Realismul hardcore

Un articol de ALEX GOLDIŞ

Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Polirom, Iaşi, 2013, 256 p.

 

Ar fi nevoie de o discuţie mai amplă care să analizeze două dintre complexele cele mai frecvente ale prozatorului român de azi – ambele, maximaliste: obsesia totalităţii, conform căreia, în loc să spună o poveste sau să transcrie o experienţă, orice roman trebuie să refacă neapărat un univers în sine, cât mai complex şi mai original, în virtutea căruia prozatorul pune la bătaie cam tot ce ştie (şi nu ştie) despre viaţă şi despre literatură. A se vedea reînvierea neverosimilă a romanelor-fluviu, adaptate la obezitatea reflexivă a autorilor în cauză. De aici derivă, în fond, şi al doilea complex, nu mai puţin iritant: narcisismul auctorial, identificabil în dribling-uri stilistice care de care mai inutile. E nevoie, cred, printre atâtea edulcorări de stil ŕ la fraţii Florian, care au zaharisit piaţa literară în ultimii ani, de o proză tranşantă, cu subiecte radicale şi – poate, cel mai important – cu totul scuturată de narcisisme gen „oglindă oglinjoară, cine are cea mai lipicioasă frază din ţară“.

Toate acestea au fost aruncate în aer de ultima carte a lui Adrian Schiop, Soldaţii. A fost nevoie de aproape zece ani pentru ca Ego.Proza de la Polirom să producă cel mai bun roman al seriei, deşi Adrian Schiop a fost acolo de la început, cu ficţiunea autobiografică pe bune/pe invers. Când toată lumea credea că stilul direct, tăios şi personal al prozei la modă la începutul anilor 2000 a capitulat în favoarea reîntoarcerii la story, la livresc şi la romanele pline de burţi intertextuale, iată că prozatorul ridică la pătrat mizele aşa-zisului „mizerabilism“.
Şi asta pentru că experienţa din Soldaţii e relatată din postura unui personaj sincer cu sine şi cu ceilalţi până la invectivă – gata să-şi asume fiecare fapt cu lejeritatea celui care nu mai are nimic de pierdut. Rezultă de aici o formulă de proză pe care aş numi-o realism hardcore, tocmai din cauza caracterului necontrafăcut al transcrierii. Formula e aceeaşi din pe bune/pe invers sau Zero grade Kelvin, însă, faţă de ele, Soldaţii are o tensiune narativă ieşită din comun – care-l face să pară primul thriller al mizerabilismului românesc. Dacă formula era bine conturată încă de la primul roman, subiectul care să pună în valoare întregul talent al lui Schiop a fost identificat abia acum.
Pe de o parte, pentru că, aşa cum s-a mai observat, Soldaţii e o monografie (horribile dictu!) a Ferentariului privit din interior. Personajul central e un „freak“ de 40 de ani, „timid, însurat şi fără copii“, homosexual pe deasupra – lucruri îndeajuns de grave ca să-l „descalifice ca om“, după descrierile autoincisive ale naratorului. Pentru ca tabloul să fie complet, bărbatul e un doctorand întârziat, gata să studieze – bibliografic, dar mai ales prin investigaţia pe teren – fenomenul manelelor. Cu alte cuvinte, naratorul face figură de inadaptat în orice mediu l-ai plasa. Ceea ce înseamnă că iniţierea în lumea Ferentarilor – unde se mută, aşadat, din raţiuni docte! – cere o realfabetizare completă.
Ferentariul e şi el ca homosexualitatea, care „se tace şi se face“, cum sună una dintre multele pilule de înţelepciune underground ale cărţii. În loc să filozofeze asupra lumii ghetoizate, Schiop preferă să-i transcrie regulile de bază. Excelentul tonus al cărţii provine, de fapt, din asumarea totală a acestor norme de către un outsider conştient că, pentru a o putea descifra, va trebui să respecte până la capăt regulile jocului. E vorba, aşadar, de o lume extrem de diversă şi de colorată (a boschetarilor şi  a curvelor, a smardoilor, a bodyguarzilor şi a interlopilor), polarizată însă foarte strict în două categorii, guvernate de relaţii de putere în permanentă schimbare: şmecheri şi fraieri. Toată forfota şi tensiunea acestei lumi e de a te păstra în prima categorie şi a nu aluneca niciodată, pe cât posibil, în a doua. Ce-i de făcut, la propriu? „Să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui“; „să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere“; „dacă faci o bere unui străin, desfaci berea în faţa lui“; „dacă poţi să faci o bucurie cuiva şi e gratis, fă-o fără ezitare“; „şmecher e ăla cu bani în buzunar“ etc., etc., toate, reguli şi axiome menite să limiteze sentimentul de securitate şi să asigure „lubrifianţii sociali“ absolut necesari raportării la societatea de aici. Excelentă e redarea dinamicii acestei lumi, cu atât mai mult cu cât, repet, naratorul nu filozofează steril, nu se lamentează şi nu-şi face iluzii, ci observă cu răceală şi participă onest la joc. Chiar şi cu aportul minim al reflecţiilor de autor, Ferentariul se transformă, pe măsură ce avansăm în roman, într-o lume blocată în loc şi timp, plină de pericole, dar care oferă o bizară protecţie pe invers: „În Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă şi aici – dar nu în ritmul din restul oraşului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârşitoare de loc abandonat în anii 90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi şi haine Made in China“.
Ceea ce dă consistenţă romanului nu e totuşi antropologia întunecată a Ferentariului, ci love story-ul din centrul cărţii. Da, Soldaţii e una dintre cele mai bine construite poveşti de dragoste din romanele ultimilor ani. Pe de o parte, datorită întâlnirii neverosimile a celor doi, naratorul şi Alberto, care n-au nimic în comun în afara relaţiei de dependenţă reciprocă. Pe scurt, naratorul pe cale de a deveni „fată bătrână“ (una dintre cele mai amare autoironii cu care se gratulează) „e luat cu japca“ sentimental de un fost puşcăriaş, Alberto, un fel de brută ingenuă şi nu prea – de vreme ce-şi vinde favorurile sexuale pe bani. Dacă nu m-aş teme de comparaţiile mari, aş zice că n-am mai citit de la Lolita o poveste de dragoste interzisă atât de crudă (lipsită de menajamente) şi de complexă. Soldaţii e povestea alunecării personajului central într-un fel de purgatoriu al sentimentelor şi al senzaţiilor de tot soiul, în care singura lege valabilă rămâne dependenţa absolută. Nu voi iniţia aici o analiză care să sune a „fiţă intelectuală“, de genul celor dispreţuite de prozator, ci prefer să-i enumăr coordonatele centrale: fetiş (personajului îi plac „burtoşii“); extaz sexual – exprimat, desigur, în maniera Schiop, de vreme ce momentul culminant e redat la modul „Când se pune peste mine zici că mă calcă Touaregul“; dependenţă („într-un sens, eram jucăria lui de lux, păpuşa pe care o înşfăcase din vitrine“); insecuritate („eu nu ştiam să-l controlez, n-aveam nicio autoritate asupra lui“); ruşine, jenă („cu Alberto lângă mine mă simţeam ca rudele sărăntoace de la ţară“); tandreţe („mi-am amintit că e un om cald, că, în pofida vieţii lui de căcat, avea o inimă uşoară şi veselă“); spaimă sau responsabilitate ş.a.m.d. Tot acest conglomerat de emoţii ar fi sunat, poate, mecanic dacă lui Schiop nu i-ar fi ieşit, în figura lui Alberto, un personaj de zile mari. Fostul puşcăriaş e un fel de copil mare, agresiv şi tandru în acelaşi timp, gata să-l şmecherească pe narator tocmai în momentul când pare să i se predea total. Specimen tipic de abuzator abuzat, copil legitim al ghetoului Ferentarilor, adulat şi demascat de personajul central printr-un gest simultan. La fel ca în romanele lui Houellebecq, inegalitatea de putere (transparentă în relaţiile sociale) se infiltrează chiar şi în relaţiile intime, dictându-le dinamica. „Unul domină, celălalt e dominat, unul protejează, celălalt e protejat“ pare legea umanităţii din Soldaţii, al cărui efect imediat e o permanentă stare de insecuritate. Scenele sexualităţii brutale sunt contrabalansate în roman, în logica duşului scoţian, de imaginile lipsei de afecţiune – puţinele momente când Schiop renunţă la scrisul frust în favoarea metaforelor: „Hendrik, puştiul bavarez cu care împărţisem apartamentul din Ferentari înaintea lui Vasi, m-a întrebat odată la ce simţ aş renunţa dacă aş fi pus în situaţia de a alege şi i-am răspuns foarte hotărât că la cel tactil, oricum e un simţ marginal – şi el m-a contrazis că n-ar renunţa nici mort la simţul tactil, fiindcă ar însemna să se priveze de mângâiere şi sex. Acum mă gândesc că avea dreptate, da, simţul tactil e al dracu de important, el te pune în intimitate cu oamenii, fără el ne uscăm ca maică-mea în borcanul conştiinţei“.
E multă umanitate şi frumuseţe în reziduurile acestui roman puternic, unul dintre cele mai puternice din ultimii ani.    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper