (este vorba despre o situare spaţială, „sistem muntos în Asia central-estică“ sau de o identificare de ordin lingvistic, „limbi altaice, ramură a familiei uro-altaice…“,
cf. Dicţionar enciclopedic, vol. I, A-C, 1993, s. v.), sau la cele „avare“, pentru care avem de ales între „popor migrator“ şi „populaţie caucaziană…“ (cf. Dictionnaire Hachette 2006, s. v. ).
Întrucât intenţia editorului este de a identifica „influenţe“ ale basmelor popoarelor siberiene asupra basmului românesc şi viceversa, sunt expuse câteva circumstanţe care ar fi pus în contact, de-a lungul timpului, populaţiile respective, începând cu marile migraţii (autorul zice „invazii“) de-a lungul continentului euro-asiatic şi făcând o legătură cu încă un fenomen cultural străvechi, „drumul mătăsii“, care a facilitat contactul vechii civilizaţii chineze cu popoarele răsfirate pe întinsurile de necuprins ale Siberiei şi de aici, mai departe, spre Europa.
S-ar zice că I. Oprişan, folclorist învăţat, se situează pe poziţia şcolii migraţioniste sau difuzioniste a lui Th. Benfey, descrisă de Lazăr Şăineanu (1895) şi refuzată de acesta pentru „exclusivismul“ său, în timp ce, doar puţin mai încoace, finlandezul Antti Aarne îi dădea credit, specificând că „basmele asiatice au pătruns în Europa urmând două căi principale. Prima din sud-vestul Asiei prin Balcani, sau prin Africa de Nord în Europa de sud. Cealaltă a fost între Orient şi Rusia, prin Siberia şi Caucaz“ (cf. Stith Thompson, The Folktale, 1977).
Oricât de greu ar fi de probat asemenea „drumuri“, cum „încercarea moarte n-are“, tentativa lui I. Oprişan lasă deschisă o poartă de acces către fabuloasa lume a basmului, cu nebănuitele ei ascunzişuri. Citim, în ultimul basm din antologie, „Fiul ursului“ (Basme vogule – „popor finougric din Siberia occid., în regiunea udată de fluviul Obi“) că eroul este readus pe lumea aceasta de un vultur care îi cere câte o bucată de carne. Aproape de a ajunge la suprafaţă, vulturul cere iar, băiatul taie din şoldurile lui şi-i dă păsării-cărăuş care conchide: „De aceea ultimele două bucăţi au fost atât de gustoase? a întrebat vulturul. Noroc că nu am ştiut dinainte, că te-aş fi mâncat tot!“
Comparaţi, vă rog, cu un episod din cunoscutul basm românesc din colecţia lui Petre Ispirescu, Prâslea cel voinic şi merele de aur: Zgripţuroaica cere carne, „dar carnea se sfârşise“. Atunci Prâslea, „fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi dete zgripţuroaicei“, care o regurgitează şi „i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său, şi se lipi la loc“. Simplă coincidenţă, împrumut sau jocul extraordinar al antropologicului în construirea imaginarului basmului universal?
Mereu iscoditor, I. Oprişan readuce la lumină o colecţie relativ puţin cunoscută de basme româneşti din ţinuturile de peste Prut (Poveşti basarabene, Editura Vestala, 2014) culese de Simion Teodorescu-Kirileanu într-un popas de numai câteva zile (19-21 martie 1918) în localitatea Negrileşti, ţinutul Chişinăului, ediţia I, Editura Cultura Naţională, 1922, ediţia a II-a, Editura Casa şcoalelor, 1942, cu ilustraţii de Aurel Jiquidi, reproduse în ediţia de faţă. Cuprinsului acestei colecţii îi adaugă alte texte folclorice culese sau prelucrate de Simion Teodorescu-Kirileanu (1879-1926), fratele mai cunoscutului G(h). T(eodorescu)-Kirileanu (1872-1960), cele mai multe pentru prima oară retipărite după zeci şi zeci de ani.
Ar fi de notat faptul că scurta sesiune de culegeri folclorice a lui Simion Teodorescu-Kirileanu avea loc în chiar săptămâna premergătoare hotărârii Sfatului ţării de la Chişinău de unire a „Republicii Democratice Moldoveneşti“ cu ţara (România), 27 martie 1918, încât volumul, publicat ceva mai târziu, se voia un argument în favoarea acestei uniri. Nici reeditarea din 1924 nu e lipsită de unele implicaţii politice, după cum nici acesteia de acum* nu-i lipsesc asemenea conotaţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper