Publicistica „poetului sub acoperire“

Un articol de Constantin Coroiu

Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, al patrulea volum de Opere ale lui Emil Brumaru, este şi ultimul din seria de la Polirom, dacă ţinem seama şi de faptul că el, acest volum, rezervat „publicisticii“, se încheie cu un capitol de ample referinţe critice (107 pagini), extrase din cronicile şi comentariile ce i-au fost consacrate poetului de-a lungul a patru decenii şi jumătate, adică din 1969 şi până în prezent, de către cei mai importanţi critici, istorici literari, eseişti, dar şi de poeţi din toate generaţiile şi promoţiile. Reamintesc titlurile primelor trei din această impozantă ediţie de autor: Julien Ospitalierul, Submarinul erotic şi Cerşetorul de cafea. De notat că lui Emil Brumaru i-a mai apărut, în 2005, Opera poetică, I-III, la Editura Cartier din Chişinău. Şi aceea, tot o ediţie de autor.
Să cuprindă oare cele patru volume din seria de la Polirom (2009-2014) tot ce a scris Emil Brumaru? Chiar dacă nu, e lesne de apreciat că ceea ce eventual a rămas pe dinafară nu poate reprezenta ceva esenţial privind opera şi profilul autorului, unul dintre poeţii români contemporani de prim plan, de o originalitate care nu doar frapează, ci şi contrariază, iar pe unii pudibonzi sau îmbătrâniţi în rele îi scandalizează. Prefaţa acestui al patrulea volum, cu un titlu cam preţios, dar sugestiv – Poezie undercover –, semnată de Ioana Pârvulescu, este nu atât un text critic, analitic, cât mai ales o confesiune de cititor rafinat. Ideea e că publicistul Emil Brumaru este nimeni altul decât poetul Emil Brumaru „sub acoperire“. Şi într-adevăr, în toate cele trei cicluri ale volumului – două conţinând texte publicate în România literară şi Suplimentul de cultură, iar al treilea fiind Jurnalul de la Dolhasca, de fapt un fals jurnal din perioada de tinereţe, când Brumaru a funcţionat acolo ca medic – publicistul şi diaristul sunt „măşti“ ale aceleiaşi feţe: Poetul. Primul şi cel mai banal lucru ce se poate spune despre textele care au constituit substanţa rubricilor susţinute de-a lungul deceniilor în cele două publicaţii pomenite şi reunite acum în volum e că sunt poeme în proză. Ele fac, aşa-zicând, corp comun cu lirica autorului, dar şi cu notaţiile din Jurnalul de la Dolhasca, topos intrat în literatură, datorită lui Emil Brumaru, în chip de Rezervaţie Naturală de Îngeri. Vreau să spun că toate au aceleaşi teme şi obsesii şi acelaşi „parfum divin şi neruşinat…“. Citez la întâmplare: „Avea sânii albi, orbitori, navigând parcă prin aerul transparent al încăperii. Sta în picioare, cu faţa spre dânsul, dezbrăcată până la jumătate. Luă stetoscopul, o rugă să se întoarcă, lipi membrana rotundă de spatele ei, sub omoplaţi. La început nu desluşi nimic. Pe urmă auzi un foşnet dulce, îndepărtat, melodios şi tainic, promiţător de fericiri nepermise. Apăsă. Şi atunci, fără să ştie cum, se simţi învăluit de o muzică lentă, alveolară, din ce în ce mai împotmolită în surâsuri, dureros de naivă şi tandră. Închise ochii. Văzu pajişti cu bile rostogolite pe iarba umedă, atlase vechi, corăbii trufaşe, turnuri subţiri în amurg, struguri şi mingi. Străzi oblice coborau în pantă, case de care fusese îndrăgostit îl chemau, după-amiezi nesfârşite stagnau în pieţele mici. Asculta mereu, nesăţios, mişcând rar, cu evlavie, stetoscopul pe carnea fierbinte…“ (Stetoscopul detectivului Arthur).
În pagina cărţii, textele din aceste cicluri îşi revelă o surprinzătoare şi subtilă coerenţă. Dintr-o epistolă adresată lui Nicolae Manolescu, misivă pe care Emil Brumaru o include în ediţia de faţă la finalul secţiunii a doua, reiese că directorul României literare i-a reproşat la un moment dat inadecvarea la condiţia publicistică a unei rubrici periodice, faptul că textele sunt „fără cap şi coadă“ şi că semnatarul lor „a luat-o prin păpuşoaie“. Brumaru, la rândul său, îi răspunde printr-o prezumţie, altminteri generoasă, dar neconvingătoare în acest caz: „Cel care citeşte, printr-un minim efort, poate el însuşi închega textul, îl poate gândi cum vrea, îl poate chiar, enervat, rescrie, de ce nu?“. Da, numai că directorul revistei avea dreptate. Oricum, „tărăboaiele verbale“, cum zice Brumaru însuşi autoflagelându-se ironic, nu prea îşi au locul într-o revistă săptămânală, fie ea şi literară. În pagina de carte ele sunt receptate altfel, chiar dacă şi pe acest suport par uneori extravagante şi pot da cititorului o senzaţie de saturaţie provocată de „bulimia în ordinea limbajului“ pe care o constata I. Negoiţescu referitor la stilul lui Emil Brumaru.
Fără a face clasamente, ultima secţiune a acestui volum, adică Jurnalul de la Dolhasca –  aşa „tern, voit banal, voit vulgar, voit sadic“, cum îl denunţă Brumaru – mi se pare a fi cea dintâi, nu doar în ordinea producerii în timp a celor trei cicluri, pe care nu ştiu de ce autorul nu a respectat-o. În „jurnal“ întâlnim un Emil Brumaru mai auster. Notaţiile sună ca nişte respirări uimite, îndrăgostite, ale poetului şi intelectualului faţă cu universul domestic – „Mirosul ciudat pe care-l capătă camera când încep să scriu bine!“ –, dar şi înfiorate, uneori dureros, de fragilitatea vieţii şi infinitudinea lumii. Unele sunt demne de a figura într-o antologie de gen: „Interesant: ca să se suie pe casă, gazda şi-a pus două scări una lângă alta. Pentru a nu avea sentimentul de singurătate al unei scări în timpul coborârii sau urcatului? Sau, urmuzian, pe una suie, pe cealaltă se coboară?“ sau „Graţioasa cantonieră S., în pantaloni, bluză albă cu vestuţă albastră, stă cu spatele în uşa cantonului şi împleteşte accelerate“. Iată şi o însemnare cu o anumită semnificaţie privind universul-insulă al lui Emil Brumaru, cu expresia unuia dintre comentatorii săi, un univers în care lectura literaturii marilor scriitori ai lumii, cu deosebire titanii ruşi, constituie pentru el un drog dumnezeiesc, un viciu devorator: „Pe puştoaice le zăpăceşti cu Dostoievski, pe măritate, cu Cehov! Nu-i minunat?“. În linia spiritului ludic al lui Brumaru, aş observa că el, cu poezia sa, cu pasiunea şi vocaţia lui de admirabil şi prodigios scriitor de epistole, le zăpăceşte şi pe puştoaice, şi pe doamnele măritate…   Afirmat şi consacrat ca oniric, Emil Brumaru face figură cu totul aparte nu numai în literatura, ci şi în viaţa literară şi publicistică românească contemporană. Este o prezenţă carismatică şi esenţialmente tonifiantă, dincolo de aerul său hirsut şi parcă mereu plictisit. Un personaj eminamente antishow, care însă, uimitor, trece rampa. Autorii inteligenţi de interviuri şi realizatorii de programe radio sau TV ştiu că, avându-l invitat ori partener de dialog pe Brumaru, succesul este garantat.  În fine, n-aş putea spune câţi, dar în orice caz foarte puţini, dintre congenerii săi şi, în general, dintre poeţii contemporani sunt atât de prizaţi nu doar de scriitori şi critici din toate generaţiile, dar şi de cititori obişnuiţi, de toate vârstele şi de ambe sexe, iubitori de poezie şi, mai ales, fără idei preconcepute. Şi asta într-o vreme când poezia nu se mai citeşte ca acum câteva decenii şi nu se mai ascultă decât cel mult la ocazii sau la şezători mai degrabă intime, declarate însă triumfalist, de organizatori şi de participanţi, festivaluri.  Audienţa de care se bucură Emil Brumaru, una invidiabilă, nu se datoreşte, cum s-ar putea crede, doar erotismului pe care toată opera lui îl proclamă artistic. Citindu-l, ai sentimentul că te afli la izvoarele poeziei. Iar acest sentiment e cu atât mai puternic resimţit de cititorul experimentat. Cunosc oameni structural neaderenţi, dintr-un motiv sau altul, la literatura de tipul celei a lui Brumaru, care însă după ce au citit, de pildă, Submarinul erotic, se dau bătuţi şi recunosc că, erotizând, Brumaru transformă aproape tot ce atinge în poezie. Repetând un truism, el e mai mult decât un mare talent, e o natură.
Remarcabilă este receptarea critică de care a beneficiat Emil Brumaru pe parcursul evoluţiei sale, deşi el nu a avut şi nu are abilitatea, pe care o au mulţi confraţi ai săi, de a şi-o gestiona. Referinţele grupate în capitolul ce încheie ediţia de faţă sunt pe deplin probante. Nu a fost şi nu este însă scutit nici el de comodele formule-şablon. Comentatorii, constata Al. Cistelecan într-o cronică din 1979, s-au lăsat nu o dată înşelaţi de aparenta stereotipie a stilului său şi au căzut ei înşişi în stereotipie, încât “Emil Brumaru s-a consolat deja atât pentru încântarea, cât şi pentru condescendenţa cu care criticii, binedispuşi, l-au tratat, fixându-l de la bun început în raftul «minorilor sublimi»“. Venind mai aproape de momentul apariţiei acestei serii de Opere, citez o caracterizare aparţinând unui fin analist, Tudorel Urian: „Scandaloasă pentru unii, adulată de alţii, dătătoare de dulci visări voluptuos-erotice, literatura lui Emil Brumaru se naşte dintr-un melanj «imposibil» între inocenţă şi trivialitate, plăcere a rostirii vorbelor mustoase şi timiditate la nivelul acţiunii, prozodie tradiţionalistă şi lexic menit să şocheze spiritele pudibonde, nostalgie şi grotesc, puritate adolescentină şi transformare a frumuseţii feminine în înfricoşătoare forme planturoase“. În ce mă priveşte, subscriu la o afirmaţie a lui Mircea Iorgulescu: „Emil Brumaru este un poet cu mult mai profund decât se crede în mod obişnuit“. Un autor cu alură de clasic în viaţă, a cărui exegeză, cum aprecia şi Răzvan Voncu în comentariul la ediţia care îmi prilejuieşte aceste însemnări, a ajuns la momentul monografiilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper