Transistoria ca pată oarbă

Un articol de NICU ILIE

Privim omul ca pe o fiinţă socială. Dar evităm să îl privim ca pe o fiinţă eternă, transistorică. Însă, orice ar însemna conceptul de eternitate şi oricând ar avea loc dispariţia omenirii, eternitatea va dispărea concomitent cu omenirea.
Inteligenţa are un scop şi unul singur: producerea de viitor. Atât indivizii, cât şi specia sunt lungi încleştări cu principiile termodinamicii, cu disiparea energiei, cu moartea, iar arma supremă este depozitul de grăsime, stocul de energie. Întreaga biologie este un asemenea demers. Ce aduce nou inteligenţa, ce o deplasează net ca pe o substanţă diferită, evoluată din biologie, dar diferită, este capacitatea de a produce şi de a stoca viitorul în cantităţi mari. Omul, îndeosebi urban, atotcuprins în instituţii şi facilităţi, nici nu mai trăieşte în natură, ci într-o placentă socială transistorică. Succesul şi eşecul individului se datorează adaptării la realităţi şi convenţii sociale, la contractul social dacă vreţi, şi doar rarisim, accidental, capacităţii sale de adaptare la forţele şi energiile brute ale naturii.
Puţină polemică,
intenţional constructivă
Sociologia, cea mai antropomorfizată ştiinţă, cea în sarcina căreia pică cea mai mare parte din om, este o ştiinţă slabă. Capacitatea ei de predicţie, extrem de redusă, o plasează printre cele mai neperformante dintre ştiinţe. Pentru comparaţie, astrofizica a reuşit, plecând de la sferturi de observaţie şi de la puncte luminoase amorfe, să instituie un sistem teoretic – nu infailibil, dar – capabil să facă predicţii gigantice, oriunde în spaţiu şi oriunde în timp. Sociologia, nu.
Printre cauzele eşecului se numără o ineficientă relaţie cu timpul. Mai exact, o fundamentală neînţelegere a acestuia. Lipsa unei definiţii corecte a pus o pată albă peste viitor, iar predictibilitatea înaintează prin aceasta ca printr-o ceaţă deasă.
Sociologia se limitează la prezent, la o structură fantomatică pe care, lexical, o numim prezent: un acum-acum, plus un abia-trecut, plus un aproape-viitor. Un asemenea prezent nici nu există decât ca ficţiune narativ-morfologică. Nu e T zero din fizică, fix, imuabil, transparent şi obiectiv cuantificabil, ci o funcţie discursivă care poate fi montată peste orice punct al timpului, discreţionar. Ca urmare, sociologia eludează grupurile transistorice din care fac parte indivizii şi vorbeşte despre instituţii, grupuri, demografie, formare, valori, comportament ca fenomene dintr-o folie de timp, fără rădăcini în trecut şi fără coronatură. Existenţa transistorică este lăsată în seama altor ştiinţe – a istoriilor propriu-zise – care nu au nici conceptele, nici instrumentele, nici deprinderea, nici interesul de a extrage filosofie.
Sub formă de propoziţie: grupul social este o colectivitate de indivizi care pot sau nu să fie contemporani, între care există relaţii sociale determinate, se supun aceloraşi norme de comportament şi urmăresc un scop comun. Completată astfel, definiţia grupului social deschide spre legile sociale, care nu sunt inventate de la zero de fiecare generaţie în parte (aşa cum dă de înţeles sociologia actuală) şi către instituţiile transistorice, ca forme de organizare superioară a grupurilor transistorice. Cât despre existenţa unor norme de comportament care îi unesc pe cei vii cu cei morţi, sau a scopurilor comune, legăturile între oameni din secole diferite, din aceeaşi clasă socială sau cu acelaşi grad de educaţie, sunt mai posibile decât între contemporani din clase diferite. Un om, să spunem, poate constata că are mai multe interese şi percepţii nomologice similare cu Voltaire şi Wittgenstein, cu Bosch şi Brâncuşi, decât cu Dan Diaconescu, de exemplu, sau cu alţi jurnalişti care îl imită. Însă, după cum vede sociologia lucrurile, pe o definiţie strict tehnică, omul în cauză poate face parte din grupuri cu aceştia din urmă, de care îl unesc epifenomene, dar nu şi cu persoane din istorie, de care îl leagă norme, coduri şi valori comune.
Corolarul este că instituţiile/ organizaţiile transistorice au propriile voinţe, mult peste ceea ce sociologii privesc drept „inerţie organizaţională“, au propria persona, dar şi propria raţiune; propriile depozite de adevăr şi de viitor. Teoria memetică poate calibra o asemenea viziune. Derivată din genetică şi neurologie, teoria memetică stipulează existenţa unor „replicatori culturali“ (de tip pre-judecată: „nişte patternuri de cunoaştere care ajung în creier fără să vrem“) care se transmit prin comunicare orizontal (în aceeaşi generaţie) şi vertical („moştenire culturală“). Medicul şi profesorul Alexandru Restian, preluând autori internaţionali ca Richard Brodie (autorul cărţii Virusul minţii. Noua ştiinţă a memelor), concluzionează: “Aşa cum genele vor să asigure supravieţuirea speciei, sau a neamului, memele vor să asigure supravieţuirea culturii, a tradiţiei, sau a obiceiurilor respective“. Ce se poate reproşa teoriei memeticii (suntem într-un capitol în care se împart reproşuri) este prea marea contaminare cu virusologia, respectiv incapacitatea de a opera cu organisme transindividuale, cum sunt grupurile şi organizaţiile sociale perene, sau funcţii ale acestora, ca limbajul; şi că, din cauza individului, nu vede societatea. Memele „îţi infectează mintea, scrie Richard Brodie, programându-te cu direcţii în care tu nu ai vrea să mergi“ şi îndepărtându-te astfel de „căutarea fericirii“ personale. Se presupune sui generis un interes divergent între cultură şi individ, un conflict inerent, aprioric. Or, dacă un asemenea conflict apare, cum constatăm astăzi prin degradarea mijloacelor de comunicare în masă, el este un simplu fenomen maladiv, o „gripă“.
Astfel, dacă sociologia vinde oamenii cu tona, memologia îi vinde cu dramul şi ambele ratează justa măsură care este sau ar trebui să fie epicentrul oricărei forme de înţelepciune.
Despre un necuvânt
Transistoria este în fond o formă nouă, renovată, a vechiului concept de „idee obiectivă“. Spre deosebire de bătrâna formulă hegeliană care punea, prin expresie, accentul pe transsubiectivitate, transistoria este un concept care inversează sensul fenomenologiei şi surprinde o formă de eternitate-cu-faţă-umană. O abstractizare care are ca produs final formule proteice, schimbător-neschimbătoare, (di)ferite de sterilitatea şi echipotenţa schematică a constructului logic şi matematic. (Fără a predica prin aceasta superioritatea unui model formal asupra celuilalt; sterilitatea e şi bună: ea garantează sănătatea, lipsa contaminării, fără a ucide în mod obligatoriu creativitatea).
Îmi este imposibil să îmi amintesc cine a folosit prima dată termenul de transistorie sau unde şi cu ce sens l-am întâlnit mai întâi. Nici Google nu mă ajută. Relativa nefolosire a termenului este un avantaj.
Pe lângă nişte referinţe negative apărute la neohegelieni şi neomarxişti (în măsura în care ţinta era istoricitatea, iar transistoria era diferenţa specifică a definirii), transistoricitatea a apărut cu oarecare coerenţă în scrierile de istorie literară şi în cele de metaistorie. Accepţiunea termenului este aceea de constanţă temporală, de invariant statistic, nu de invariant raţional, cum ar fi dacă ar avea o descendenţă directă din Hegel.
Historiometria foloseşte cu mare frecvenţă termenul de transistorie şi, prin natura câmpului şi a metodelor de cercetare specifice, îl refondează ca instrument ştiinţific. Historiometria (sau „istoria matematică“) este un domeniu de graniţă între statistică, istorie, psihologie şi matematică. În prezent virează tot mai mult spre psihologie şi biografism. Dean Keith Simonton, cel mai important reprezentant al historiometriei, cu numeroase studii relevante asupra creativităţii, geniului şi leadership-ului, utilizează transistoria, fără a o defini ca atare, ca pe un cadru general al izomorfismelor rezultate din aplicarea paradigmei matematice pe structuri culturale diacronice şi interdisciplinare, fie că vorbim despre culturi întregi, fie că vorbim despre indivizi. S-a obţinut un număr de legi interesante, de o oarecare fecunditate, care sunt, mai mult sau mai puţin, formule de aplicare a unor curbe de distribuţie Gauss asupra unor domenii şi fenomene mai puţin obişnuite cu analiza statistică. Au rezultat astfel unele corelaţii majore prin care, de exemplu, fragmentarea politică determină scepticismul, empirismul şi materialismul ca modele de gândire; scepticismul are o „influenţă pozitivă“ aupra războiului; perioadele de dezordine civilă generează polarizarea tuturor dezbaterilor filosofice.
În limba română, în timp ce DEX-ul refuză să folosească termenul, transistoria apare tot în studii cu fundament psihologic, ca în psiholingvistica Tatianei Slama-Cazacu, dar şi – în contexte uneori surprinzătoare – în publicistica culturală. Utilizarea termenului în limba română nu implică rigorile statistice din behaviorismul american, ceea ce îl face mult mai asemănător cu idealismul şi raţionalismul, fiind complet dematerializat.
Puţină concluzie
Oamenii trăiesc printre secole. Istoria a trasat rădăcini culturale şi concepte „locuite neîncetat“ care au început în Sumer şi sunt departe de a apune (fie ele constructe politice, fiinţe demonice, furnituri şi produse sau idei pure). Umanitatea – acest fapt era o axiomă la un moment dat, chiar dacă astăzi pare derizoriu – are o cu totul altă agendă decât individul. Această altă agendă nu este imobilă formal, autistă, ci schimbător-neschimbătoare, dialectică, ascunsă, ca Ideea Absolută, sub multiplele ei feţe şi determinări. Oraşul – ca sediu al etatismului, cu tot ce cuprinde el, social, politic, cultural – este depozitarul şi secretarul agendei transistorice. Printre abuzurile liderilor autocraţi, pe sub corupţia democratică, în spatele exceselor artistice şi în fundalul calculelor matematice, dincolo de orice isterii şi schizoidii acute ale populaţiilor din ţări şi secole, omenirea îşi construieşte, transistoric, progresul şi eternitatea. Am zis!

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper