„Asta vrea publicul“. Falsa justificare a tabloidizării

Un articol de VICTOR POPESCU

Găina care naşte pui vii (Evenimentul zilei, octombrie 1993) a intrat în istoria jurnalismului românesc. Odată cu ea, şi ziarul „cu bulină roşie“, care dădea la începutul anilor ’90 startul tabloidizării presei de la noi. Înainte ca tarabele să fie invadate de Libertatea (varianta sa tabloidă, din ’95 încoace), Click sau Cancan, popularul cotidian al lui Ion Cristoiu, EVZ, familiarizase deja cititorii de la noi cu subiectele senzaţionale, cu pozele mari şi cu texte facile. În toamna lui 2013, fostul redactor-şef al EVZ admitea într-un interviu oferit Adevărului că a exploatat cu bună ştiinţă latura noastră curioasă, bârfitoare, voyeuristă. Iată-l apărându-se în faţa celor care l-au acuzat că, în loc să difuzeze teme sobre, EVZ-ul anilor ’90 a preferat şocantul şi senzaţionalul facil: „Am avut astă-vară un dialog TV cu domnul Gabriel Liiceanu. Domnul Liiceanu m-a mustrat public pentru că am promovat senzaţionalismul şi a lăsat să se înţeleagă că presa care se face astăzi nu-i o presă de calitate, de idei. (…) Activitatea intelectuală, cultura este una, gazetăria este alta. Gazetăria selectează din realitate doar interesantul, cu gradul lui superlativ, senzaţionalul. Cine invocă gazetăria occidentală în spijinul tezei că gazetăria trebuie să se ocupe de filosofie, de meditaţia asupra existenţei, de Immanuel Kant şi de Hegel se înşală. Se confirmă un lucru pe care l-am spus mereu: şi într-un academician bate o inimă de cusătoreasă. Toţi suntem cusătorese: ne sensibilizăm la dramolete, la tragedii, la certuri, la divorţuri. Până la urmă, ca spectatori, nu doar cititori, suntem interesaţi de lucrul ieşit din comun. Asta e presa“.
„Despăducheri“ verbale
Să punem acum sub lupă argumentele domnului Cristoiu. Ar fi două aspecte:
1) În fiecare dintre noi, oricât de elevaţi am fi, există (pare-se) o fibră de „cusătoreasă“, o tentaţie mult prea omenească înspre a trage cu urechea la „radio şanţul“ cotidian.
2) Jurnalismul selectează (prin înseşi criteriile meseriei, pare-se) doar senzaţionalul. Presa ar fi, deci, tabloidă din născare. „Vrei să faci cultură? Mori de foame, faci poezii, scrii proză, eseuri. Vrei să faci gazetărie? Trebuie să te cobori la nivelul ei“, completează acelaşi jurnalist.
Voi discuta mai întâi premisa (1), formulată plastic: „Şi într-un academician bate o inimă de cusătoreasă“. Ce-i drept, unele studii etologice îi dau dreptate. Psihologul R. Dunbar pleacă de la cunoscutul obicei al despăducherii, comun între primatele care împart acelaşi spaţiu vital. Zi de zi, maimuţele din acelaşi grup îşi dau bineţe şi îşi confirmă apartenenţa la mica lor societate căutându-se de păduchi. Fiecare primat trece pe la fiecare dintre „tovarăşii“ săi, pentru a „socializa“ prin straniul gest al despăducherii. Numai că acest obicei trebuie să se petreacă zilnic, ceea ce devine imposibil pentru comunităţile tot mai mari ale oamenilor primitivi. Cercurile lor au devenit în scurtă vreme prea mari (pragul ar fi de 150 de membri) pentru a mai permite această practică de semnalizare. Acest lucru ar fi forţat apariţia limbajului: vorbirea i-a ajutat pe oameni să câştige timp şi să-i includă în poveştile lor pe toţi cei cu care nu mai aveau când să intre în contact direct. „Omul a menţinut astfel relaţii sociale cu grupuri mai mari de congeneri, printr-o despăduchere verbală, adică prin căutarea păduchilor, în sens figurat, prin povestiri, bârfe, zvonuri“, explică neurobiologul francez Sébastien Bohler (150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică, Polirom, 2009, p. 191). Iar concluzia sa este: „Presa tabloidă este substratul nevoii noastre de bârfă“. Aşa s-ar explica de ce, mai ales acum, când a dispărut „gura satului“, nu ne putem abţine să aruncăm câte un ochi către ziarul colorat şi apetisant lecturat de tovarăşul de călătorie din metrou sau autobuz.
Resentimentul public
Dacă mergem pe această explicaţie etologică, atunci ar însemna că reţelele de socializare (Facebook) ar trebui să suplinească nevoia de „despăduchere“ verbală şi, de ce nu, să ducă la dispariţia interesului pentru tabloide (apropo de despăducheat, în Facebook există chiar un buton, poke, prin care poţi să „ciupeşti“ sau să baţi pe cineva pe umăr – virtual, se înţelege). Or, după ştiinţa mea, nu există dovezi că dezvoltarea reţelelor de socializare ar fi cauzat, în mod direct, scăderea drastică a vânzărilor de tabloide.
Admit că o parte a interesului pentru tabloide are legătură cu voyeurismul nostru, indiferent cum îl explicăm. Dar teoreticienii media au mai remarcat ceva: majoritatea relatărilor din presa populară pleacă de la picanterii doar pentru a încheia pe un ton moralizator. Tabloidele sunt pline de vedete infidele, care abuzează de alcool şi droguri, care nu au grijă de copiii lor sau care încalcă legile de circulaţie sau codurile morale tradiţionale. Titlurile exprimă clar fapul că tabloidele conţin „nu numai dezvăluiri senzaţionale, ci şi naraţiuni menite să ofere o lecţie de morală prin expunerea unor acţiuni josnice sau indecente“ (Ian Connell, Personalităţile din mass media populare, în volumul coordonat de P. Dahlgren şi C. Sparks, Jurnalismul şi cultura populară, Polirom, 2004, p. 89). Trei ilustrări culese la data redactării prezentului articol de pe paginile online de deschidere ale tabloidelor de la noi. Click: „Delia, mai uşor cu ţigările! A fumat ca un turc la MMA şMedia Music Awardsţ“; Libertatea: „Uite cum poate să vorbească Oana Zăvoranu despre oamenii săraci“. Cancan: „Vedete cărora drogurile le-au distrus chipul şi le-au deformat“.
Explicaţia psihosocială a acestor tendinţe moralizatoare este contra-intuitivă. Poveştile moralizatoare, susţine Connell, satisfac un „resentiment popular“ ce străbate clasele inferioare. Indignaţi şi frustraţi că diversele VIP-uri au „reuşit“ mult prea uşor să ajungă în vârful societăţii, cititorii de tabloide se bucură la gândul că aceste personalităţi nu ajung să se bucure de noile privilegii (pe care nici nu le-ar merita). Când citesc despre corupţia sufletească a VIP-urilor, cititorii au parcă o confirmare că statutul lor (de) invidiat a fost obţinut doar în virtutea caracterului vicios al acelor personalităţi. Şi aceste VIP-uri sunt, iată, tot oameni, cu păcate şi cu scăderi. Şi oricât ar vrea să se ascundă, perserverenţa celebrilor paparazzi îi va surprinde şi îi va expune în găunoşenia lor. „De ce să aibă ei totul? Ce au făcut să merite asemenea recompense? Ce ştiu ei despre munca adevărată? Ce le pasă ce ni se întâmplă nouă“, par să întrebe, cu pică, cititorii tabloidelor (Connell, p. 94).
Veşti necesare, bârfe jinduite
Fie din dorinţa de „despăduchere“, fie din frustrarea celor din casta inferioară, fie din combinarea ambelor motive, există o dorinţă greu de negat în a afla amănunte jenante din viaţa personalităţilor. Şi ajungem acum la partea a doua a argumentului domnului Cristoiu: (2) „Gazetăria selectează din realitate doar senzaţionalul“. Ideea pare greu de contrazis, de vreme ce publicul chiar „cere“ astfel de picanterii de budoar. O dovedesc audienţele emisiunilor bulevardiere, dar şi vânzările foarte bune ale tabloidelor. Justificarea „Asta vrea publicul“ este valabilă, în limitele legii şi ale deontologiei, pentru tabloide. Dar poate fi extinsă pentru toată „gazetăria“? Argumentul (2), potrivit căruia jurnaliştii trebuie să ofere lucruri senzaţionale pentru că asta cere publicul, poate fi asumat, fără rezerve, şi de ziarele serioase (quality papers)? Există o tendinţă vizibilă în aces sens, după cum punctează Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent: „Problema nu este că există acest gen de presă ştabloidăţ, problema este că (…) până şi presa cu pretenţii de seriozitate şi credibilitate tinde să împrumute elemente din formatul tabloid“ (interviu, Dilema veche, 17-23 aprilie 2014).
Aţi auzit, cu siguranţă, răspunsul invariabil al multor jurnalişti din presa „quality“, care motivează alegerea subiectelor facile şi de can-can prin replica: „Asta vrea publicul!“. Este adevărat, există oameni care râvnesc sau vor să afle picanterii din viaţa notabilităţilor, lucru explicabil în fel şi chip. Dar această dorinţă de a afla ultimele bârfe nu trebuie să fie pusă pe acelaşi plan cu misiunea jurnalismului profesionist, aceea de a veni cu veşti de interes public, cu informaţii pe care cititorii ziarelor serioase trebuie să le afle, pe care e nevoie să le ştie, pentru a face alegeri utile şi în cunoştinţă de cauză. Există o diferenţă clară între ceea ce au nevoie cetăţenii să ştie (need to know) şi ceea ce unii vor să afle (want to know) doar pentru propria delectare (deosebirea este subliniată de Patterson şi Wilkins în Media Ethics: Issues and Cases, McGraw-Hill, un volum de referinţă ajuns, anul trecut, la cea de-a opta ediţie).
În concluzie, de fiecare dată când un jurnalist al unui ziar „de calitate“ (sau al unei televiziuni de interes public) va alege să relateze amănunte din viaţa privată a unui VIP, ar fi de dorit să se întrebe, mai întâi de toate, nu dacă „asta vrea sau nu publicul“, ci dacă publicul are cu adevărat nevoie de această informaţie, dacă respectivele dezvăluiri îl vor ajuta pe cititor/ telespectator să facă alegeri mai bune şi mai avizate în toate sferele vieţii lui. Nu e vorba de a exclude criteriul audienţei, ci de a-l pune doar la locul său, după interesul public.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper