„Ăştia sunt fericiţi!“

Avea un nume de famile sonor, îl chema Balla. Descendent al unei vechi familii de nobili austro-ungari din Transilvania. „Tovarăşul Bâlea“ a fost trecut în registru, la încorporare. De meserie: şofer. Din vechiul arbore genealogic se alesese doar cu incapcitatea de-a duce o muncă până la capăt. Orice muncă. Familia fusese deportată, averile pierdute. Tatăl murise alcoolic, băiatul se rătăcise pe drum, printre satele din Bărăgan unde avusese domiciliu forţat, printre şcolile pe care nu le terminase. De atâta neadecvare se hotârâse să plece din ţară. Trecuse înot Dunărea prin 1980. Ceruse azil în Italia, apoi în Olanda. Îl primise după mulţi ani de aşteptare. Când s-a văzut cu actele în regulă, m-a anunţat că pleacă în Ungaria. De ce? Să-şi aducă un câine.
„Măi Balla, nu găseşti şi pe-aici un câine, dacă tot ai nevoie de unul?“
M-a privit cu îngăduinţă.
„Altfel e un câine unguresc“, mi-a spus. Şi-n acel moment mi-am adus aminte de picturile din Pinacoteca din Budapesta, care îi înfăţişau pe nobilii maghiari la vânătoare în Ardeal, însoţiţi de ogari.
Din Ungaria s-a întors şi cu o nevastă. O fată de proletari, care să gătească bine şi să muncească pentru el, fiindcă el nu era în stare. În scurt timp li s-a născut un copil. Din atâta inadecvare şi copilul era ciudat. Învăţase singur să citească pe la doi ani şi jumătate şi-i ieşeau din când în când din gură nişte vorbe de te lăsa perplex. Asta era vârsta la care, stând odată într-un colţ pe duşumea şi jucându-se cu o maşinuţă, ne-a urmărit cu coada ochiului spunând bancuri despre Ceauşescu. După care a rostit, mai mult pentru sine:
„Ãştia râd. Ãştia sunt fericiţi!“
De unde ştia un copil de doi ani şi jumătate ce înseamnă să fii fericit?
E o întrebare pe care mi-am pus-o de când am devenit conştientă de existenţa mea. Şi la care n-am ştiut să răspund niciodată. Nu ştiu nici acum. Ce înseamă să fii fericit? Cred că e o stare de îngăduinţă divină, un scurtcircuit cu durată limitată, cu dimensiune astrală. Mai surprinzătoare însă decât definiţia fericirii este descoperirea că, de fapt, fericirea nu este pentru toţi aceeaşi. Ce anume produce scurtcircuitul astral? De ce ne raportăm fiecare în felul lui la „divinitate“?
Din adolescenţă am o amintire care mă face şi acum să roşesc. Eram elevă la Cluj. Dimineaţa plecam cu rândul de fete, de la internat, spre şcoală. Drumul trecea pe lângă catedrală. ţin minte că mă fofilam pentru câteva minute înăuntru. şi furam bileţelele lăsate de oameni la icoana Sfântului Anton. Cât ţineau orele, mă frigeau parcă, aveau puteri nebănuite, iradiau din ghiozdan. Ajunsă după ore la internat, alergam în dormitor. Eram singură, fiindcă ceilalţi elevi se duceau la masă, în sufragerie. Deschideam ghiozdanul. Întindeam bileţelele pe pat. Şi le citeam cu înfrigurare. Voiam să ştiu ce-i cereau oamenii sfântului făcător de minuni. Ce le lipsea lor ca să fie fericiţi? Ce însemna pentru ei fericirea?
Citirea acelor bileţele mi-a întunecat inocenţa. Mă confruntam pentru prima dată cu o altă realitate. Oamenii nu erau măreţi şi magnanimi, aşa cum îi credeam eu, aşa cum mi-ar fi plăcut mie să fie. Oamenii erau răi. Erau urâţi. Şi de-o prostie fără de margini. Se prosternau în faţa sfântului şi-i scriau cu o caligrafie şi o ortografie de râsul lumii să-i ajute să-şi facă o scară la bucătărie. Sau să-şi cumpere o „mărhaie“ cu preţ bun la târgul de vite de la Floreşti. Femeile erau şi mai cumplite. Se rugau sfântului promiţându-i sute de prosternări, să dea vreo boală peste nevasta ibovnicului. Sau să-i moară amanta bărbatului care le înşela.
Rămâneam multă vreme pierdută, cu ochii pe pereţii goi. Când ajungeam şi eu la masă, mâncam resturi. Şi răspuns la ceea ce înseamnă fericirea tot nu găseam.
Într-o seară, în Olanda, a venit pe la noi Michel. Era traducător din engleză în olandeză. Un om fundamental serios. Mare profesionist, îşi ducea viaţa printre dicţionare şi cărţi. Avea un palmares bogat. Tradusese câteva zeci de titluri din literatura de referinţă. Michel s-a aşezat în salon pe o canapea. Era tăcut ca o lebădă. Dădea din când în când din cap. Şi privea în podea. I-am scos vorbele din gură cu cleştele. I se întâmplase un lucru absolut deconcertant. Cum, necum, probabil dintr-o eroare, probabil din lipsa unei alte soluţii, fusese solicitat să traducă la o întâlnire, o reuniune, un simpozion de al cărui conţinut nu fusese pe deplin informat. Acceptase din rutină. Fusese luat de o maşină de acasă. Şi dus la un loc cu o adresă necunoscutã. Se pomenise într-o mare hală, numai aparate de proiecţie şi postere. În sală erau bărbaţi, grupuri-grupuri. Era limpede că reprezentau firme diferite. Păreau că se cunosc între ei. Atmosfera era destinsă, se glumea, se făceau bancuri, se râdea din tot sufletul. La un moment dat, au început lucrările. Care au ţinut ore şi ore. Michel a trebuit să facă traducere simultană. Întâlnirea s-a terminat seara. Şi de la întâlnire el a venit la noi. Nu putea să vorbească. Nu voia să vorbească. Fusese invitat să traducă la un târg de armament. Firmele producătoare din lume se întâlneau şi-şi expuneau marfa.
„Niciodată nu am crezut că se poate vorbi despre moarte cu atâta cinism“, spunea şi dădea din cap, cu ochii în podea. „Se lăudau cu produsele lor. Le expuneau «calităţile» prin grafice, prin proiecţii, prin filme doveditoare. Unele erau mai competitive decât altele. Unele ucideau mai eficient. Atâţia morţi pe minut. Atâţia kilometri de acţiune. Atâta teritoriu infestat. Pe o durată de atâţia ani.“ Se concurau. Se puneau unii pe alţii în încurcătură, cu întrebări cheie. În faţa întrebărilor se străduiau să fie exacţi, să nu se contrazică. „şi câţi morţi pe secundă aţi spus?“ Dacă interpelatul avea un răspuns inadecvat, îl scoteau din circuit. Râdeau cu poftă la orice ezitare. Se vedeau stăpâni pe situaţie. Erau fericiţi.
Zilnic, privind la televizor buletinele de ştiri, îmi aduc aminte de seara aceea. Stau înmărmurită, ca Michel, dau din cap, mă uit în podea. Ei sunt, îmi spun! Sau cei care îi reprezintă. Străbat lumea. Şi râd. Trec din ţară în ţară. Li se întind covoarele roşii. Sunt întâmpinaţi cu fanfare. Şi sunt fericiţi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper