Aşteptând ziua Învierii în osuarul de la Jina

Un articol de CRISTINA BOGDAN

Pentru cineva obişnuit să călătorească în căutarea imaginilor Morţii din decoraţia monumentelor de cult, exersat în analizarea raporturilor diverselor comunităţi cu fenomenul trecerii, descoperirea unui osuar pare a se înscrie în firescul unei cercetări de teren.
Bibliografiile de specialitate parcurse şi contactul cu realitatea din spaţii culturale şi religioase diferite m-au familiarizat cu statutul omului de păstrător de morţi (E. Morin), fiinţă care îşi construieşte istoria din poveştile suprapuse ale celor care au fost înainte de el, căţărându-se pe umerii lor şi conservându-le nu doar memoria, ci şi unele artefacte care le-au aparţinut cândva sau chiar resturi corporale neperisabile. Colocviile dedicate artei macabre m-au purtat prin locuri anume construite pentru a adăposti rămăşitele pământeşti deshumate după un interval de ani de la deces. În 2003, la Rouen, Congresul internaţional al Dansurilor macabre a debutat cu o vizită în ceea ce se numeşte l’Aître Saint-Maclou, prilej pentru a înţelege mai limpede cum funcţiona în veacurile XVI-XVII, în Occident, extinderea unui cimitir prin mutarea osemintelor într-un spaţiu special amenajat. Aître provine din latinescul atrium (ce denumea curtea care precede intrarea într-o vilă romană) şi desemna, în cazul de faţă, cimitirul amplasat înainte de pătrunderea în incinta unei biserici.
În timpul epidemiilor de ciumă care au răvăşit Europa între veacurile XIV-XVIII, cimitirele au devenit neîncăpătoare, impunând crearea unor anexe pentru depozitarea osemintelor. Sub formă de galerii ce înconjoară sau mărginesc pe una dintre laturi cimitirul, de camere la subsolul bisericilor sau al capelelor funerare sau de capele de sine-stătătoare, osuarele îndeplineau funcţia de vast cufăr care păstra, până în ziua Învierii, urmele materiale ale defuncţilor.
Unele dintre osuarele Occidentului s-au metamorfozat în adevărate ansambluri de artă macabră, în care elementele folosite pentru a crea decoraţiile interioarelor (candelabre, clopote, inscripţii, blazoane şi diverse piese de mobilier) nu au fost piatra, marmura sau vopselurile, ci resturile desprinse din scheletele umane. Capela dos Ossos din Evora, Santa Maria della Concezione dei Cappucini din Roma, osuarul de la Sedlec (Kutná Hora, Cehia) sau Kaplica Czaszek din Czermna (Kudowa-Zdrój, Polonia) sunt câteva dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens.
La Hallstatt (Austria), în celebrul Beinhaus („Casa oaselor”) ţinând de biserica Arhanghelului Mihail (ambele incluse pe lista monumentelor UNESCO), împodobite sunt craniile rânduite frumos, în funcţie de apartenenţa la o anumită familie. Cu creştetele însemnate cu o cruce protectoare şi un mini-epitaf (conţinând numele şi anul trecerii la cele veşnice, uneori şi data naşterii), încununate cu flori de trandafir (pentru femei) şi ghirlande din frunze de stejar, laur sau dafin (pentru bărbaţi), defuncţii au devenit obiecte de admirat (sau de studiat, constituind o sursă importantă pentru cercetările de antropologie fizică). Între 1780 şi 1900, mai multe generaţii de gropari locali s-au îndeletnicit cu meşteşugul înfrumuseţării craniilor, pictând pe o materie mai puţin obişnuită şi cugetând, inevitabil, la sfârşitul nivelator.
În lumea ortodoxă, osuarele pot fi întâlnite în cadrul aşezămintelor monastice, căci înhumarea călugărilor se făcea odinioară direct în pământ (fără coşciug), înfăşuraţi în mantia primită la tunderea în monahism. După trecerea unui număr de 7 ani, avea loc slujba de deshumare, în timpul căreia osemintele erau spălate cu vin şi untdelemn şi lăsate la uscat pentru a putea fi ulterior rânduite înăuntrul osuarului.
Încăperea cu rol funerar îndeplinea astfel funcţia de oglindă moralizatoare, în care călugării puteau desluşi ideea perisabilităţii existenţei terestre (fapt menit să-i ajute să renunţe la dorinţele mundane), dar şi de spaţiu al reculegerii şi comuniunii în rugăciune cu cei care trecuseră pragul morţii. Mânăstirile din Muntele Athos, de pe stâncile Meteorelor sau din pustiul Sinaiului ascund în arhitectura lor sacră încăperi tainice, în care poporul de oase îşi aşteaptă încremenit ceasul Resurecţiei. Aşezate pe rafturi, pe mese sau pur şi simplu stivuite unele peste altele, craniile, tibiile şi femururile îşi deapănă la nesfârşit mărturia, ca un tânguitor vanitas vanitatum et omnia vanitas.
Înhumarea ad sanctos
într-un sat de ciobani
Călătorind prin satele din Mărginimea Sibiului şi cercetând locaşurile de cult înălţate pe cheltuiala comunităţilor locale, am descoperit, lângă impunătoarea biserică cu hramul „Bunei Vestiri” din Jina, o stranie construcţie din lemn, de dimensiuni modeste (4,5 m lungime x 2,3 m lăţime), cu uşa întredeschisă, ca pentru a te invita complice să-i treci pragul. După şocul şirurilor de case masive din Poiana Sibiului şi din Jina (capabile să adăpostească, sub acelaşi acoperiş, mai multe familii), un edificiu la scară redusă amplasat în curtea bisericii mi-a stârnit rapid interesul. Am împins uşa de lemn şi am pătruns într-un spaţiu îngust şi întunecos, în care m-a frapat coloritul puternic al scenelor înfăţişate. Contrastul dintre albastrul fondului şi roşul vestimentaţiilor impunea o imagine de forţă, în pofida degradării evidente a unora dintre secvenţele vizuale. Faţă în faţă, pe timpanele ce susţin bolta, au fost aşternute cu măiestrie Punerea în mormânt şi Învierea Domnului. Semnificaţia lor escatologică mi s-a lămurit în momentul în care am aflat ce comoară se găsea sub scândurile şubrede ale podelei: osemintele defuncţilor scoase din vechiul cimitir din jurul bisericii, devenit neîncăpător în veacul al XIX-lea. Dorinţa sătenilor de a fi înmormântaţi în imediata apropiere a locaşului de cult a determinat construirea capelei funerare în curtea aşezământului religios. Medievala strădanie a înmormântării ad sanctos, în speranţa ingenuă de a împărtăşi destinul (traseul) drepţilor după Judecata din urmă, îşi păstrează aşadar puterea de fascinaţie în universul pastoral de la Jina. Dovada importanţei acordate acestei încăperi-anexă rezidă în chiar gestul comandării unui veşmânt de imagini sacre, care să acopere bolta, timpanele şi registrele superioare ale pereţilor laterali ai modestului edificiu. Inscripţia ce însoţeşte tabloul Punerii lui Hristos în mormânt ne familiarizează cu meşterii care au lucrat aici, pictori din şcoala de la Laz: Savu şi Simion. Numele lor apar însoţite de o dată, care reprezintă, cel mai probabil, ziua în care au încheiat lucrul la capelă: „1827, iulie 12”. Spaţiul fiind restrâns, ei au ales să figureze pe boltă, în trei medalioane încadrate de capete de heruvimi, figura lui Dumnezeu-Tatăl, a Fiului şi a Maicii Domnului (în ipostază de orantă), iar în cele 12 casete de pe pereţii laterali ai locaşului, 12 praznice împărăteşti. Chiar dacă cei aproape 200 de ani scurşi de la momentul zugrăvirii au deteriorat scenele (mai ales în partea inferioară), inscripţiile trasate cu negru luminează, pentru privitorul contemporan, semnificaţia imaginilor. Pe o latură ne întâmpină Duminica Floriilor, Înălţarea lui Hristos, Pogorârea Duhului Sfânt, Adormirea Precistei, Schimbarea la faţă şi Ziua Crucii, iar pe cealaltă, Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică, Buna Vestire, Naşterea lui Hristos, Botezul Domnului şi Stretenia. Tiparul compoziţional al sărbătorilor menţionate aminteşte de icoanele pe sticlă şi pe lemn care i-au făcut cunoscuţi pe meşterii Lazului. Colaborarea lui Savu Poienaru (1777-1829) cu fiul său, Simion (1801-1872), s-a petrecut nu numai la osuarul din Jina, ci şi la bisericile „Sfântul Gheorghe” din Tău şi „Cuvioasa Paraschiva” din Vingard. Transmiterea meşteşugului din tată în fiu şi către ucenicii din sat este una dintre practicile şcolii de iconari din Laz, întemeiată de Savu (din Poiana sau Săliştea Sibiului), zugrav stabilit la finele veacului al XVIII-lea pe Valea Sebeşului. Cunoscându-i originea din satul învecinat Jinei, înţelegem mai lesne de ce i s-a încredinţat împodobirea capelei.
Construcţie neobişnuită în universul laic ortodox, osuarul de la Jina atestă păstrarea în durata lungă a credinţelor referitoare la importanţa îngropării în imediata proximitate a altarului (acolo unde odihnesc, în piciorul Sfintei Mese, Moaştele unor sfinţi).
Obişnuiţi să trăiască la graniţele cerului, colindând cu turmele pe cele şapte coline ale satului, ciobanilor din Jina li s-a părut potrivit să petreacă răstimpul dintre moarte şi Parusie în pământul sfinţit din curtea bisericii. O speranţă (garanţie!) în plus că poarta raiului nu va rămâne zăvorâtă dinaintea lor, după momentul cântăririi sufletelor în balanţa Judecăţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper