Aceasta e soarta idealurilor? Evocări din cea de „a doua fază“ – şi ultima

Un articol de DUMITRU POPESCU

Averile şi ocrotirea lor
Infinit mai mare a fost satisfacţia resimţită de altă categorie – cea care nu se resemna în ruptul capului cu statutul modestiei proletare – la abrogarea legislaţiei ce îngrădea îmbogăţirea. Nu e vorba numai de foarfecele salarial de unul la cinci între lefurile mici şi cele mari, spulberat imediat, ori de „spiritul decenţei“, şi el pulverizat cât ai zice peşte, ci de unele impedimente speciale puse în calea iniţiativei private, considerată înainte dizolvant al regimului muncitoresc. Autonomizate, primăriile au început imediat să emită, în cascadă, autorizaţii pentru mai viguroase sau mai anemice firme particulare. Cuprinşi de febra afacerilor, bieţii români vindeau ce aveau, sau se împrumutau, şi deschideau prăvălii în propriile locuinţe – cele aflate la parterul faţadei blocurilor. Alţii au cumpărat magazine de stat, în special Alimentarele, şi s-au avântat în comerţul capitalist. Măruntele înjghebări n-au rezistat, penibilul comerţ de apartament a sucombat repede, dar au început să înflorească marile afaceri pe scheletul industriei de stat şi al întreprinderilor agricole. Ultima redută în calea avalanşei privatizării a căzut odată cu legea controlului averilor, împotriva căreia s-a dezlănţuit o campanie furibundă, fiind calificată crimă a comunismului. Îi deranja îngrozitor pe cei ce, în umbră, vertiginos, acumulau capitalul: funcţionari superiori din ministere, ce-şi însuşeau substanţiale creanţe de stat în valută, foşti bişniţari abili, în stare să colecteze tot ce curgea prin vranele deschise, hoţi sadea, precum şi şefii întreprinderilor de care statul se debarasa public, declarând că gestionarea industriei nu mai e de competenţa guvernului (prim-ministrul se spăla pe mâini cu scârbă, etichetând-o „un morman de fier vechi“, iar noii întreprinzători îl luau în serios începând să vândă fabricile la kilogram, la tonă). Pe aceste căi, în doar câţiva ani, s-au pus bazele sfidătoarelor averi nemuncite, au apărut ca din pământ milionarii şi miliardarii, s-a evaporat patrimoniul economic naţional, cu prima şi dramatica urmare: şomajul de masă, sărăcirea mulţimilor, exodul a milioane de amărâţi peste graniţă, la întâmplare, dezagregarea familiilor şi abandonarea copiilor. A fost cea mai abjectă bancrută frauduloasă din istoria României, al cărei manipulator lipsit de scrupule şi de elementară ruşine a fost însuşi statul, sub pulpana lui îngrămădindu-se, ca nişte bestii hrăpăreţe, noii politicieni, cu imensa lor clientelă de partid – dezgustătoare pegră a unei societăţi aduse în stare de catalepsie.
Visul celor ce se consideraseră prea deştepţi şi prea inspiraţi ca să împărtăşească modul de viaţă bazat doar pe cinstita muncă proprie s-a împlinit. Şi-au putut pune în funcţiune valenţe multă vreme ascunse – pe care nu le mai numesc –, adjudecându-şi avuţia publică pentru care trudise un întreg popor decenii de-a rândul, edificându-şi chiar Paradisul pe pământ. Concomitent, se declanşa sarabanda corupţiei, aparatul de stat acumulând şi el – poliţişti, procurori, magistraţi, primari şi prefecţi împânzind localităţile cu vile somptuoase, întemeindu-şi conturi de bancă. Apăreau pe firmamentul social conflictul de interese şi traficul de influenţă, averile se înmulţeau şi creşteau ca pâinea cu maia în copaie. Fără îndoială, iniţiativa privată e fructuoasă, diversifică producţia şi serviciile, satisface nuanţat nevoile populaţiei – n-avem decât să ne amintim animaţia de piaţă creată la un moment dat în vechiul regim, pentru puţin timp, de faimoşii mandatari –, dar după 1990, lăsată de capul ei, aceasta a dat naştere detestabilului „capitalism sălbatic“, un fel de animal carnasier feroce, de junglă, care a trecut prin colţii lui trupul şi sufletul societăţii româneşti. Sărăcia, ca şi pofta de aventură, de încercare a norocului cu riscul de rigoare, au ridicat infracţionalitatea la cote nemaicunoscute. Escrocheria, jaful, subtilizarea banilor computerizaţi şi a cardurilor fac din români recordmeni, vedete ale ingeniozităţii şi ale temerităţii negative, elemente antisociale foarte periculoase, interlopi internaţionali. Statul e slab şi corupt. Justiţia suferă de surditate (mai bună ar fi fost cecitatea profesională autoimpusă), iar marile foruri naţionale mimează stângace, amatoristic democraţia, privind olimpian peste ţara în suferinţă.
Ideea susţinută cu vehemenţă de structurile propagandistice este că cel mai mare rău, venind dinspre rânduielile trecute, ar fi controlul exercitat de societate asupra actelor membrilor săi. „Până nu ne vom lecui de boala controlului social, se clamează, nu ne putem socoti scăpaţi cu adevărat din ghearele comunismului.“ Aceasta este, concentrată esenţial, cât de cât camuflată, pledoaria în apărarea venalităţii şi a fraudei ce invadează toate ungherele lumii româneşti.
Parcă de la un timp procurorii dau semne că încep să se trezească din lungul şi profundul lor somn. Poate că, în vis, li s-a învederat şi datoria, pierdută din vedere, a investigării averilor prea mari, prea rapide şi greu, dacă nu imposibil, de explicat şi susţinut. „Aşa să le ajute Dumnezeu!“, ca să-i parafrazez pe cei ce depun jurământul.
O cucerire fundamentală
Omul nu poate trăi vehiculând mecanic judecăţi de-a gata, fiecare îşi formează o opinie critică proprie despre mediul social, întotdeauna apărând neconcordanţe între interesul sau vederile cetăţenilor şi cursul real al evenimentelor. Şi nimeni nu se mulţumeşte să-şi mărturisească opiniile sieşi, în forul intim, tuturor plăcându-le să-şi facă auzită vocea la cafenea sau la birt, în piaţă, la coada de la percepţie, la slujbă, printre colegi. Cel mai mult agreează românul să-i foarfece pe „cei mari“, să-i portretizeze şi caricaturizeze, să dialogheze cu ei în absenţă. Nu trec de regulă la acţiune, în rare cazuri se asociază pentru o manifestare de stradă, exprimarea în sine e de ajuns ca să-i elibereze de tensiunea interioară. Sunt, de asemenea, bucuroşi să găsească în ziarul preferat sau la TV înfruntări de opinii în care figurează şi propriile consideraţii. Îi afectează obturarea acestui gen de comunicare civică, or, regimul comunist nu-l încuraja, îl suspiciona. În faza a doua, forfecarea cetăţenească nu se mai sancţiona ca în perioada stalinistă, dar, după un scurt interludiu benefic pentru democraţia populară, nici nu se mai agrea. Oamenii nu erau anchetaţi, arestaţi, dar se simţeau supravegheaţi, ascultaţi de urechi bănuitoare şi asta îi irita, le tăia aplombul de cetăţeni cu opinie. Se dusese vestea, nu ştiu cât de întemeiată, că cel mai periculos e să-l vorbeşti de rău pe Ceauşescu, şi asta înteţea antipatia faţă de personaj. Moştenire păcătoasă, din timpul lui Stalin, fiindcă la noi şi dinastia fusese „liberă la bârfă“, şi nu numai pe stradă ori la cafenea, ci prin gazete, de la tribuna Parlamentului. Intangibilitatea şefului fusese întronată de regimul militar al lui Antonescu şi, apoi, după venirea sovieticilor, din nou, mai restrictiv, ca represalii întâi, şi derivând mereu din condiţia partidului unic, fără rival şi fără opoziţie. Orice critică la adresa şefului, în comunism, atrage după sine, mai întâi în partid, în conducerea sa, acuza de deviere politică, de opoziţie, şi se sancţionează ca atare.
E de la sine înţeles că deschiderea porţilor de drept pentru eşaparea acumulărilor spiritului critic al cetăţenilor nu putea fi considerată decât o binefacere şi orice regim ar fi succedat celui socialist ar fi fost îmbrăţişat cu căldură chiar şi numai pentru atât. Dar n-a fost numai atât. În aceeaşi ordine de idei, oamenii s-au despovărat şi de dosar, şi de suspiciunea de a cere să plece în cutare sau cutare ţară, precum şi de dădăceala „de sus“, adică de îndrumarea ideologică şi politică. Cum să nu exulte cetăţenii? E drept, de dosar nu au scăpat chiar de tot, fiindcă problema apartenenţei politice a început să se pună din nou, odată cu alternarea partidelor la putere, acestea având grijă să-şi pună în posturi propria clientelă. În schimb, circulaţia în exterior s-a văzut că e chiar un imperativ al dezindustrializării, care a aruncat pe drumuri milioane de muncitori şi specialişti, precum şi al globalizării europene, ce permite ţărilor bogate să importe braţe de muncă străine pentru treburile inferioare, refuzate de autohtoni. În ceea ce priveşte libera exprimare, aceasta este un real şi, aş zice, colosal succes al societăţii româneşti, o particularitate a vieţii publice de incontestabilă superioritate faţă de fostul regim. Dreptul oamenilor de a se pronunţa liber în orice chestiune socială, inclusiv despre factorii de conducere ai ţării, indiferent de condiţia lor cetăţenească şi de orientarea opiniilor politice, ne situează, prin exercitarea sa în fapt, la nivelul ţărilor de autentică democraţie.
E notoriu că lupta de opinii se localizează cu deosebire în politică, acolo personajele având cu adevărat ce împărţi şi pentru ce se bate între ele (spre deosebire de trecut, când controversa politică era exclusă), iar politica a tras după sine mass-media, transformând-o în teatru al războiului partidelor, în arena de tăvăleală a liderilor de orientare opusă. Politicienii au la dispoziţie toate tribunele de exprimare publică, ba şi-au şi subordonat administrativ unele mijloace de propagandă, astfel încât acestea au devenit arme de temut în bătălia lor pentru putere. Din nefericire, această includere a mass-media în război, în slujba unei tabere sau alteia, afectează inevitabil şi pernicios o profesie menită să fie înainte-mergătoare în ecarisajul social, în vituperarea viciilor politicii, în combaterea derapajelor democraţiei. Sunt grav afectate obiectivitatea, imparţialitatea în comentarea fenomenului social. Jurnaliştii sunt nevoiţi să intre în război şi unii cu alţii, identificându-se cu programul patronilor, bătându-se între ei pentru cauze ce nu le aparţin, segmentând tagma în fracţiuni rivale, decepţionând populaţia a cărei unică busolă rămâne astfel bunul simţ personal. Iar, din nefericire, polemica publică a abdicat, chiar în sferele cele mai înalte (ca să le zic aşa) de la civilizaţie, a părăsit terenul intelectualităţii şi bunei cuviinţe şi s-a afundat în grobianism, uzând intensiv de limbajul mahalalei de altădată, înlocuind argumentaţia cu ofensa bazată nu rareori pe fals, pe calomnie.
Poporenii îşi pot exprima şi ei opinia, şi chiar o fac, dar cine îi aude? Exceptându-i pe cei ce ies în stradă cu pancarte şi scandări, filmaţi de operatori şi publicaţi la jurnalul de seară. Sau pe „ciudaţii“ care se caţără pe stâlpi de telegraf sau pe acoperişurile de bloc şi revendică ceva în gura mare, înjurând primăria, poliţia, guvernul şi ameninţând cu sinuciderea. Restul oamenilor de rând îşi văd de treabă – dacă o au –, preferă să cotrobăiască în tăcere prin pubele ori să cerşească, iar alţii să-i buzunărească pe cei mai distraţi. Nici să publice prin ziare nu e chiar la îndemâna oricui. Există persoane vigilente care se oţărăsc dacă nu le e pe plac biografia vreunui publicist. „De ce i se permite ăstuia să scrie în presă, mai ales în publicaţia x? Ăsta vine din vechiul regim, nu are dreptul la exprimare liberă în regimul nostru!“ Nici nu-i interesează ce spune persoana în cauză, fiindcă ei vor ca aceasta să nu spună nimic, să le lase lor tot spaţiul de exprimare. Se vede că au cerut libertate de cuvânt doar pentru ei înşişi. Cum făceau şi matadorii primei etape a comunismului. Ideea democraţiei limitative n-a murit de tot, anumiţi oameni nu se pot adapta nici la regimul cu care le place să se laude, oricât s-ar deghiza în campioni ai libertăţii.
Formele fără fond
Românii se dezgustaseră de fanfaronada devenită proprie modului de funcţionare a mecanismului public socialist, de formele fără fond ce nu se lăsau răpuse, ci mai degrabă se amplificau – considerate parcă de Maiorescu, la vremea sa, o meteahnă naţională. Se pare că ele au apărut la noi atunci când ni se impunea să preluăm experienţe străine în care nu prea credeam. Dacă ne gândim bine, socialismul a excelat în această privinţă, investind maximum de fantezie în golirea de conţinut şi în caricaturizarea pompoaselor himere furnizate de URSS. Astfel Marea Adunare Naţională – sinonimul Sovietului Suprem –, după titulatură şi conform statutului cel mai înalt organ de putere al statului şi în acelaşi timp cel mai reprezentativ for al democraţiei populare, conţinea într-adevăr toate eşantioanele cetăţeneşti sub raport zonal, etnic, profesional, de vârstă, sex şi studii, iar sub cel individual, persoane selectate dintre fruntaşii breslelor. Rolul acestui ireproşabil cumul de valori se rezuma însă la o reprezentativitate formală. Periodic îi venea fiecăruia rândul să spună ceva – măcar o dată în legislatură –, respectiv să propună sau să susţină tema aflată pe agendă, venită de la foruri superioare. Aleşii exercitau o funcţie de mici pietre preţioase pe o coroană de carton, cu care se fălea o idee fără conţinut. Cam acelaşi rol aveau organizaţiile de masă – în frunte cu sindicatele, denumite „curea de transmisie“, adică făcând curierat între două părţi – ca şi alte formaţiuni cam de tipul comitetelor publice ad-hoc destinate, să zicem, aniversării sau comemorării a ceva. Exista şi un fel de partid al cetăţenilor fără partid – Frontul Unităţii Socialiste –, fantoşă fără atribuţii concrete, fără nici o putere reală.
Un loc central în acest sistem aveau mitingurile şi adunările publice, toate furnizând o uriaşă senzaţie de plictiseală şi greaţă. Acolo N.C., în încheierea unor campanii sau a faimoaselor sale „vizite de lucru“, „se întâlnea cu poporul“. Punctul de plecare al acestui stil fusese ceva autentic – neuitata adunare cetăţenească din Capitală, unde N.C. ocărâse fără menajamente invadarea Cehoslovaciei reformiste de cãtre trupele Tratatului de la Varşovia, în speţă URSS, după care urmaseră întâlniri cu populaţia din majoritatea regiunilor, în care se producea susţinerea românilor faţă de politica de independenţă. În ultimul deceniu mitingurile nu mai exprimau sprijinul de masă în înfruntarea cu puterea hegemonă, erau un reflex, o inerţie. Ele certificau, chipurile, adeziunea populară la politica curentă de construcţie a unui socialism „multilateral dezvoltat“. Mitingurile urmau un scenariu regizoral în care prevalau aclamaţiile. Luau şi aici cuvântul „exponenţi“, citind spiciuri scrise de alţii, inaudibile din cauza hărmălaiei, după care urmau clişeele uzate ale lui NC, întrerupt la câteva fraze o dată de zbieretele muncitoreşti. În final, mitingiştii, ce scăpaseră de o zi de muncă, se duceau să sărbătorească evenimentul, bându-şi berea în eufemismul expresiilor şi gesturilor trădând o altă „adeziune“. Decembrie ’89 i-a exonerat pe oameni şi de această corvoadă. Un formalism bombastic se releva în campaniile electorale, când cetăţenii îşi alegeau reprezentantul în persoana singurului candidat propus. Ei participau la acest joc de societate cu un zâmbet placid, resemnat, cum au adulţii când acceptă să mimeze „leapşa pe furate“ cu progeniturile venite de la grădiniţă. Decembrie a adus şi ieşirea din acest joc infantil.
Dar întrebarea pe care ne-o punem, după 25 de ani, este: au ieşit cu adevărat din joc? Oamenilor le dau un sentiment mai tonic, le hrănesc mai mult demnitatea, le împlinesc mai bine nevoile alegerile de azi? Sau suplineşte asemenea efecte faptul că în ziua respectivă au ocazia să mănânce câţiva mici şi să bea o bere gratis, poate chiar să încaseze pe nemuncite 100 de lei? Nu-l cunosc pe cel ce-l aleg, dar s-au convins că aceasta n-are nici o importanţă, căci oricine ar fi, tot nu va rezulta din aceasta nimic. Dar şi când votează ceva în care cred, o măsură adică, o idee ce emană şi din convingerile lor, constată că votul e formal. Sub diferite pretexte, sunt cazuri când acesta nu se validează, indiferent câte milioane de adepţi a avut ideea. Formalismul e, prin urmare, departe de a dispărea. Cu atât mai rău cu cât azi alegerile sunt esenţa libertăţii şi a democraţiei, actul major prin care poporul validează regimul, un partid, un conducător. Noul Parlament nu e şi el, într-o anumită măsură, continuator al formei fără fond? Anchetele sale social-politice pornite viforos, ca şi declaraţiile ritoase, făcute cu toată solemnitatea şi gravitatea nu o dată, rămân vorbă goală şi literă moartă. Cei vizaţi în mod acuzator nu numai că-i râd Parlamentului în nas, dar îl şi fac de două parale, mătură cu el pe jos, iar aleşii îşi bagă coada între picioare şi tac mâlc. Aceasta nu e numai formă fără fond, adică în sine ceva benign, e compromiterea în fapt a structurii democratice aparţinând statului de drept. La rândul ei, mass-media scrisă şi audiovizuală, mereu cu ochii în patru, pasionată de nobila menire în care crede, alergând de dimineaţa până noaptea, surprinde devieri de la drumul cel bun, le semnalează, aduce dovezi, comentează caustic, dar ceea ce face nu are ecou. Nu sensibilizează şi nu alarmează pe nimeni. După câteva zile, cea de a patra putere e nevoită să urmeze altă pistă ce se reclamă în mod presant şi, în climatul de tăcere şi nepăsare, alarma de mai înainte, de reală gravitate, se stinge, cade în desuetudine.
Peste tot, aşadar, iar forme fără fond? Şi tot mai multă ineficienţă?
Aceasta e soarta idealurilor?
Nu mai credem, cumva, nici în noile structuri, în noul sistem? Nu mai credem în nimic? A crede în ceva cu tot dinadinsul, aceasta pare a fi totuşi una dintre condiţiile indispensabile ale succesului şi, ca atare, ale progresului.
În primii ani ai „fazei a doua“, cea inaugurată sub semnul industrializării, când peste tot răsunau acordurile aspre ale şantierelor şi construcţiei, acest popor începea să creadă că a intrat, în sfârşit, într-o zodie fastă, cum nu mai cunoscuse, sperând din tot sufletul în binefacerile marii încordări naţionale. Ideea prosperităţii apropiate căpăta credit, susţinută fiind de rapida rostuire a milioane de oameni care-şi însuşeau noi şi frumoase profesii, îşi câştigau existenţa în mod onest, cu liniştea sufletească a zilei de mâine asigurată. Optimismul se baza şi pe desprinderea României de tutela sovietică ce adusese atâta rău, îndurerând naţia, încovoind-o sub injustiţie şi abuzuri. Pe măsură ce timpul trecea şi conturul patrimoniului economic se reliefa cu pregnanţă, şi de la care trebuia să vină belşugul, iar autonomia activă de stat îi aducea României o considerabilă reputaţie internaţională, oamenii au început să se izbească de noi inadvertenţe. O planificare tributară încă „legilor obiective“, şi mai ales comandamentului unipersonal subiectiv, deregla mecanismul economic, împiedicându-l să se dezvolte şi să funcţioneze realist, să asigure venituri stimulative, capabile să cointereseze material, la marile eforturi, personalul muncitor. Totodată, deşi se refuzau în continuare grilele ideologico-politice sovietice şi amestecul străin, se putea observa revenirea, pe ici pe colo, sub altă formă, a unor practici dezavuate: iarăşi un accent exagerat pe „educaţia politică“, reintrarea în acţiune, chiar dacă disimulat, a Securităţii, nu sub egida luptei de clasă, ci în virtutea unei suspiciuni ce părea a fi predestinată, controlul vieţii particulare, preferinţa pentru elementul proletar (ca origine şi mentalitate), frânarea relaţiilor culturale şi omeneşti cu străinătatea, indispoziţia faţă de critica de presă şi, poate cel mai supărător, o degringoladă a pieţei interne, în special a aprovizionării alimentare a populaţiei. Paralel cu declinul, prolifera şi se înteţea însă demagogia doctrinară, se acutizau lozincile sforăitoare, previziunile fără acoperire, o verbozitate cu rezonanţa cea mai dezagreabilă. Idealurile se caricaturizau. În urechile oamenilor răsunau strident şi dezgustător ridicolele finaluri de discurs: „Înainte, spre culmile de aur ale comunismului!“ sau „Spre crestele cele mai înalte ale bunăstării şi fericirii“. Stereotipie, gongorism, evadare halucinantă din realitate! La atât se reduceau de-acum idealurile – la o goarnă stricată, ce ţipa coşmaresc.
Se spune că toate idealurile sociale, mai devreme sau mai târziu, se erodează, credinţa în ele păleşte, până se transformă în decepţie şi marasm. Cel mai vechi capitalism, cel englez, a avut longevitate fiindcă a fost alimentat de un uriaş imperiu colonial. De când şi-a pierdut însă posesiunile de peste mări şi ţări, Anglia a devenit discipol al tinerei şi musculoasei Americi de Nord (unde stăpânise odinioară), dornică şi aceasta de imperiu, dar neputincioasă să şi-l constituie, deşi corpurile expediţionare trimise colo şi colo sunt infinit mai bine echipate. Şi acest cel mai tânăr capitalism, cel din SUA, doar cu o sută şi ceva de ani în spate, e deja pe cale să piardă, dacă nu a şi făcut-o, faimosul „vis american“, adică „îmbogăţirea rapidă a tuturor într-o ţară liberă pentru toţi“. Acum, la ordinea zilei pare să fie o slujbă pentru fiecare şi o asistenţă medicală generalizată. În Rusia, regimul instaurat de mulţimi cu arma în mână începuse să băltească sub raportul idealurilor şi al forţei propulsoare înainte de a împlini vârsta a treia a unui om obişnuit, şi la doar câţiva ani peste 70, a falimentat. La noi îşi pierduse suflul după patruzeci şi ceva, de fapt după douăzeci, dacă luăm în considerare că regimul se impusese în calitate de cauză populară abia la jumătatea anilor ’60. Avem acum un sfert de veac de la proclamarea statului de drept, cel cu libertăţi egale pentru toată lumea sub domnia neinfluenţabilă, egală şi incoruptibilă a legii. Constatăm că şi acesta şi-a pierdut strălucirea, şi chiar veridicitatea. Principala acuză adusă de opinia publică politicienilor succedaţi la putere în acest răstimp este chiar subminarea statului de drept, promovarea controlului politic asupra justiţiei – garanta democraţiei –, ba şi unele tendinţe specifice statului poliţist.
Într-adevăr, în ce să mai creadă poporenii noştri? Unii spun că doar în schimbarea sistemului. De ce? Pentru a o lua din nou de la capăt? Şi cu ce altceva să-l schimbe? A aflat între timp cineva panaceul răului ce nu se curmă? Suntem cu toţii prea obosiţi şi deziluzionaţi, şi nu ştim în ce să ne mai punem nădejdea? În tinerii care se rostogolesc, precum o turmă de bizoni anemiaţi, în prăpastia… bacalaureatului? În ei, îmi permit eu să spun, chiar în ei, deoarece cu siguranţă posedă, totuşi, resurse de autorevitalizare morală şi intelectuală şi de resuscitare a elanului. Se pot transforma din nou în bizoni viguroşi şi energici, în stare să ia răul în coarne. Dar să aibă milă de bietul nostru popor, deoarece „căpcăunii“ l-au lăsat în pielea goală şi a ajuns, sărmanul, numai piele şi os.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper