Tenis şi extremism religios

Un articol de Valentin Protopopescu

Într-un text celebru, intitulat Cei care aduc groaza. Eseu despre perdantul radical, poetul german Hans Magnus Enzensberger atrăgea convingător atenţia asupra eficienţei terorismului islamist, dar şi asupra lipsei de perspectivă a celor care iubesc atât de mult moartea. Pentru gânditor, complexele de inferioritate ale fundamentaliştilor islamici cunosc o tristă şi stranie metamorfoză, conducându-i la convingerea că moartea este superioară vieţii – personale, însă mai cu seamă a celorlalţi, buni să devină victime absolute prin inocenţa şi imposibilitatea de a se apăra. Iată o concluzie perfect adevărată, la care subscriu din toată inima.
Conştienţi în mod tragic că reprezintă o civilizaţie şi o cultură al căror progres stagnează de o jumătate de mileniu, radicalii drapelului verde nu posedă, din păcate (pentru ei şi pentru lumea întreagă), şi raţiunea de a admite că nu restul omenirii civilizate e „de vină“ pentru această situaţie, ci ei înşişi – prin maniera închistată şi deformatoare în care interpretează cartea sfântă, Coranul. Accentuând pe litera, iar nu pe spiritul textului sacru, aceştia, în plus, adaugă furtiv şi ilicit sensuri inexistente ca atare în Coran. De aici toate acele comandamente antiumane şi retrograde, care refuză unui miliard de oameni dreptul la o viaţă raţională, civilizată şi confortabilă.
Nesfârşita epopee a atentatelor teoriste (de la debutul acesteia, prin asasinarea atleţilor israelieni în Satul olimpic de la München în 1972, şi până la apogeul ei, constituit de căderea Turnurilor gemene de la World Trade Center, New York, în 2001), scandalul, artificial creat, al caricaturilor daneze şi, nu în ultimul rând, neverosimila vânare a scriitorului indian Salman Rushdie pentru „crima“ de a fi scris un roman,Versetele satanice, care, chipurile, ar denigra sacralitatea Coranului – toate acestea reprezintă argumente serioase că extremiştii islamici sunt oameni cu probleme psihice majore. De aceea, mulţi comentatori şi analişti ai vieţii politice internaţionale, dar şi savanţi din ştiinţele omului, consideră la modul foarte strict că de rezolvarea „afacerii“ islamiste depinde viitorul paşnic şi prosper al întregii omeniri.
Afirmam că fundamentaliştii islamici nu pot accepta cu nici un preţ că individul este liber, autonom şi matur. Că el îşi poate gestiona singur propria viaţă. Că nu are nevoie de un set de prescripţii dure şi inflexibile, date o dată pentru totdeauna, care să-i reglementeze până şi cele mai mărunte detalii ale vieţii intime. Etc. Aşa se face că, în România anului de graţie 2007, stat membru al Uniunii Europene, cea mai mare editură naţională, casa Polirom de la Iaşi, a preferat să nu lanseze romanul lui Rushdie, Versetele satanice, să nu promoveze în nici un fel cartea, ci doar să livreze efectiv „produsul“ librăriilor – ca pe o marfă oarecare. Iar BOR, prin unii purtători de cuvânt ai săi, a recomandat cititorilor să ocolească acea operă literară, pentru că „blasfemia nu trebuie încurajată, chiar dacă este vorba despre altă religie decât cea creştină“. Să te cruceşti, nu alta!
Ei bine, pe acest fundal de demenţă generalizată, provocată indubitabil de teama în faţa posibilelor represalii islamiste, iată că şi lumea tenisului este afectată prin una dintre cele mai frumoase şi atrăgătoare reprezentante ale sale: jucătoarea indiană de religie islamică Sania Mirza. Aceasta, născută la Mumbai (Bombay) pe 15 noiembrie 1986, actualmente pe locul 32 în WTA Rankings (cea mai bună clasare: locul 27, în august 2007), este o jucătoare redutabilă de simplu, dar mai cu seamă o „dublistă“ foarte puternică (locul 5 în iulie 2014). Ea a fost prima jucătoare din India care a atins faza optimilor la un turneu de Mare şlem, fiind totodată cea mai căutată sportivă indiană pe motorul Google. Nu rezultatele au făcut-o însă celebră, ci, la fel ca în cazul fostei campioane rusoaice Anna Kournikova, pur şi simplu, frumuseţea. Sania Mirza este atât de admirată de fani, încât aceştia au construit chiar şi un site neoficial al iubitei lor vedete, unde au postat fotografii mai fără perdea ale acesteia.
Faptul că încă o frumuseţe feminină venită din India cucereşte inimile bărbaţilor din lumea întreagă nu ar trebui să mai mire pe nimeni. În ultimii ani podiumurile concursurilor de Miss Univers au fost ocupate frecvent de fete provenite din subcontinentul indian. Dar problema nu este frumuseţea Saniei Mirza, ci religia ei. Nu demult, fermecătoarea şi talentata jucătoare a fost victima unor ameninţări formulate de fanaticii musulmani. Studenţii din Darul Uloom, un seminar islamic din Deoband, aflat la 90 de mile nord-est  de New Delhi, a doua şcoală musulmană din lume după Universitatea Al-Azhar de la Cairo, Egipt, au condamnat-o pentru că ar fi jignit sentimentele comunităţii islamice pozând într-o moschee în şort şi tricou fără mâneci. Este vorba despre moscheea Mecca Masjid, din oraşul  Hyderabad, aflat în statul indian Andra Pradesh. Această moschee a fost teatrul unui sângeros atentat cu bombe pe data de 18 mai 2007, în urma căruia au murit nouă nevinovaţi.  Doctrina respectivei şcoli este una a sunnismului radical, se numeşte deobandi şi promovează o viziune retrogradă potrivit căreia femeia este inferioară bărbatului, drept pentru care educaţia ei trebuie să ia sfârşit la vârsta de opt ani. Între alţii, talibanii pakistanezi şi afgani sunt susţinătorii acestei doctrine teologice barbare.
Un molah pe nume Maulana Anzar Shah Kashmiri a declarat unei publicaţii intitulate Press Trust of India că Sania Mirza „a jignit sentimentele comunităţii musulmane. Să filmezi sau să faci fotografii într-o moschee reprezintă un gest neislamic şi aşa ceva trebuie categoric interzis… Fiind musulmană, Sania ar fi trebuit să ştie aceste lucruri. Căci este o datorie sfântă a oricărui credincios islamic să respecte legile Sharia“.
Dar din punctul de vedere al radicalilor musulmani Sania era doar o recidivistă. În octombrie 2005, ea a fost obligată să solicite protecţie specială pentru a disputa un meci în cadrul turneului WTA de la Calcutta, căci fusese ameninţată de fanaticii religioşi, ce aruncaseră asupra ei condamnarea fatwa drept pedeapsă pentru faptul că „îndrăznise“ să poarte şort şi tricou fără mâneci pe terenul de tenis! O lună mai târziu, Sania a fost invitată la un TV Show, unde, plină de curaj, şi-a exprimat punctul de vedere referitor la legitimitatea relaţiilor sexuale extramaritale. Declaraţia ei a stârnit o furtună de proteste, fanaticii hinduişti alăturându-se celor musulmani în demonstraţii publice în cursul cărora fotografii ale jucătoarei au fost arse şi călcate în picioare.
Mai recent, cu prilejul Cupei Hopman, în timp ce urmărea din tribună meciul dintre Rohan Bopanna, partenerul ei din team-ul indian, şi australianul Peter Luczak, Sania „a cutezat“ să-şi odihnească pulpele goale pe drapelul naţional, aflat pe o măsuţă în faţa ei. Momentul a fost exploatat imediat de radicali. Prin urmare, fireşte că ultranaţionaliştii indieni n-au întârziat să depună o plângere împotriva tinerei de 21 de ani la Înalta Curte din Hyderabad, invocând drept argument juridic o Lege de prevenire a ofensei aduse onoarei naţionale. Dacă tribunalul va da curs acestei plângeri, iar justiţia o va găsi vinovată, Sania riscă o pedeapsă cu închisoarea de până la trei ani, precum şi o amendă usturătoare.
Cred că orice comentariu este de prisos şi nu-mi rămâne altceva de făcut decât să o deplâng sincer pe frumoasa jucătoate de tenis Sania Mirza pentru nenorocul de se fi născut într-un loc şi într-o religie atât de duşmănoase cu tot ceea ce înseamnă spirit liber şi iconoclast. La talentul şi farmecul ei, Sania ar fi meritat ceva mai bun! Viitorul său rămâne incert, iar presiunile exercitate de fanatici cu siguranţă că vor impieta asupra rezultatelor şi progresului ei tenisistic. Poor Sania!    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper