Romanul existenţelor posibile

Un articol de CRISTIANA TODERAŞCU

Amos Oz, Rime despre viaţă şi moarte, traducere de Ioana Petrideanu, Editura Humanitas Fiction, 2009

 

„De ce scrii? De ce scrii aşa? (…) Ce rol au poveştile tale?“ sunt principalele întrebări care deschid universal ficţional al Rimelor despre viaţă şi moarte şi care ne transpun ab initio într-un discurs narativ metaficţional. Un scriitor-personaj, de profesie contabil, participă la o conferinţă organizată în Tel Aviv, cu prilejul apariţiei celui mai recent roman al său. Înainte de a ajunge la evenimentul literar, scriitorul anonim îşi soarbe cafeaua, gustă dintr-o omletă şi fumează la cafeneaua la care lucrează chelneriţa numită de el Riki. Aceasta reprezintă sursa celui dintâi exerciţiu literar practicat de Amos Oz, căci protagonistul îşi va imagina fragmente posibile din existenţa femeii, care, la şaisprezece ani, ar fi trăit prima iubire cu portarul echipei Bnei Yehuda. Astfel de exerciţii proliferează cu fiecare pagină pe care degetele cititorului o întorc. Bărbaţii de aproape cincizeci de ani din cafenea devin dl Lion şi Shlomo Hughi şi primesc poveşti de viaţă pe măsura aspectului lor fizic sau a gesticii. Cei doi ar putea discuta despre un al treilea, numit Ovideia Hazam, căruia scriitorul-personaj îi atribuie la rându-i o existenţă posibilă. Astfel, clienţii cafenelei sau personalul acesteia se transformă, în mintea protagonistului, în personaje şi devin piese importante în romanul-puzzle pe care scriitorul şi-l va construi în imaginaţie. Este dovada faptului că orice om şi orice trăsătură de caracter sau acţiune banală a individului pot deveni nucleele unor scene romaneşti. Tot ce este realitate (relativă, ce-i drept, căci vorbim de realitatea romanescă a lui Oz) poate fi transformat în ficţiune.
Demersul scriitorului-personaj nu se opreşte la spaţiul restrâns al cafenelei şi al oamenilor prezenţi acolo, ci se extinde la organizatori şi la publicul-spectator al conferinţei literare de la „Casa de cultură Shunia Shor şi cei şapte martiri“. În aceste pagini, cititorul descoperă perspectiva scriitorului faţă de publicul său (construcţia unui portret al publicului tipic contemporan), dar află, totodată, şi de preocupările şi de grijile artistului atunci când vine vorba de receptarea operei sale:

Publicul este leoarcă de transpiraţie. Se întâlnesc persoane cunoscute, stau de vorbă în picioare până târziu. Alţii se aşază pe scaunele grele, tinerii pe băncile încăpătoare din jurul pupitrului de la care vorbeşte lectorul, veteranii au prins locuri pe rândurile din faţă, hainele le sunt lipite de piele, mirosul trupului fiecăruia dintre ei şi mirosul trupurilor vecinilor umplu aerul şi aşa greu de respirat. Iar în tot acest timp schimbă păreri în legătură cu ştirile serii, discutând despre catastrofa din Akko, despre scurgerile de informaţii guvernamentale, despre descoperirea unor fapte de corupţie, despre situaţia economică, despre defectarea aparatelor de aer condiţionat, despre căldură. (…) Oare vor auzi de la scriitorul nostru ceva nou în seara aceasta? O fi putând să ne explice cum a ajuns în situaţia aceasta sau ce ar trebui să facem pentru a o schimba? O fi văzând lucruri pe care noi încă nu le putem percepe? (pp. 19-20)

Răspunsul posibil integrator la toate întrebările publicului/cititorilor îl aflăm la pagina 22: un scriitor luptă neobosit „în numele valorilor culturii şi al ideilor, precum şi pentru întărirea fortificaţiilor sufletului“, iar replica probabilă a receptorului este: „Vedem asta în poveştile pe care le scrie: doar nu iese fum fără foc.“ (p. 25) Astfel, Amos Oz construieşte un personaj care nu numai că este scriitor al unui roman nescris, dar el devine şi propriul său receptor, emiţând sentinţe asupra propriei sale opere şi virând idei despre modul în care are loc procesul receptării.
Evenimentul literar de la Casa de cultură este sursa perfectă a romanului imaginar al scriitorului anonim, căci directorul instituţiei, un individ linguşitor care probabil că şi-a câştigat poziţia prin astfel de vorbe măgulitoare şi ipocrite, criticul literar care „cotrobăie ca prin buzunarul său în opera lui amărâtă, în căutarea unor subiecte ce privesc procesul creaţiei literare“ (p. 32), actriţa recitatoare, păpuşa de hârtie cu care protagonistul exersează tot soiul de scene şi publicul-spectator devin, toţi, personaje ale căror parcursuri narative se împletesc cu cele ale clienţilor din cafeneaua lui Riki. Romanul nescris este un roman al existenţelor posibile şi al schimburilor frecvente de identitate, al turnurilor şi al culoarelor narative multiple, al vocilor narative distincte şi uneori imposibil de diferenţiat, este un roman ad-hoc, desfăşurat în paralel cu realitatea relativă a lui Oz. Construcţia romanescă mentală este una despre viaţă, moarte şi sex (versurile poetului naţionalist Tzfonia Beit-Halahmi devin un leitmotiv al ficţiunii, iar primul element de paratextualitate este însuşi numele rubricii lui săptămânale, Rime despre viaţă şi moarte, vizând probleme legate de relaţia dintre literatură şi viaţă, literatură şi moarte, literatură, realitate şi iluzie.
Ce înseamnă să scrii? Iată întrebarea pe care se fundamentează scrierea israeliană şi la care scriitorul anonim nu poate oferi un răspuns limpede: „adevărul este că nu are nici cel mai vag răspuns la întrebările fundamentale şi nu îi pasă nici cât negru sub unghie de tot ceea ce gura lui bolboroseşte fără el“ (p. 49). Însă ceea ce face scriitorul-personaj cu oamenii pe care îi întâlneşte reprezintă cheia care deschide uşa dindărătul căreia se află răspunsul (pe care, de altfel, Amoz Oz îl accentuează cu fiecare prilej): Imagining the other. Literatura înseamnă a-l imagina pe celălalt, a te juca cu realitatea şi a-i atribui acesteia faţete ficţionale care să-l atragă pe cititor, căci „unul dintre scopurile literaturii este acela de a strecura în această mare de umilinţă şi suferinţă măcar o picătură de alinare şi bunătate“ (p. 157).
Finalul ficţiunii lui Amos Oz aduce în prim-plan arta poetică a acestuia în ceea ce priveşte poetul şi poezia. Scriitorul-personaj răspunde scrisorii poetului imaginat, Yuval Dahan:

Am citit cu mult interes şi am descoperit în versurile tale multă seriozitate, originalitate, o anumită prospeţime a limbajului, dar va trebui, în primul rând, să-ţi stăpâneşti elanul sentimental şi să compui distanţându-te într-o oarecare măsură de ceea ce te înconjoară. Să scrii ca şi cum tu, poetul, nu ai fi unul şi acelaşi cu tânărul torturat de suferinţă, ca şi cum aţi fi două persoane diferite, ca şi cum poetul l-ar putea privi pe băiatul suferind cu un ochi obiectiv, de la distanţă, poate chiar puţin amuzat. Poate încerci, de exemplu, să scrii ca şi cum între voi doi s-ar întinde o prăpastie de o sută de ani, adică între acela care face subiectul poeziei şi cel care o compune, între ceea ce îl doare şi momentul creaţiei, ce spui? (pp. 165-166)

Rime despre viaţă şi moarte este un metaroman atipic, căci romanul din roman este unul nescris, care se prelungeşte în şi prin imaginaţia scriitorului-personaj atâta vreme cât doreşte acesta. Este un joc de-a literatura specific postmodernismului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper