B. Fondane – 70 de ani de la moarte

Un articol de Mircea Martin

În 3 octombrie anul acesta s-au împlinit şapte decenii de la uciderea lui B. Fundoianu-Fondane la Auschwitz (Birkenau). Institutul Francez din Iaşi a comemorat acest tragic eveniment chiar în 3 octombrie, în ajunul celei mai mari sărbători evreieşti Yom-Kippur.

Participarea la acest moment evocator (alături de mine şi de Remus Zăstroiu) a lui Norman Manea a fost emoţionantă în sine prin caracterul ei puternic aluziv, prin conotaţiile tragice ale biografiei sale: în acelaşi interval de timp şi în aceeaşi geografie est-europeană a lagărelor, un copil evreu anonim – care mai târziu se va numi Norman Manea – ar fi putuit să piară împreună cu alţi copii anonimi şi cu părinţii lor. Dinlăuntrul aceluiaşi spaţiu şi aceluiaşi destin tragic a reuşit să scape şi tânărul de 24 de ani Pessach Antschel (Paul Antschel), devenit Paul Celan – despre al cărui traseu biografic şi spiritual şi-a propus să vorbească (şi) în acea zi Norman Manea, punându-l în legătură cu acela al lui Beniamin Wechsler – B. Fundoianu–Benjamin Fondane.
Paralelismul poate fi însă extins şi asupra biografiei şi operei lui Norman Manea: acesta se referă la precedesorii săi cu o reflexivitate implicită, ca şi cum s-ar  simţi chemat să le preia mesajul. Fundoianu – Celan – Manea: semnificaţia acestei triade în istoria literaturii române şi europene este dată de calitatea de martori ai unei istorii nenorocite, ai unei teribile ofense aduse umanităţii.
Am scris demult şi de multe ori despre opera lui B. Fundoianu şi am insistat asupra locului important pe care-l ocupă în poezia noastră, în cultura română şi, mai cu seamă, în cultura poetică autohtonă. Unicitatea lui mi se pare că ni se revelă cu tot mai mare intensitate pe măsură ce trec anii şi deceniile.
Fundoianu este primul poet român în care găseşte ecou – şi, mai mult, o strălucită, memorabilă ilustrare – acel amplu fenomen spiritual numit de filosofi „dezvrăjirea lumii“. În cazul lui Fundoianu nu e vorba de vreo influenţă filosofică, ci de propria-i sensibilitate faţă de natură, radical diferită de aceea exprimată în tradiţia lirică românească. În poemele sale, natura nu mai e plină de farmec şi de freamăt, nu depozitează mirabile taine, nici nu ni se arată într-o „sălbatecă splendoare“. Deşi nu lipsesc şi încântătoare versuri de laudă adusă unei naturi calme şi armonioase, cele mai multe dintre „priveliştile“ fundoiene sunt (am mai spus-o) antipasteluri. În vreme ce ţăranul din poezia lui Arghezi (Arghezi – maestrul recunoscut al tânărului Fundoianu) îşi duce brazda „către cer“, boii, des pomeniţi în poezia discipolului, „duc arătura-n vid“. După ce, într-un alt poem, se creează o atmosferă premergătoare unui extaz – cel puţin naturist, dacă nu chiar mistic – încheierea este una anticlimactică: … „şi nu-i nimic, pământul e nesfârşit şi-i ocru/ şi omul trece iarăşi prin ziuă mediocru“.
Numeroase alte exemple ar putea confirma caracterul demoralizator al poeziei lui Fundoianu, vizibil – chiar asumat – şi în publicistica sa. Nu mai invoc prefaţa la volumul său, apărut în 1922, Imagini şi cărţi din Franţa, în care se susţine „statutul colonial“ al literaturii române în raport cu literatura franceză. Mă grăbesc să adaug însă că tot Fundoianu a scris despre Creangă, Arghezi, Bacovia, Macedonski, Minulescu, Şt. O. Iosif, D. Anghel etc. fără a le contesta originalitatea, dimpotrivă, punând-o în valoare cu simpatie şi înţelegere penetrantă. De altfel, înseşi comentariile sale refertitoare la autorii francezi ai momentului erau departe de a proba vreun servilism ori mimetism colonial.
Doar parţial cunoscută este astăzi la noi bogata activitate de „tălmăcitor“ a lui B. Fundoianu. El nu a tradus numai din Baudelaire, dar şi din Victor Hugo, Lamartine, Musset, Verlaine, Verhaeren, ca şi din Goethe, Uhland şi, mai ales, Heinrich Heine. A tradus şi din poezia de limbă idiş, ajutat de Iacob Gropper, cel care îl va iniţia – dincolo de aportul important al familiei – în tradiţia culturală iudaică. Sub numele său original,
B. Wechsler, Fundoianu va semna numeroase articole în revistele evreieşti ale vremii: Hatikvah, Mântuirea, Lumea evree. Aceste texte, ca traducerile din poezia europeană, vor compune volume distincte în cadrul seriei de Opere Fundoianu-Fondane, începută la editura Art.
Nu mă voi opri acum asupra împrejurărilor în care Fundoianu s-a hotărât să plece din România şi nici asupra prodigioasei sale activităţi, filosofice şi literare, pariziene. În acest moment comemorativ mi s-a părut mai utilă o recapitulare – fie şi fugitivă – a contribuţiei sale româneşti.
La 70 de ani de la moartea sa, cred că se cade să medităm – încă şi încă – asupra modului în care s-a frânt destinul acestui mare gânditor şi poet. Cum se ştie, a fost arestat împreună cu sora sa Lina, în martie 1944, în Parisul ocupat de trupele germane, în urma unui denunţ, pentru delictul de a fi evreu, deşi obţinuse în 1939 cetăţenia franceză. Genevičve, soţia lui, împreună cu prietenii săi Ştefan Lupaşcu şi Emil Cioran, reuşesc să obţină (cu ajutorul lui Jean Paulhan) eliberarea poetului – argumentul forte împotriva legii rasiale fiind căsătoria cu o ariană – dar, din păcate, nu şi a surorii sale. Fondane refuză să părăsească Prefectura Poliţiei pariziene fără sora sa; peste o săptămână este internat în lagărul de la Drancy, lângă Paris de unde, în 30 mai, cu penultimul convoi, este deportat la Auschwitz.
E semnificativ faptul că decizia sa a fost comunicată prietenilor pe loc, fără nici o ezitare, fără un timp de reflecţie, de calcul şi de bilanţ existenţial. S-ar fi putut, fără îndoială, gândi la scrierile sale nepublicate sau neîncheiate, la proiectele sale intelectuale şi artistice, la importanţa în creştere a numelui său în cultura franceză. În astfel de clipe de răscruce se declanşează instinctul de conservare, autoafecţiunea, abilitatea de a supravieţui. Ieşirea lui din captivitate ar fi putut să aibă loc cu speranţa şi promisiunea unor încercări de a o salva şi pe sora sa. Nu, Fundoianu nu s-a gândit la câte mai avea de spus şi de scris, nu şi-a acordat sieşi regimul de excepţie al creatorului; de fapt, a refuzat excepţia însăşi, nu a vrut să profite de o şansă de care Lina, sora lui, nu se putea bucura. A ţinut să rămână alături de ea.
Alături? Ce putea să însemne „alături“ în condiţiile separării pe sexe a deţinuţilor şi desfacerii brutale a familiilor acestora? Cei doi, soră şi frate, au fost internaţi la Drancy la o săptămână distanţă unul de altul şi, după deportarea la Auschwitz, moartea Linei a avut loc, se pare, deja în iunie 1944. Fondane nu putea să prevadă acest curs al evenimentelor, dar cred că nu alăturarea fizică o avea el în vedere, nu speranţa că-şi va putea proteja sora în mizeria vieţii de lagăr, că o va putea consola şi încuraja – cum a procedat cu o fetiţă necunoscută care plângea în hohote şi al cărei plâns – ne spune un martor – Fondane l-a potolit cu delicateţe şi tandreţe. Nu-şi făcea iluzii în privinţa posibilităţii de a rămâne aproape de Lina, nu apropierea a fost mobilul şi motivul deciziei sale, ci voinţa de a-i împărtăşi soarta, refuzul de a primi o şansă care ei îi era refuzată.
Relaţia între cei doi fraţi n-a fost, de altfel, una obişnuită. Scrisorile schimbate între ei în România şi în Franţa sunt simptomatice, mărturisitoare. O iubire aproape maternă din partea Linei pentru Beno, fratele mai mic care îi trimitea şi-i dedica primele sale poezii, şi, mai târziu, pentru Mieluşon, cel din primii ani, grei, indigenţi, ai aventurii pariziene, când Lina Pascal, actriţa neangajată de niciun teatru, cosea rochii şi le vindea ca să poată supravieţui amândoi. Dinspre fratele mai mic, iubirea era una de o complexitate crescută: la fascinaţia din copilărie se adăuga recunoştinţa şi un fel de intimitate ce purta o aură biblică: în Cântarea Cântărilor, „soră“ însemna şi „femeie iubită“.
Decizând să rămână închis, Fondane n-a ales – cum am putea fi înclinaţi să credem – între sora sa şi soţia sa, Genevičve, iubitoare la rândul ei şi devotată, ducând devotamentul până la devoţiune după moartea soţului ei. Nu putem ignora şi nici subaprecia ponderea unui alt element în ecuaţia hotărârii lui Fondane: identificarea cu sora sa a însemnat pentru el (şi) identificarea cu neamul său, cu rasa sa, cu iudeitatea înseşi, în jurul căreia se strângea cercul morţii. Fondane a prevăzut Catastrofa şi a încercat să o prevină prin avertismentul şi „strigătul“ său („Il faut crier jusqu a la fin du monde…“), dar a fost conştient de faptul că „există în figura destinului nostru lucruri ce nu pot fi schimbate“. N-a vrut să scape, să se sustragă, să iasă din condiţia de victimă inocentă. I s-ar fi părut nedemn să n-o împărtăşească cu sora sa şi cu poporul său.
Iar pentru el această decizie nu cred că a însemnat renunţare şi resemnare, nici înfrângere. Acceptarea lui n-a fost necondiţionată. Fondane a fost conştient de valoarea sa, de semnificaţia operei sale şi de potenţialul moral al sacrificiului său. Luciditatea lui mergea mai departe decât succesiunea de fapte: internare, deportare, moarte. Decizia sa sinucigaşă a fost – şi rămâne – un mod de a întoarce împotriva criminalilor imensa nedreptate căreia îi era subiect.
Într-o scrisoare adresată lui Claude Sernet, prietenul său tot de origine română (Mihail Cosma), Genevičve Fondane spune următoarele: „Da, naziştii nu mi-au omorât numai soţul, dragostea mea, l-au omorât şi pe «Benjamin Fondane»“. Şi adaugă: „Iar aceşti asasini nu vor putea împiedica moartea sa să facă parte din mesajul său, să fie chiar împlinirea mesajului său“.
…Suntem în ajun de Yom-Kippur, ziua reînnoirii legământului cu Dumnezeu pentru evrei. Să facem şi noi astăzi – evrei şi neevrei – un legământ lumesc, istoric şi moral, legământul memoriei, legământul neuitării.

(Cuvânt rostit în Sala „Benjamin Fondane“ a Centrului Cultural Francez din Iaşi, în 3 octombrie 2014)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper