Realscriitura în varianta lui Joachim Wittstock

Un articol de Marian Victor Buciu

Citesc, cu întârziere de o săptămână, în revista Observator cultural, ediţia electronică, din 28 august 2014, un articol de Nora Iuga, cu titlul Joachim. E vorba de J. Wittstock, care „împlineşte 75 de ani“. Descopăr însă că scriitorul sas-german s-a născut la 28 august 1938. Semnalarea a întârziat cu un an. Traducătoare a unui volum de proză al autorului, poeta onirico-suprarealistă, deopotrivă prozatoare, romancieră, se arată iar, după o postfaţă a volumului Dumbrava Morilor (I.C.R., 2007), o entuziastă cititoare. Acum, semnalează motoul din Hesse (Peter Comenzind) la romanul recent, Lumea care ni se oferă, pe care vrea să i-l traducă. De aici reţin atitudinea creatorului literar, viziunea foarte liberă, dacă nu anarhică, oricum risca(n)tă („ca un privitor total imprudent“) şi raportul îndepărtat (cuvântul folosit este „prăpastia“) dintre eu şi lume. De acord cu sugestia acestui mod de lectură, indus de scriitorul din Sibiu, formulez în glumă un gând pe care i-l purtam şi eu la lectură: un prăpăstios de tip experimentalist. În noul articol, poeta suprarealisto-onirică (precizez: în extra-canon modernist de linie Dimov, respectiv Breton, cu deplasare incontrolabilă spre postmodernism) reidentifică, după ce o mai făcuse în 2007, în Joachim Wittstock, un familiar suprarealist al „realităţii imediate“. De adăugat şi recunoscut acum două lucruri: 1. cuvântul suprarealist nu apare aici; 2. realitatea imediată, de reportaj interior, nu este paradoxala irealitate imediată a lui M. Blecher, care a instituit o poetică esenţială în proza românească, adecvat poziţionată de Toma Pavel în cartea sa importantă Penser le roman.
În 2007, Nora Iuga îşi apropie limbajul şi spaţiul (Tăcerea expresivă a labirintului. Postfaţă) şi formulează câteva observaţii demne de reţinut. Cititoare a operei integrale a admirabilului scriitor, îi preferă proza poetică. Dar recunoaşte că prozatorul-poet (debutul a fost unul de poet: Săgeata cu mesaj, 1972) are, alternativ, şi amploare narativă ori ideatică. Punctul de vedere mobil-anarhic i-ar fi blocat iniţial, „la sfârşitul anilor şaptezeci“, lectura.
I s-a impus treptat, acaparator, „acel fel numai al lui de a vedea lumea“, „mult mai preocupat să ne spună cum vede decât ce vede“. Metoda radical vizuală, aparent vizionară. (O detectează şi Peter Motzan: Joachim Wittstock „stă în miezul lucrurilor, cu ochiul său atotvăzător“.) Codul stilistic natural şi voluntar blocat („un cod de semne, de cifre, de formule alchimice“) o atrage magnetic spre „mirajul enigmatic“ al scrisului  de paradigmă oblică, aluzivă. În fine, stilul, de data aceasta, este omul însuşi. „Wittstock-omul este o carte închisă.“ (El poate fi şi şocant de deschis, în aceeaşi linie nonconformistă. Citesc undeva că în 2009 a fost văzut măturând prin centrul Sibiului: o pildă, aproape o parabolă, personală, de acţiune civică.) Totuşi, cartea închisă ajunge şi deschisă (mă refer şi la opera scrisă), numai pentru afini şi rafinaţi. Ar fi cazul să aibă cale de acces ori metodă potrivită şi critica literară veritabilă. Rezistenţa tradiţionalistă a receptării o intrigă acum peste măsură pe Nora Iuga, deşi este curentă în literatură. Prin „excentricitatea“ scrisului, pare a-i intui experimentalismul.
Noul său articol m-a împins să-mi răscumpăr vina tăcerii şi neînsemnării lecturilor mele din Dumbrava Morilor. Acum, e a treia la număr, după cea din 2008 şi o alta foarte recentă. S-a întâmplat că, la rugămintea lui Dieter Schlesak, i-am trimis lui Wittstock eseul monografic pe care i l-am dedicat. El mi-a expediat cartea sa în iulie 2008: „Dlui…, care mi-a prilejuit revederea cu cartea despre D. Schlesak, o invitaţie la recitire“. După şase ani, încerc, în sfârşit, metodic, pe o cale relativ ascunsă, marea cu degetul: identificarea formei, a formulei, a mărcii general-esenţiale din scrisul autorului, doar dintr-o scurtă culegere antologică personalizată. Lucrez pe un „decupaj“ din care îl extrag pe al meu. Nu mai vorbesc de „alterarea“ aşteptată prin traducere. (Singura greşeală de limbă: „vroia“,
p. 20, r. 10, „reatestă“ un verb imposibil: a vroi.)
Chiar titlurile şi subtitlurile dezvăluie un experimentalist: Priviri notate. 43 de texte, 1976; Parola Atlantida. Proză narativă şi contemplativă, 1980; Ceas lunar. Cuvinte înşiruite metric şi în proză, 1983; Ploaie de cenuşă. Biografii paralele şi o comparaţie (prima carte tradusă în română de Marcel Popescu, sub pseudonismul Al. Teodorescu, Ed. Kriterion, 1989); Nasturele european. Proză narativă şi contemplativă, 1991; Siluetă. Descrieri, fantezii, informaţii, 2002; Confirmat şi sigilat. Roman în patru anotimpuri, 2003; Omul cu măciuca şi muza adormită. Paşi ai cunoaşterii, 2005. Să nu înşele însă subtitlurile conformiste: Sala oglinzilor. Schiţe, povestiri, 1994; Regina dalmatică. Două povestiri din actualitatea sudestului, 1997; Dumbrava Morilor. Schiţe şi nuvele, 2007. E o concesie editorială contextuală şi de revenire la narativitatea „suverană“.
Experimentul literar nu este evidenţiat metatextual, însă el rămâne mai mult decât evident în text. Nu mă surprinde deloc să citesc într-un rând:  „Tocmai eram în toiul experimentului…“ (119). Pare o notaţie accidentală, dar este o autodezvăluire. Experiment aflat în toi, într-un punct culminant. Şi avangardismul e marcat în felurite moduri, ajungând izbitor în textul ultraconcentrat Scrisul rezultă fără îndoială din urnirea ţiglelor, ori din Cel mai scurt roman poliţist, în şase rânduri, record care-i depăşeşte pe românii Urmuz şi Ionathan X Uranus. Ni se aminteşte involuntar de Urmuz, doar prin titlu: Strămutarea familiei Ismail.
Scrisul e concret, direct, nemediat. Ceea ce domină evident este ceea ce aş numi Realscriitura.    Nu cuvintele, dar lucrurile vorbesc, comunică. În linie descendentă poetico-filosofică heideggeriană, exactitatea cuvântului se opune în limbaj vorbăriei. Sub semnul poeticului, materia emană expresie, iar cuvântul ori ideea păstrează formă concretă. „Mai ales din ideea jgheabului şi din ideea muntelui izvorăşte pârâul, izvorăsc cuvinte din gura de gând a apelor“.
Textul titular al volumului conţine şi un manuscris al existenţei. Al realităţii imediate, falacioase, obscure ori simbolice. Undeva, conştiinţa hermeneutică poate decripta vâscul, creanga de aur: „Uneori îmi zic: ar fi timpul să scrii o relatare emoţionantă despre ramul verde, acest simbol…“. Poate părea neverosimil, dar autenticitatea, realitatea sunt chiar opuse invenţiei şi imaginaţiei. Realist, în mod propriu, autorul notează finalmente că trăirea, experienţa condiţionează scrisul.
Limbajul tinde să domine realul. Sunt „prea multe cuvinte în pădurea de frunze“. Realitatea se cade privită ca limbaj: „multe frunze trebuie transpuse în foneme“. Se semnalează un izomorfism onto-retoric, uitarea cuvântului omoară fiinţa: „la fiecare cuvânt pe care uită să-l scrie, cade cel puţin o frunză“. Un circuit onto-retoric (piatra-cuvânt, cuvântul-datorie, libertatea) capătă rost eliberator moral şi existenţial. „În Mălâncrav s-a făcut din piatră cuvânt şi din cuvânt datorie. (…) Dar cuvântul zămislit din piatră cioplită şi încastrat cu măiestrie în construcţie nu a mai putut fi oprit“. Datoria unei existenţe dure este aici generată de „cuvântul (care) a început să facă valuri“. Este impusă conjuncţia dintre cuvinte, apoi dintre ele şi oameni. Dificultatea de a memora cuvintele devine tragică. De aici derivă pierderea egală a cuvintelor şi a vieţii. Singurul timp real şi adevărat este cel păstrat în propoziţii. Lectura ia act de faptul că vorbele „se sting“, domină tăcerea din cuvintele unei a treia voci obscure şi recurente. Uitarea este cuvântul ultim de înscris pe piatra funerară.
Există supunerea cuvântului la existent („voi căuta cuvintele potrivite“), dar în cercul închis al rostirii: „până când nerostitul se va rosti“. Existenţa calmă, fără grijă (cauzalitate esenţial existenţialistă) este pură cuvântare, însă nicidecum vorbărie. „În locul cuvintelor pune tot cuvinte, ceea ce face să se ivească un fel de derută, dat fiind că nu e vorba decât de cuvinte, nu e nici un motiv de îngrijorare“. Undeva, risipa de cuvinte este explicit respinsă. Iar fragilitatea cuvântului rămâne alarmantă. „Într-o discuţie lejeră ajungi la această linie, unde cuvintele se rup oricum brusc“.
Recunoaştem aici o proză realist-irealistă, nelumită (citesc undeva că „Lumea va eşua pur şi simplu.“), fără chip, fără chipuri, unde un portret e rar, rătăcit. Chiar numele este abia amintit, dacă nu nepotrivit: „Un mic animal, un pic mai simpatic decât numele care i s-a dat“. Imaginaţia abia face cunoscută realitatea: „în iureşul imaginaţiei unii aud cum răpăie braţele morilor de vânt“. Comunicată de un autentic străin („cine sunt: un străin“), survine o realitate a enigmei. Fie ca metamorfoză materială reversibilă: „enigma facerii pâinii şi preschimbarea din pâine în piatră şi din piatră în pâine“. Fie în chip de cauzalitate care îşi refuză finalitatea: „pentru prima oară  (s. a.) am refuzat să ating ceea ce mi se tăinuia“. Şi voinţa este supusă, adecvată, în acest mod: se „vrea să cerceteze mai ales cauzele conflictului“. Pătrundem într-o realitate pierdută, chiar şi în memorie: „Curând, curând – şi totul se uită. Îşi alesese aceste cuvinte ca să-i fie scrise pe piatra funerară“.
Realitatea imediată este limbajul care blochează înţelesul, conferind o stranie tărie comunicării: „nicio frază nu duce departe, pe buzele mele nicio şoaptă înspre acel niciodată-numit“. Exactitatea limbajului are scopul însuşirii înţelegerii, înţelesului: „am să mă străduiesc să vorbesc mereu clar şi tare, ca să mă înţeleagă toţi foarte bine“. Se detectează măcar finalitatea apropierii, dacă nu şi aproprierii unui sens, în complicatul existent. În care chiar şi „un oraş abia poate fi înţeles“.
Vizualismul, şi nu vizionarismul, acesta, limitat şi totodată extins prin limbaj, are o logică comună, de la cauzalitate la finalitate, de sorginte morală: este „predicată“ undeva datoria de a-l privi în ochi pe cel cu care vorbeşti. Viaţa nu este nici prădată de rău, nici predată răului. Dimpotrivă: „binele e atât de aproape“. Mai mult decât apolitică, gândirea aceasta vizionară şi realistă este antipolitică, întemeiată pe o severă morală hedonistă, marcată de o izbăvitoare îngrădire: „fericirea lumii se bizuie pe graniţele ei“. Temeiul se află în unitate, multiplicitatea este abstrasă, chiar şi moartea stagnează în absenţa naşterii: „Însă în moarte era ca şi când unul murise în locul celuilalt şi parcă numai unul fusese pe lume“.
Îmi fac puţine iluzii că, dincolo de afinitate şi rafinament, am reuşit să-l facilitez pe dificilul scriitor modernist-experimentalist
J. Wittstock.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper