Aprecieri tardive…

Am notat, în paginile acestei reviste, cu nemărginit regret, dispariţia lui Victor Gorduza – cel care pe bună dreptate este unanim considerat întemeietorul Muzeului de Mineralogie din Baia Mare. Nu ştiu cum se face, dar, de regulă, recunoştinţa oamenilor apare după ce omul pe care îl apreciem nu mai este. Poate că a avut dreptate Salvador Dalí să decidă realizarea teatrului-muzeului de la Figueras încă din timpul vieţii; a fost taxat de contemporani drept un artist atacat de delirul megalomaniei, dar, după cum spunea el, nu era sigur că urmaşii vor şti să îl aprecieze la justa lui valoare. De obicei, oamenii modeşti, care nu suferă nici de megalomanie, nu beneficiază de recunoaşterile meritate din timpul vieţii.
Victor Gorduza face parte dintre acei muzeografi care sunt scoşi la pensie cu ocazia aniversării zilei de naştere, fără fast şi mulţumiri. Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, un grup de prieteni, la iniţiativa unei colege de breaslă, Janeta Ciocan, s-a gândit să alcătuiască un volum omagial, la doi ani după ieşirea lui Victor la pensie. Ceea ce se dorea a fi o sărbătorire a unui om plin de viaţă şi de energie a sfârşit prin a fi un volum-ferpar. Cartea a apărut prea târziu pentru a-l mai prinde în viaţă pe Victor. Aflat pe patul de suferinţă, a reuşit, totuşi, să citească unele dintre paginile care îi erau închinate. Altele au sosit la Baia Mare după ce el se săvârşise deja din viaţă.
Victor Gorduza s-a născut la 27 aprilie 1942 la Cetatea Albă. După război, familia se stabileşte la Baia Mare, iar Victor absolvă Facultatea de Ştiinţe Naturale, specialitatea Geografie, la Cluj, în 1969. Fiind pasionat de activitatea muzeografică, ajunge să lucreze ca îndrumător la Muzeul Judeţean Maramureş încă din 1966. După un ocol de trei ani la Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă („strămoşul“ actualei Direcţii judeţene pentru cultură), devine directorul adjunct al Muzeului în 1973. A fost momentul în care a putut să înceapă realizarea visului său, acela de a constitui o colecţie de flori de mină. Colecţia a crescut în fiecare an, cu toate că nu a existat un sediu adecvat pentru ea. Abia în 1988 Muzeului i-a fost repartizată o clădire care avea iniţial o altă destinaţie şi care ar fi trebuit să găzduiască o expoziţie dedicată dictaturii ceauşiste (o expoziţia „omagialã“, cum se spunea pe atunci). Din fericire istoria a luat-o puţin înainte, iar expoziţia pentru „Epoca de Aur“ nu a mai fost realizată. În schimb, clădirea a fost utilizată pentru a adăposti colecţia de mineralogie, care, oricum, nu prea mai avea loc nicăieri.
Muzeul de Mineralogie s-a înfiinţat ca instituţie de sine-stătătoare abia în 1993. În mod firesc, Victor Gorduza a fost numit director. Colecţia de minerale a muzeului a crescut, în 30 de ani, de mai mult de zece ori. Un om rafinat, cultivat, afabil, Gorduza şi-a făcut relaţii în lumea bună a muzeografiei europene, lucru care a permis instituţiei pe care o conducea să organizeze nenumărate expoziţii în străinătate. Practic, cei 18 ani în care Victor s-a aflat la conducerea Muzeului au constituit o perioadă de permanentă dezvoltare a colecţiilor, motiv pentru care şi sediul instituţiei a fost extins. Dincolo de expoziţii, Victor Gorduza şi-a continuat activitatea de cercetare (a fost, între altele, doctorandul lui Emil Constantinescu) şi a reuşit să crească o generaţie întreagă de profesionişti, la el, în muzeu.
Aşa cum spuneam, a fost pensionat la 68 de ani, dar nu şi-a găsit liniştea, în pofida dovezilor de prietenie pe care le-a primit de la mulţi dintre colegii muzeografi din întreaga ţară. Unii dintre aceştia, ca şi alţi oameni de cultură care l-au cunoscut, au acceptat să scrie câteva rânduri în volumul apărut acum sub egida Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu“, condusă de acelaşi neobosit Teodor Ardelean. Între cei 25 de autori, trebuie să îi menţionez pe Ioan Opriş, Mihai Dăncuş, Ion Igna, Ioan Marchiş, Elisabeta Anca Fodor (actualul director al muzeului), Janeta Ciocan, Gheorghe Robescu, Viorel Ciocan, Nicolae Dicu, Lucia Pop, Mihai Muscă şi Marinel Kovács. Cu siguranţă, mulţi alţii nu au reuşit să afle în timp util de această iniţiativă, pentru că, sunt convins, numărul prietenilor şi colegilor care l-au preţuit a fost foarte mare.
Volumul este întregit de câteva savuroase amintiri ale celui omagiat, de mai multe imagini cu flori de mină, cu personalităţi din România şi din străinătate vizitând muzeul, un interviu ceva mai vechi al lui Victor Gorduza şi de un scurt documentar bio-bibliografic.
Aşa cum spuneam, ar fi fost frumos ca această carte să îi fie dăruită aniversatului, când acesta se afla încă în viaţă. Ne trezim, mai mereu, prea târziu ca să ne apreciem valorile, tot aşa cum nu prea reuşim să recunoaştem non-valorile care se strecoară printre noi, decât după ce s-au îndepărtat şi ne aflăm în siguranţă să spunem, cu tărie, că ne-am gãsit în preajma unor impostori. Oricum o dăm, e prea târziu, şi pentru una, şi pentru alta…
La scurtă vreme după ce am primit şi eu volumul dedicat lui Victor Gorduza, volum la care am contribuit după puterile mele, m-am aflat în juriul Salonului Naţional de Restaurare organizat, pentru a zecea oară, la Craiova, de Muzeul Olteniei, aflat sub conducerea directorului Florin Ridiche. Evident, sufletul organizării evenimentului rămâne acelaşi remarcabil restaurator şi conservator, Şuţu Bărbulescu. Am fost încântat să văd, încă o dată, că cei premiaţi s-au bucurat nu doar să primească nişte diplome, pe care să le înrămeze şi să le afişeze în laboratoarele lor, ci şi nişte plicuri cu bani. Pentru nişte oameni care lucrează pentru salarii aflate la limita de jos a decenţei, sumele primite înseamnă un sprijin real; dar mai înseamnă ceva: conştiinţa faptului că munca lor este apreciată de comunitatea din care fac parte şi că această apreciere vine acum, în timpul vieţii. Nu este vorba despre vreo numire în nu ştiu ce funcţie, ci despre recunoaşterea rezultatului unei munci făcute cu profesionalism şi cu sacrificii. I-am felicitat pe cei aflaţi la conducerea Consiliului Judeţean Dolj pentru faptul că au ales să bugeteze, cu generozitate, o asemenea activitate, atunci când preţuirea arătată oamenilor de cultură se limitează de regulă doar la multe vorbe şi la foarte puţine fapte. Cum să facem ca acest exemplu să fie urmat şi de alţi decidenţi politici?     n

P. S. Aştept, cât pot de cuminte, rectificarea bugetului Ministerului Culturii, astfel încât Cuminţenia pământului să poată intra în patrimoniul statului român. Noi, românii, avem multă răbdare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper