Rămăşiţe de comunism

Un articol de Maria Ioana Pastramă

Nu pretind că ştiu cum era pe vremea comunismului. În definitiv, nu aveam nici doi ani la revoluţie şi înţelegeam atât de puţin ce se întâmplă, încât, după spusele alor mei, prin ’90 strigam sus şi tare „Ceauşescu PCR“ în faţa televizorului. Ştiu însă poveştile despre cozile la care stăteai fără să ştii ce se vinde sau dacă se vinde ceva; despre cărţile, blugii, discurile cumpărate la negru; despre comorile ascunse pe care privilegiaţii le deţineau şi le foloseau pe post de monedă aducătoare de orice servicii: carnea, cafeaua, Kentul, parfumurile. Şi despre mult altele, pentru că cinematografia românească ne-a arãtat comunismul în atât de multe variante, încât subiectul s-a epuizat definitiv pentru regizorii români (sau, cel puţin, aşa sper).

Urmele comunismului, însă, le-am văzut şi le-am trăit pe propria-mi piele. Şi nu mă refer la clădirile comuniste, la circurile foamei, la blocurile din Militari nevopsite în bleu şi portocaliu ca să pară mai „vesele“ (amuzantă idee oricum). Nici măcar la magazinele de tip „Metalochimice“, care, dintr-un motiv sau altul, încă mai există, sau la funcţionarele publice rămase de pe vremea aceea, cu aceeaşi mentalitate. Şi, vorbind de mentalitate, dar ca să merg un pas mai departe, nu mă refer nici măcar la comportamentul profesorilor din şcoli care încă ameninţă elevii cu scăderea notei la purtare dacã nu-şi scot „inelul din nas“ sau băieţii dacă nu-şi tund părul. Din adolescenţa mea şi până acum am văzut toate lucrurile astea şi, cumva, mi se pare ca s-au estompat. Nu mai sunt atât de evidente, existenţa lor se transformă, nu mai deranjează ca înainte: circurile foamei se transformă în mall-uri, funcţionarele sunt acum relicve amuzante sau personaje pitoreşti şi profesorii pe care-i denumeam în liceu „comunişti“ sunt pe cale de dispariţie – aş zice eu, văzând adolescenţii „alternativi“ ai ţării. Toate acestea sunt „macrorămăşiţe“ comuniste evidente ca nişte găuri mari făcute de furtună în acoperişul unei case. Şi tot ca aceste găuri, ele se repară repede, fără prea multă grijă, şi-ţi dau senzaţia că eşti ferit de ploaie.

Ceea ce rămâne, însă, sunt găurile mici, de-abia vizibile, prin care încă îţi plouă în casă şi nu ştii clar de ce, şi a căror reparaţie cere timp şi migală. Microgăurile. Rămăşiţele de detaliu ale comunismului. Le văd de multe ori şi de multe ori mă tem că sunt, într-o oarecare măsură, şi în mine. Ele se manifestă în nenumărate forme, şi legãtura lor cu comunismul este, de multe ori, insesizabilă; ele există însă cu siguranţă în inconştientul colectiv şi se transmit inconştient din generaţie în generaţie. La fiecare generaţie se estompează, ca o ştampilă folosită de multe ori fără a reînnoi cerneala, şi sigur vor dispărea cândva, dar nu curând. Profesorul de istorie ne spunea în liceu: „România nu va scăpa cu adevărat de comunism până nu moare ultimul om născut înainte de revoluţie“.
Demnitatea umană
Ce înseamnă respectarea demnităţii umane? Un zâmbet arătat celui cu care vorbeşti, bunăvoinţă, empatie, încercarea de a-l ajuta, respectul faţă de persoana sa, fie că este casier la Billa sau profesor universitar. A-i arăta celuilalt cã îl percepi ca pe o persoană cu respect de sine, cu trăiri şi gânduri, dacă nu ca pe un prieten, măcar nu ca pe un duşman, dacă nu ca fiindu-ţi egal, măcar nu ca fiindu-ţi inferior.
În România, de la secretara facultăţii care joacă Solitaire partidă după partidă în timpul orelor de serviciu şi până la profesorul universitar, de la băiatul care sparge seminţe în faţa blocului până la doctor şi până la conductorul CFR, îmi este absolut clar că acest fundamental drept al omului la respectul de sine şi la linişte interioară lipseşte în foarte mare măsură. Îndrăznesc să spun că, în instituţiile de stat, chiar în proporţie de 90%.

Dacă are chef, secretara va refuza să te ajute cu orice treabă, oricât de mică, chiar dacă intră în atribuţiile ei. Poate chiar te va batjocori spunând „Nu am chef să lucrez azi pentru tine, vino mâine“ (citat real). Bine înfiptă în poziţia din care ştie că, practic, nu poate fi concediată niciodatã din pricina unui sistem putred, ea deţine puterea supremă, te are la degetul mic şi te striveşte fără pic de jenă. Răpirea demnităţii în forma sa pură.

Pentru mulţi profesori universitari, studentul este deseori echivalentul unui animal. El nu judecă, nu are păreri proprii – sau, dacă are, sunt greşite şi nu ar trebui sã le mai aibă –, tot ce-şi doreşte este să copieze şi să înhaţe o notã de 5, pentru ca apoi să se îmbete seară de seară în barul din campusul facultăţii. Asta e tot. De aceea, profesorul nu se va strădui să discearnă între studenţi, pentru că toţi intră în acelaşi tipar, drept pentru care nici nu au vreo demnitate de respectat.

Băiatul cu seminţele te va înjosi când vei trece pe lângă el, dintr-un motiv oarecare, după care va izbucni în hohote împreună cu tovarãşii lui de spart seminţe şi jucat table la scara blocului. El este cel mai şmecher, el deţine adevărul suprem şi siguranţa lui de sine nu cunoaşte margini. A fi singur în faţa unui grup hohotitor de aruncători de coji de seminţe este, cu siguranţă, un atentat la respectul de sine, chiar dacă într-o măsură redusă.
Doctorii din România, şi mai ales cei care sunt „mari profesori“, sunt, după cum ştim, pe cea mai înaltă treaptă a societăţii. Nicio altă slujbă nu ridică un om atât de mult pe un piedestal ca a fi doctor la noi în ţară. De fapt, demnitatea ne-o furăm singuri încă de la intrarea în cabinet, pentru că doar aşa ştim să ne arătam capul plecat în faţa cunoaşterii pe care o deţine doctorul. La sfârşitul consultaţiei, trebuie să nu uităm, bineînţeles, să-i strecurăm plicul în buzunar.

Conductorul CFR nu va face niciun anunţ când trenul plin de călători se opreşte două ore în câmp; ba mai mult, toţi conductorii – „naşii“ – şi impiegaţii care făceau până atunci ture prin tren, arătându-şi superioritatea poziţiei printr-un „Biletele la control!“ apăsat şi tare, vor dispărea în mod miraculos, ascunzându-şi repede neputinţa. Lăsaţi să aştepte nu se ştie unde, nu se ştie cât şi din ce cauză, călătorii vor începe să vehiculeze cauzele defecţiunii şi vor ajunge invariabil la aceeaşi concluzie: „S-au furat şinele!“.

Fiecare dintre aceste atitudini este un atentat mai mult sau mai puţin grav la demnitatea umană, sunt rămăşiţe de comunism. Sunt rămăşiţe dintr-o perioadă când omul era doar un pion în planul cincinal, intelectualul, o povară a societăţii şi muncitorul, adevăratul său pilon. Sunt rămăşiţe dintr-o perioadă când nu aveai multe opţiuni, primeai ce ţi se da şi „spuneai mersi“ cã ai găsit sau ai putut şi aia, fie că era vorba de „adidaşi de porc“, înlocuitor de cafea, desene bulgăreşti sau un concediu la Băile Felix. Omul de rând, cel care era la capătul care cere şi speră să primească, era supusul, cel fără onoare, fără demnitate, aflat la mila celui care oferă: vânzătorul, comerciantul, dictatorul cu patru clase. Omul de rând era, deci, la mila statului, care îi fura demnitatea în fiecare zi, încet şi chinuitor.

Astăzi, acest furt încă a rămas în fundalul societăţii, dar niciunde nu e atât de evident ca în instituţiile de stat. Pentru că omul, individual, poate fi relativ repede „spălat“ de câteva rămăşiţe de comunism; va păstra, poate, cămara plină de ulei şi făină, „să fie“, va continua să bage, complice, plicul în buzunarul doctorului şi al preotului, dar, sub influenţa unei societăţi noi, va reuşi, încet-încet, să-şi sufle la o parte rămăşiţele de comunism, ca pe un praf fin depus pe fiinţa sa. Pe o entitate atât de mare şi de puternică precum statul, însă, rămăşiţele nu sunt depuse la suprafaţă. Ele sunt bine închegate în însăşi construcţia acestui uriaş, se află în interiorul său ca nişte pietricele prinse în îmbinările unor plăci de granit. Şi vor rămâne acolo multă vreme, se vor măcina uşor cu mişcarea seculară a plăcilor şi vor dispărea, se vor preface în praf, doar când plăcile se vor îmbina strâns, formând un stat fără crăpături.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper