Viaţa şi moartea muzeelor

Un mare arheolog român contemporan – l-am numit pe Mircea Babeş – spunea că singurul „monument“ care rezistă timpului este groapa. Într-adevăr, dacă o construcţie dispare cu totul de pe faţa pământului, dacă nu mai rămâne nici o urmă de zid la suprafaţă, cu siguranţă urma fundaţiei acelei construcţii va putea fi citită în secţiunea pe care arheologul o trasează în pământ. Orice cazma înfiptă în ţărână lasă un contur, care poate fi desluşit. Astfel, pare oarecum paradoxal că un semn care este legat, mai degrabă, de efemer şi de moarte – groapa – este ceea ce rezistă după ce structura pe care acea groapă a ajutat-o să se ridice şi-a încheiat existenţa…
Muzeele au apărut din nevoia omului de a salva ceva din trecutul său şi al generaţiilor care i-au premers, ca şi din nevoia de a colecţiona. Ambele necesităţi sunt inerente naturii umane, fac parte din abecedarul civilizaţiei şi, fără de ele, nu am fi oameni întregi. Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre noi nu sunt conştienţi de aceste „daturi“. Cu toate astea, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi se ataşează de obiecte, de amintiri… Un plus de educaţie primită în familie, în copilărie, asigură viitorului adult respectul pentru bunurile moştenite, chiar dacă nu le înţelege, încă, valoarea. Tot aşa, nevoia de a merge în vizită la muzee nu se naşte spontan, ci apare ca urmare a unui proces educaţional.
Atunci când nu se nasc din entuziasmul unei persoane sau al unei comunităţi, muzeele apar din necesităţi strict economice ori sociale. În societatea contemporană, existenţa unui muzeu, a unei biblioteci şi a unei instituţii de spectacole constituie cerinţe obligatorii pentru o localitate urbană medie, în vreme ce biblioteca rămâne singura instituţie de cultură indispensabilă oricărui tip de localitate. De foarte puţină vreme, muzeele sunt percepute drept componente esenţiale ale loisir-ului urban. O mare capitală, de exemplu, nu mai poate fi imaginată în absenţa unui muzeu de artă contemporană, menit să atragă, mai ales, energiile tinerei generaţii aflate în căutarea unor forme de exprimare pe care le simte apropiate de vârsta sa.
Tendinţa firească a unei colecţii muzeale este aceea de îmbogăţire permanentă. Lipsa spaţiilor pentru depozitare şi pentru expunere, precum şi lipsa resurselor financiare şi umane constituie singurele obstacole în calea unei creşteri permanente a dimensiunilor acestor colecţii. N-aş vrea să credeţi că militez pentru stoparea dezvoltării muzeelor! Este însă limpede că posibilităţile de colecţionare nu pot creşte la infinit, oricât de mult ne-am dori să strângem obiecte cât mai reprezentative din trecutul îndepărtat, până în prezent. Ce se poate întâmpla, în aceste condiţii, cu muzeele? Cu siguranţă, marile alcătuiri muzeale nu au a se teme de vreun sfârşit cât de cât apropiat. Atunci când vine vorba însă de mici muzee locale ori de muzee specifice unui anumit regim politic, orice este posibil. În urmă cu doar 30 de ani era greu de imaginat, pentru români, desfiinţarea unui muzeu precum cel de istorie a PCR. Cu toate astea, el a dispărut. Cu siguranţă, nu îl regretă nimeni. În schimb, unele dintre micile muzee locale au fost desfiinţate prin simpla restituire a clădirilor în care acestea funcţionau; autorităţile locale nu au fost capabile să găsească o soluţie pentru a asigura un alt edificiu şi, încet-încet, oamenii locului au şi început să uite că au avut un muzeu în oraş ori în comună. Va fi nevoie, probabil, de o altă generaţie pentru ca lucrurile să fie repuse într-o ordine firească, iar bunurile colecţionate să fie din nou aşezate într-un muzeu. Aşa cum realitatea a dovedit-o, însă, chiar şi unele muzee naţionale pot dispărea, din acelaşi motiv (a se vedea, cel mai recent, cazul Muzeului Naţional al Literaturii Române).
Este drept, pentru noi, cei care lucrăm în muzee, ideea că muzeele, aşa cum s-au născut, aşa pot să şi dispară este una greu de acceptat. Totuşi, chiar şi marile muzee actuale nu sunt chiar atât de vechi, în raport cu istoria umană, având doar câteva secole de existenţă. Chiar dacă au devenit instituţii fundamentale ale societăţii, chiar dacă sunt tratate precum adevărate Mecca ale omului contemporan, trebuie să fim conştienţi de perisabilitatea oricărei construcţii omeneşti, chiar dacă vom încerca, pe cât ne va sta în puteri, să amânăm, la infinit, momentul unei morţi instituţionale. Este foarte posibil ca pe viitor să asistăm la un proces de modificare a structurii acestor instituţii, într-o asemenea măsură, încât ele să nu mai semene aproape deloc cu ceea ce numim astăzi muzeu. Până vom ajunge acolo, însă…
Până acolo avem de luptat cu fenomene mult mai presante, pentru că ele fac muzeele să sufere, în mod nejustificat. Şi, deşi mă gândesc mai ales la muzeele din România, nu pot să nu remarc faptul că atentatele la viaţa muzeelor au loc zilnic, peste tot în lume. Am avut ocazia, de exemplu, să descriu, acum doar câteva luni de zile, experienţa vizitării unui muzeu comunitar, apărut într-o favela centrală din Rio de Janeiro: Muzeul din Maré. Inaugurat în 2006, la iniţiativa unui profesor de istorie, locuitor al acelui cartier mizer din inima metropolei braziliene, muzeul – care a beneficiat şi de fonduri internaţionale pentru a se dezvolta – se află în pragul desfiinţării. Puţin importă, aici, motivele reale sau imaginate ale acestei decizii administrative. Grav este faptul că un muzeu care joacă un rol social şi cultural major pentru multe mii de persoane se află în pragul dispariţiei. Pentru locuitorii favelei Maré – oameni care nu îşi permit să meargă mai departe de marginea oraşului – desfiinţarea muzeului „lor“ este la fel de importantă precum ar fi pentru omenire, aruncarea în neant a Ermitajului, de exemplu. Ideea că patrimoniul muzeului ar putea fi salvat şi adăpostit o vreme cine ştie pe unde, nu încălzeşte pe nimeni. Un bun cultural care nu este văzut, care nu ajunge să fie parte a memoriei colective şi care nu este perceput drept un obiect existent pentru oameni ajunge să fie lipsit de orice valoare, asemenea unui obiect care nu a fost creat vreodată. Ceea ce conferă cu adevărat valoare unui bun cultural este accesul public la el. Or, în ultimă instanţă, muzeele care mor nu trebuie neapărat să consemneze distrugerea fizică a obiectelor pe care le-au colecţionat; este suficientă îndepărtarea lor din memoria colectivă, pentru ca odată cu ele să moară şi muzeele.
Mă gândeam la toate aceste lucruri, atunci când am aflat că una dintre puţinele capodopere brâncuşiene pe care le mai puteam admira, până nu demult, într-un mare muzeu bucureştean, a fost scoasă la vânzare de proprietarii actuali. Teamă mi-e că tocmai acum, în an electoral, când se împart banii pentru alegători, nu se vor găsi cele 89 de milioane de lei pentru achiziţionarea Cuminţeniei pământului. Nu discut deloc justeţea restituirii operei către urmaşii lui Gheorghe Romaşcu, fostul proprietar al operei. Ceea ce contează este că preţul estimat mi se pare a fi unul corect şi că, în această situaţie, îmi imaginez că, după ce bugetul Ministerului Culturii a primit, la ultima rectificare, o gură de oxigen în valoare de 10 milioane de lei (despre care nu ştiu încotro au fost îndreptaţi), Guvernul se va codi să mai facă încă o rectificare pozitivă la Cultură, pe principiul că acum, în prag de alegeri prezidenţiale, avem nevoie de bani pentru pensii, pentru biserici şi pentru asfaltări. Cuminţenia pământului a tronat, în alte vremuri, în sălile Muzeului Naţional de Artă al României. Dacă Guvernul nu va aloca banii necesari, este foarte probabil ca acel cumpărător privat care o va achiziţiona să dorească să păstreze lucrarea în propria sa casă. Nici nu i s-ar putea reproşa ceva unui asemenea cumpărător. Cine s-ar priva de plăcerea imensă de a privi, în fiecare zi, o capodoperă, în propria sa locuinţă, dacă îşi poate permite acest lucru? Dacă sculptura va fi scoasă pentru o lungă perioadă de timp din circuitul public, pentru noi, oamenii obişnuiţi, Brâncuşi va mai muri puţin, aşa cum şi Muzeul Naţional de Artă mai moare puţin, cu fiecare bun de patrimoniu care îi este luat din colecţie (cu sau fără dreptate). Indiferent de ce se va întâmpla cu această operă, este necesar ca noi, cei care am văzut-o, să nu încetăm a vorbi despre ea, pentru că altfel, de la un timp, şi morţii mor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper