Scurtă istorie a viitorului. Glose la volumul „Incertitudine” al lui George Cristian Maior

Un articol de NICU ILIE

George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura RAO, Bucureşti, 2014

 

 

 

Dacă gândirea secolului 20 a produs ceva în cantităţi mari, acel ceva este fără îndoială epistemologie. Fie vorba despre ştiinţele naturii, fie despre cele sociale, modernismul, ajuns la ultimele consecinţe ale „iluminării“, şi postmodernismul, de toate culorile şi de toate umbrele, au creat o supă intelectuală fecundă din care s-au ales idei şi teorii care încă aşteaptă un moment al dezvoltării şi consacrării.
Cu atât mai interesante sunt viziunile epistemologice ale practicienilor. Astfel, în timp ce aproape toate noile descoperiri se fac cu creionul pe hârtie şi îşi permit luxul de a-şi amâna testarea pentru deceniile următoare, practicienii folosesc cunoaşterea şi teoriile despre cunoaştere pentru a rezolva sarcini concrete, pentru a obţine şi a îmbunătăţi randamentul unor activităţi imediate, unele dintre ele cu mare impact social.
Incertitudine, cartea lui George Maior, actualul director al Serviciului Român de Informaţii, fost senator şi diplomat implicat în aderarea României la NATO, este o colecţie de eseuri a căror scară interioară este epistemologia, cunoaşterea creatoare de certitudini, şi anume certitudini pe baza cărora să se poată acţiona în lumea marilor decizii politice.
Sunt două axe majore în Incertitudine, care reflectă cele două câmpuri de preocupări ale lui George Maior: geopolitica şi intelligence-ul sau, într-o formulă epistemologică, strategia şi informaţia. Ediţia a doua a cărţii, apărută în acest an, beneficiază de o introducere care accentuează fundamentul teoretic, tehnic, şi updatează cadrul gnoseologic în care evoluează temele abordate în eseurile din conţinut. Prefaţa, semnată de Vasile Dâncu, este şi ea redutabilă, cu accente îndeosebi pe topicurile care ţin de politologie, strategie şi etatism şi pe paradigmele teoretice ascendente.
În ansamblul său, cartea lui George Maior aduce în România teorii de vârf şi dezbateri de mare actualitate, încă netranşate, din gândirea euroatlantică. Ca şi Noul aliat, volum precedent al aceluiaşi autor, cu o tematică dedicată exclusiv geopoliticului (şi proaspetei experienţe NATO), eseurile oscilează între perspectiva realist-tradiţională (permanent restartată în forme de pragmatism sau realpolitik), care constituie viziunea de bază, şi un număr de teorii etichetate ca postmoderne, care nu reuşesc crearea unui sistem, dar care luminează şi uneori clarifică, prin schimbarea de paradigmă, colţuri mai puţin explorate ale câmpului de cercetare sau evoluţii recente, încă în dezvoltare.
Punctul pe Incertitudine
Prima axă a lucrării vizează informaţia propriu-zisă. Originat în gândirea ştiinţifică a lui Werner Heisenberg, (co-)părintele cuanticii, principiul incertitudinii postulează că nu poate fi determinată simultan poziţia şi viteza unei cuante sau, în reformularea dată de Maior, că „însuşi procesul de observare a unui fenomen cuantic modifică parametrii de evoluţie ai acestuia“. Principiul incertitudinii stabileşte aşadar o limită fizică a cunoaşterii. Filosofia pozitivistă precedentă – care presupunea că o cunoaştere absolută este posibilă şi că ea s-ar reduce la un volum de cunoaştere suficient de mare – ajunge prin Heisenberg într-un punct mort.
Nu toţi fizicienii au acceptat principiul lui Heisenberg, cea mai plastică amendă aplicată acestuia fiind cea a lui Einstein: „Dumnezeu nu dă cu zarul“. Oricum, cuantica s-a impus în ultimul secol ca a doua mare teorie, după relativitate, şi – în ciuda unor numeroase incertitudini apărute chiar în corpusul său teoretic, nu doar în câmpul de cercetare – ea este larg îmbrăţişată de fizicieni şi gânditori moderni care pot trece peste liniile dure de contact dintre diferitele variante şi postulate ale teoriei şi dintre teoria întreagă şi relativitate sau stringuri.
Un alt aspect care trebuie menţionat este că o parte dintre legile mecanicii cuantice funcţionează numai la nivel subatomic, printre ele şi spectaculoasa corelaţie non-locală (entaglement), care ar presupune fie transmiterea instantanee a informaţiei, violând legile continuumului spaţiotemporal, fie (brutalizând conceptele fizicii moderne prin exprimarea lor în termenii filosofiei clasice) transcendentalitatea informaţiei, fie stabilirea de corelaţii spontane între evenimente separate spaţial, oricât de mare ar fi distanţa între ele, în lipsa oricărei comunicări între acestea (paradoxul EPR şi teorema no-communication). Exemplele alese privesc în primul rând informaţia, dar sunt numeroase cazurile în care principiile şi legităţile cuanticii îşi încetează acţiunea în lumea macroparticulelor şi în lumea vizibilă.
Chiar dacă transpunerea macroscopică a legilor cuanticii este doar parţial permisă, principiul incertitudinii a făcut o mare carieră intelectuală, dinamizând perspectiva asupra cunoaşterii în ştiinţele naturale şi în cele sociale. George Maior identifică în introducerea la ediţia a doua o incidenţă în creştere a conceptului, în cele mai diverse domenii, de la lucrări ştiinţifice la documente oficiale, inclusiv documente strategice: Securitatea Marii Britanii într-o lume a incertitudinii, Incetitudinea strategică (primul capitol din Carta Albă a Securităţii Franţei) ş.a. „Asemenea exemple, consideră Maior, ne demonstrează că statele sunt tot mai mult obligate acum să devină şi actori cognitivi în vederea înţelegerii dificultăţilor şi a provocărilor unei ere incerte. Astfel, ele nu mai pot fi doar actori politici, economici, diplomatici sau militari, ci şi actori cognitivi, măcar pentru a-şi realiza mai bine aceste sarcini şi responsabilităţi tradiţionale.“
Valoarea intelectuală a principiului lui Heisenberg e dată de faptul că el nu presupune că actul de observare, prin instrumentele folosite sau prin mediul în care se efectuează, ar avea vreo influenţă asupra obiectului observat (o asemenea interacţiune fiind o simplă eroare de observare, exclusă ca nevalidă), ci stabileşte că obiectul observat face o alegere în momentul observării şi îşi decide starea, alegând una dintre multele posibile, fără a interacţiona în vreun fel cu observatorul şi fără a reacţiona la cadrul experimentului. În esenţă, principiul incertitudinii permite redefinirea cauzalităţii ca fenomen discontinuu şi care poate avea sincope. Determinismul, aşa cum îl ştim de 2.000 de ani, de când Aristotel l-a formulat conceptual, sau de 250.000 de ani, de când datează primele unelte construite cu un scop (deci pentru o intervenţie în firul cauză-efect), întreg cadrul conceptual-operaţional al acţiunii umane este provocat şi pus sub îndoială prin principiul lui Heisenberg.
Relativitatea restrânsese ea însăşi cadrele determinismului prin dispariţia reperelor absolute, „newtoniene“, ale cosmosului. Însă spiritul lui Laplace rezistase. La Einstein încă, deşi totul se mişcă permanent, o cunoaştere absolută a unui sistem permite o predicţie absolută asupra acestuia, toate interacţiunile fiind strict determinate şi având zero libertăţi (printr-o asemenea mecanică a şi fost posibilă teoria Big-Bang-ului, ca o predicţie inversă făcută pe universul actual). Chiar dacă relativitatea introduce o complexitate care face imposibilă predicţia reală şi completă a unor dinamici locale, teoria relativităţii păstrează un caracter determinist, în care nimic nu se produce din întâmplare. Heisenberg însă postulează întâmplarea.
Ştiinţele sociale erau predispuse să dea credit incertitudinii. Practica demonstrează adesea că întâmplarea poate juca un rol (uneori decisiv) într-o evoluţie socială. Mari planuri şi strategii au fost, în istorie, compromise, altele au luat o turnură spectaculoasă, şi adesea explicaţiile ţin cont de noroc sau întâmplare. În unele ştiinţe, precum în economie, norocul şi şansa apar atât de frecvent, încât au încetat să mai fie văzute ca sincope în legătura cauzală şi sunt exprimate, de către mari teoreticieni, ca formă de manifestare a însuşi determinismului, fiind numite „mâna invizibilă“ şi presupunându-se că aceasta reglează echilibrele macroeconomice şi strategiile de succes.
Principiul lui Heisenberg sileşte astfel la o recalibrare conceptuală asupra predictibilităţii în genere şi asupra capacităţii de acţiune. Citat de Maior, chimistul belgian Ilya Prigogine, laureat al Premiului Nobel şi unul dintre teoreticienii incertitudinii, spune că „înţelesul legilor naturii se schimbă radical pentru că ele exprimă acum posibilităţi şi probabilităţi“. Prigogine înlocuieşte determinismul cu alte două concepte – ireversibil şi instabil – pentru a fonda totuşi posibilitatea/ imposibilitatea acţiunii. Pe aceeaşi undă, sociologul american Immanuel Wallerstein nota: „în loc de certitudini, probabilităţi; în loc de determinism, haos determinist; (…) în loc de dimensiuni integrale, dimensiuni fractale…“. La o analiză de context, Sfârşitul certitudinii (cartea lui Prigogine) nici nu clatină atât de profund cum putea să o facă premisele gnoseologice şi praxiologice, mulţumindu-se să aducă fundamentul epistemologic la nivelul teoriilor dinamice din care mai fac parte logica structuralistă, matematica biologică (teoria autoorganizării) sau algebrele New Age bazate pe fibonacci, fractali şi funcţii armonice.
Cutremurul poate fi însă suficient de mare dacă priveşti câmpurile de acţiune socială. Disoluţia certitudinii poate fi un subiect grav atunci când ea iese din biblioteci şi are impact în viaţa publică. „Omul de stat, diplomatul, militarul, economistul, doreşte să lucreze şi să acţioneze în baza relaţiei clare dintre cauză şi efect“, scrie George Maior. Astfel, un enunţ simplu, ca „sfârşitul certitudinii“, este de natură să provoace nelinişte şi anxietate. Din fericire, heisenbergianismul (prigogianismul) nu este singura teorie postmodernă şi nu şi-a putut afirma (cum ar fi putut?) propria certitudine. Mai degrabă decât un răspuns la problemele contemporane, extensia socială a principiului incertitudinii este o relansare performantă a întrebărilor.
Redisciplinaritatea
La pachet cu incertitudinea (sau, în termeni cuantici, printr-o corelaţie spontană cu aceasta), Wallerstein vorbeşte despre necesitatea regândirii domeniilor ştiinţifice. Focalizarea strictă a acestora a dus la limite programatice care au ajuns să fie transmise, după atâţia ani, chiar şi câmpurilor de cercetare. Istoricul Fernand Braudel cerea, nici mai mult, nici mai puţin, decât „să amestecăm laolaltă toate ştiinţele sociale, inclusiv pe cele tradiţionale“. Braudel, ca şi Wallerstein, păstrează încă termenul de „interdisciplinaritate“, dar îi dă un conţinut fundamentalist: „Dacă cineva încearcă să mărite istoria cu geografia sau istoria cu ştiinţele economice, îşi pierde timpul“. Ideea este că o simplă cusătură a două domenii conexe nu poate fi o interdisciplinaritate reală şi că, pentru obţinerea performanţei, este necesară o redesenare a câmpurilor disciplinare, astfel încât acestea să răspundă nevoilor secolului 21, nu celor ale secolelor 18 şi 19, când a fost iniţial trasată schema pozitivistă.
Un exemplu dat de Maior este o ştiinţă ipotetică, desprinsă din literatura SF, psihoistoria, care face obiectul unei serii de cărţi semnate de Isaac Asimov. Reunind câmpuri de cunoaştere studiate în mod real de sociologie, psihologie, statistică, matematică, istorie etc., etc., psihoistoria este o alegorie a acelui Mathesis Universalis, ştiinţă a totului, care fascina în perioada raţionalismului. Antropologic vorbind, visul lui Descartes şi Leibniz, de găsire a unui algoritm universal valabil în absolut orice câmp de cercetare, este o reminiscenţă renascentistă. Astfel, deşi modelul polimatului, al omului educat „multilateral“, cum se zicea la un moment dat, fusese deja abandonat în secolul luminilor, iar ulterior pozitivismul a favorizat ferm specializarea, tentaţia unei ştiinţe universale se menţine în subconştientul oricărei cunoaşteri, iar teoremele a-tot-integratoare apar cu oarecare regularitate. De exemplu, cosmologul Stephen Hawking, referindu-se la Teoria M, lansată de Edward Witten, se întreabă dacă este posibilă: „o ultimă teorie a universului, care să includă toate forţele şi să prognozeze fiecare observaţie pe care o putem face (…)? Nu avem încă un răspuns definitiv la această întrebare, dar avem acum un candidat pentru o teorie finală a întregului, dacă una într-adevăr există, numită teoria M“. Din punct de vedere tehnic, teoria lui Witten este una strict matematică, a cărei funcţionare a fost dedusă exclusiv prin calcul şi a cărei natură nu permite nici măcar ipotetic verificabilitatea fizică. Este, într-un fel, o filosofie formalizată, o fenomenologie scrisă în limbaj matematic. Moment apoteotic al teoriei stringurilor, M Theory împacă, pe hârtie, cele cinci versiuni iniţiale ale acestei teorii cu mecanica cuantică şi teoria relativităţii. Ea deschide drum unor concepte destul de complicate, ale căror finalităţi par că duc mai mult spre SF decât spre cunoaştere acceptată de comunitatea ştiinţifică: universuri paralele şi universuri unidimensionale.
Hawking, autorul Scurtei istorii a timpului, co-autor al Big-Bang-ului, o adevărată vedetă a canalelor TV cu documentare, este destul de convins că „există motive să credem că ne aflăm aproape de capătul căutării legilor finale ale naturii“. Un asemenea optimism marca Oxford nu intră în niciun fel în contradicţie cu principiul lui Heisenberg, pe care Hawking îl susţine la fel de fervent ca şi pe Einstein, în ciuda poziţiilor antagonice exprimate de cei doi.
În final, dacă nu elaborezi propria ta cosmogonie, metateoria nici nu este importantă prin amănuntele ei, ci prin adevărul pe care îl caută. Iar Hawking dă o formulare a acestuia: „să prognozeze fiecare observaţie pe care o putem face“. Lumea poate fi parmenidică sau relativistă, certă sau probabilistică, important pentru cunoaştere este să fie predictibilă. Orice domeniu ştiinţific are ca scop cunoaşterea/ determinarea viitorului.
Postistoria
Într-un capitol intitulat Lumile „post-post“, dedicat constructelor conceptuale precum „post-Războiul Rece“, „postcomunism“, „postmodernism“, „postcapitalism“, „postcriză“, „posteconomie de piaţă“ – sau altele, ca „sfârşitul erei americane“, „sfârşitul istoriei“ –,  George Maior pune de fapt accentul pe epuizarea unor anumite tipuri de viitor şi a anumitor certitudini. Dintre toate, postistoria se remarcă în mod special, în primul rând pentru şocul expresiei – postistorie –, apoi pentru impactul posibil asupra „narativului“ politic.
Politologul american Francis Fukuyama este cel care a vorbit despre „sfârşitul istoriei“. El se referea, în 1990, după prăbuşirea URSS, la încetarea conflictelor ideologice pe scena internaţională şi (aici se înşela) la triumful mondial al liberalismului democratic. Teza lui Fukuyama pare azi compromisă (Maior o caracterizează ca excentrică) şi Fukuyama însuşi a avut un traseu controversat. Însă ideea că o lume a murit rămâne în dezbatere atât în politologie, cât şi în bioetică.
Postistoria nu este o Nouistorie orwelliană, pentru că nu este o repovestire cu învăţătură convenabil alterată a aceleiaşi vechi şi inerte istorii (cum s-a întâmplat în secolul 20, nu doar la Orwell, ci şi în comunism şi fascism şi, într-o măsură, în democraţiile liberale). Postistoria este o nepăsare faţă de istorie. Dacă nu mai trebuie să justifice un clan sau o naţiune, istoria îşi pierde toate sensurile recente şi devine un corpus inutil propagandei şi ideologiei politice. Iar astăzi, niciun teoretician nu mai vorbeşte de naţiuni, ci de state, de reţele de state, de state eşuate şi non-state, iar raporturile convenţionale (cooperare şi ameninţare) au devenit unele „asimetrice“. Într-un asemenea context, SUA, super-statul actual, riscă să rămână, după expresia istoricului american Robert Kagan, „împotmolite în istorie“.
Din nefericire, lucrurile nu pot fi atât de tranşante ca în analizele unor columnişti, oricât de (im)pertinente ar fi tezele acestora. Trecerea de la o gramatică a adevărului (sau de la o hartă a adevărului) la una a posibilităţii este necesară tocmai pentru că adevărurile univoce au un grad mic de predictibilitate, chiar şi atunci când sunt extrem de coerente. Oricum, în primii ani de după sfârşitul istoriei, vedem că postistoria este tot istorie. Totuşi, un lucru s-a schimbat cu certitudine. Poate fi doar contextual, un produs al petelor oarbe din vechile legi internaţionale ale păcii şi războiului, dar de facto ameninţările asimetrice tind să se generalizeze, atât sub forma unei criminalităţi care beneficiază de noile mijloace de comunicare cât, mai important, sub forma „cupolelor teroriste“, ca al-Qaida, şi a miliţiilor şi gherilelor amorsate în unele state, dar neasumate de către acestea (cazul Ucrainei). „Mari cantităţi de putere, scrie Maior, s-au scurs undeva, prin multe dintre arterele sclerozate ale sistemului internaţional clasic bazat pe state suverane, fiind cumva confiscate de alţi actori“. De aici, sub impactul „conectivităţii“ şi a noii puteri de calcul, a izbucnit un nou tip de ameninţări, cele „asimetrice“, în care non-statul provoacă statul.
Paradoxul („lui Bobbit“ sau „al conectivităţii“) este că statele au, în postistorie, mai multă putere decât au avut vreodată şi totuşi din aceleaşi surse din care izvorăşte putere lor izvorăşte şi slăbiciunea: informaţia şi globalizarea. „Spre deosebire de alte epoci istorice, scrie George Maior, (care au cunoscut, de asemenea, efectele asimetriei), acum există resurse tehnologice ce fac din asemenea asimetrii o armă strategică, cu consecinţe letale, catastrofale uneori.“
Preistoria viitorului
Istoria modernă a viitorului a început după pacea westphalică, în urma Războiului de treizeci de ani. Noua ordine stabilită atunci (la pachet cu libertatea religiei) a întemeiat conceptul de suveranitate naţională şi, în timp, graniţele ferme, cetăţenia, neamestecul în treburile interne, legile războiului. Ordinea mondială, garanţia colectivă a viitorului, a fost reglată ulterior, timp de secole, de conceptul steril ideologic al echilibrului de putere. Cu variaţii de nuanţă între gândirea britanică şi cea germanică sau americană, echilibrul de putere (sau „politica de balanţă“, cum traduceau Brătienii conceptul) a fost până recent singura idee geopolitică majoră. Au existat unele modificări moralist-idealiste, datorate lui Woodrow Wilson şi americanismului, dar regulile jocului au rămas virtual aceleaşi atât timp cât a fost clară distincţia de competenţe ale statelor, în interiorul lor şi în afara lor, iar singurii negociatori pe piaţa statelor erau alte state. Globalizarea, precum şi intrarea într-o nouă epocă a terorismului internaţional, dar şi apariţia unor noi constructe politice, precum Uniunea Europeană ca organism politic centralist-descentralizat, au schimbat radical tipologia şi conţinutul politicii internaţionale. Chiar dacă noii actori îşi pun unele măşti ale vechilor state, ei nu au aceeaşi persona. Nici aceeaşi forţă, nici aceleaşi responsabilităţi.
S-ar putea contraargumenta că, din unele perspective, non-statele nici nu există, sunt epifenomene rezultate dintr-o tendinţă a statelor de a se autodisimula. Că globalizarea a apărut ca reacţie la controlul public, adesea nerealist (din punctul de vedere al statului ca atare), intruziv, şi care împiedica unele măsuri de realpolitik. Că terorismul globalizat a apărut ca încercare a altor state de a lupta prin interpuşi, fără a-şi risca structurile politice. Că astfel majoritatea non-statelor ar fi în fond francize ale statelor, de tipul (oarecum, al) regiilor patronate de subscriptori anonimi.
Cel care a impus conceptul de non-stat, ca şi pe cel de stat eşuat, este Robert Cooper, diplomat britanic şi, până recent, consilier al biroului de „acţiune internaţională“ al Uniunii Europene. Este, probabil, cel mai important reprezentant al postmodernismului în geopolitică. Constructul-cheie, în funcţie de care se trasează graniţa realism-postmodernism este acea separaţie netă între intern şi internaţional. Deci graniţa ca atare, cu toată încărcătura ei ideală. Postistoria devine astfel o reîntoarcere la realităţi şi la idei politice de dinaintea păcii westphalice, când graniţele erau permeabile. Nimic alarmant, un caz de „eternă reîntoarcere“, dacă folosim categoremata lui Mircea Eliade.

Reprogramarea naţiunilor
Spre deosebire de state, care vrând-nevrând, au intrat în mileniul 3, naţiunile au rămas în secolul 20. Ele devin astăzi un balast al statelor, o parte nenecesară şi greu de manipulat a componentei hardware din edificiul etatist, o virtuală piedică la interconectivitate. Lansând terminologia hardware-software în politologie, Joseph Nye revitalizează vechea distincţie idealism-materialism şi o pregăteşte de acţiune într-o lume cibernetică. Rezumată de publicaţia Monocle, care întocmeşte şi un top anual al puterilor soft din lume, descrierea acestei componente include: standardul de guvernare, infrastructura diplomatică, output-ul cultural, capacitatea educaţională şi atractivitatea afacerilor. În partea hard rămâne forţa militară, poziţia geostrategică, capacităţile tehnologice, output-urile economice, resursele naturale.
Armata, al cărei rol a fost relansat prin (re)apariţia unor concepte ca „soldatul diplomat“ sau „misiuni de pace“ (de fapt, concepte feudale revalorificate), rămâne o componentă centrală a politicii internaţionale. Celelalte componente hardware, a căror importanţă pare că se disipează în vremurile în care ele funcţionează fără probleme, revin ca majore şi greu solubile atunci când intervine cea mai mică disfuncţie. Gânditorii din sfera realismului, ca Robert Kaplan, accentuează asupra rolului componentelor hardware şi observă că „actuala criză economică a sporit (…) relevanţa geografiei, prin slăbirea ordinii sociale şi a altor creaţii ale umanităţii, lăsând ca frontierele globului să fie singurele elemente de constrângere“ (formularea îi aparţine lui George Maior).
Ce se modifică în marea politică nu sunt, aşadar, axele geopolitice, nici instrumentele diplomatice, chiar dacă unele noi sunt adăugate, iar cele vechi capătă noi funcţiuni. Modificarea esenţială ar fi trecerea de la echilibrul de putere la echilibrul de vulnerabilitate. Un exemplu este acordul dintre SUA şi URSS pentru reducerea arsenalului atomic, la fel ca şi acordurile următoare pentru reducerea armamentului convenţional. Asemenea măsuri au în spate concepţia unor vulnerabilităţi reciproce, aflate în echilibru, liber consimţite şi perfect transparente, care duc la soluţii de securitate mult mai stabile decât un echilibru al forţei de distrugere. Echilibrul internaţional de la începutul mileniului a fost tulburat de decizia americană de a construi scutul antirachetă care i-ar conferi, teoretic, invulnerabilitate şi ar scoate Statele Unite din relaţiile de egalitate de pe tabla de joc, consacrându-i un statut de superjucător pe o perioadă nedeterminată. SUA a căpătat un asemenea rol în 1990, când a colapsat URSS, iar o asemenea poziţie nu a mai existat, spun specialiştii în geopolitică, de pe vremea Imperiului roman. O securitate absolută, dacă ar fi posibilă (George Maior vorbeşte de un Maginot aerian), i-ar prelungi un asemenea rol sine die (acest lucru nu-l mai scrie Maior), indiferent dacă SUA ar continua sau nu să fie un lider soft power, respectiv să exporte democraţie, să facă performanţă economică, să creeze şi să radieze cultură, să fie în avanpostul cercetării şi inovaţiei, să exporte stabilitate. Componenta hardware reprezentată de un asemenea scut inviolabil ar fi suficientă pentru a-i asigura supremaţia, iar o asemenea situaţie ar putea avea efecte nefaste şi în Statele Unite care, privind prin unii cuantificatori economici (datoria suverană în primul rând), dau unele semne de oboseală şi inadaptabilitate.
Un actor de un cu totul alt tip (nu în mod obligatoriu mai bun) este Uniunea Europeană. În cazul statului nostru, suntem într-adevăr în postistorie. UE a fost posibilă numai în momentul în care istoriile naţionale au încetat să mai radieze conţinut politic. Uniunea s-a făcut prin cedări masive de suveranitate ale tuturor statelor implicate, deşi patru dintre ele, Germania, Marea Britanie, Italia şi Franţa, se aflau printre primele economii ale lumii. Componenta soft a prevalat în procesul de creaţie a Uniunii Europene, în formularea pe care Nye o pune în centrul descrierii conceptului de „legitimitate“: state „ale căror idei dominante sunt mai aproape de normele globale, care astăzi subliniază valoarea liberalismului democratic, a pluralismului şi autonomiei“.
Viitorul pe care încearcă UE să îl producă este unul consumerist şi consensualist. Aparent, un asemenea viitor este posibil astăzi, chiar şi în condiţiile în care ţările UE sunt aproape lipsite de resurse energetice şi de materii prime – un must have în paradigma realpolitik-ului precedent. Totuşi, lipsa acestor resurse nu este complet depăşită: ea este factorul material care împiedică o mai mare coerenţă a Uniunii – o centralizare efectivă. Fiecare stat component desfăşoară cu terţii propria politică geocomercială prin care îşi asigură resursele necesare. O asemenea schemă este posibilă tocmai pentru că greutatea s-a mutat, prin consumerism, de la producţie la piaţa de desfacere. Statele din UE îşi păstrează realpolitik-ul în agenda naţională, în timp ce soft power-ul a fost delegat Uniunii, iar acest lucru este evident nu doar în relaţia cu SUA, ci şi cu Rusia, China sau vechile domenii coloniale. Hărţile geopolitice ale Uniunii Europene sunt unele complexe şi lipsite de liniaritate.
Ca stat membru al Uniunii Europene şi „nou aliat“ NATO, România deţine la rândul ei o poziţie complexă pe harta marilor interese. Ea are totodată ceea ce Nye ar numi o componentă hardware limitată (bugetul apărării ratează constant procentele asumate din PIB, iar economia însăşi este grevată de o balanţă comercială net negativă şi unul dintre cele mai mici randamente industriale din Europa). O posibilă soluţie ar fi elaborarea unei componente soft, valorificând creativitatea locală şi aderenţa la valorile europene. Dacă non-statele au predat cu adevărat o lecţie, aceea este că efortul concentrat şi gruparea de resurse pot în actualul univers să aibă un impact rapid şi uriaş. Închei cu un citat din George Maior: „Chiar dacă din punct de vedere instituţional o Românie membră a Uniunii Europene se va situa pe locul al şaptelea în ceea ce priveşte participarea la mecanismele formale de decizie, puterea sa reală în relaţiile europene şi internaţionale va fi foarte departe de această poziţie destul de onorabilă în clasament. Achiziţionarea de putere soft, de legitimitate, trebuie să devină o preocupare majoră în conceperea şi implementarea strategiei externe a ţării. (…) Cu alte cuvinte, nu e de ajuns să facem ceea ce trebuie să facem (…). E nevoie de mult mai mult în bătălia cu percepţiile, în construirea inteligentă şi programatică a acestei puteri soft care ne lipseşte încă atât de mult“.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper