Poporul, burta şi mintea lui

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Vremurile sunt haotice. Un nou război rece dintre Occident şi Rusia a fost reînviat din pubela istoriei. Se manifestă deocamdată sub forma declaraţiilor şi a acuzaţiilor solemne, a sancţiunilor reciproce, a înarmării discrete a Ucrainei de către Occident, a prezenţei ruseşti în estul separatist al Ucrainei şi a scenariilor halucinante despre intenţiile ultime ale lui Putin. La treisprezece ani după atentatele din 11 septembrie, Barack Obama a readus în actualitate din aceeaşi pubelă a istoriei „războiul împotriva terorismului“ justificându-l cu aceleaşi iluzii cu care, în martie 2003, George W. Bush lansa operaţiunea „Şoc şi Stupoare“ împotriva lui Saddam Hussein, convins că va fi o simplă formalitate. Strategia menită să evite pierderile de vieţi americane se declina în bombardamente chirurgicale asupra Bagdadului care ar fi urmat să deschidă drumul invaziei terestre şi al instaurării rapide a noii democraţii irakiene. Invazia a avut loc, dar realitatea s-a dovedit diferită şi azi e cu mult mai complicată. Pe atunci Obama găsea „stupid“ războiul predecesorului său. Strategia noului război pe care l-a început presupune, mai prudentă, bombardamente ale unor ţinte precise din Irak şi Siria, unde s-a instalat Statul islamic, dar fără desfăşurarea de trupe la sol. Rămâne de văzut în ce măsură bombardamentele vor salva Irakul şi câte victime „colaterale“ se vor aduna sub bombe.
Ofensiva antiteroristă va lua timp şi rezultatele ei depind în mare măsură de coalizarea reală a dictaturilor arabe, de Iran, de Turcia şi de Siria. Numeroşi experţi consideră că este vorba, de fapt, de o operaţiune de relaţii publice, cu doi ani înainte de sfârşitul mandatului lui Obama şi a sondajelor alarmante despre încrederea în acţiunile lui, destinată calmării temerilor de atentate şi a indignării populaţiei americane în urma decapitării a doi jurnalişti; a fost decapitat un al treilea prizonier, englez, şi islamiştii califatului mai deţin încă douăzeci de prizonieri occidentali. „O decizie absurdă şi periculoasă“, este opinia fostului ministru de Externe Dominique de Villepin care s-a împotrivit războiului din 2003 în numele Franţei. Nici Canada n-a participat la cruciada lui George W. Bush. Vremurile au evoluat de atunci spre mai mult haos şi Canada şi Franţa fac azi parte din noua coaliţie a noului război împotriva terorismului. Fără discursuri.
România a participat la războiul din Irak cu slugărnicia tradiţională şi cu entuziasmul specific al guvernanţilor naţiunilor mărunte şi amărâte care sunt luate în seamă de marile puteri ale momentului şi de interesele lor economice şi geostrategice. Ar fi fost dispusă, la fel de slugarnică şi de entuziastă, să-şi trimită mercenarii sau să i se încredinţeze o misiune oarecare şi în noua coaliţie, dar Europa, Statele Unite şi NATO au găsit de cuviinţă că ar fi mai utilă în celălalt război, războiul rece cu Rusia. În consecinţă, o nouă bază militară americană şi un comandament NATO vor fi, dacă n-au fost deja, instalate în ţară, şi în Fondul de sprijin pentru apărarea cibernetică a Ucrainei i s-a acordat rolul de naţiune-lider. Dispune astfel de răgazul de a-şi pregăti, conform moravurilor locale, alegerile prezidenţiale şi de a-şi alege preşedintele în noiembrie fără alte mari obligaţii internaţionale.
Pregătirile sunt în toi, sfătuitorii, americani bineînţeles, la treabă, candidaţii şi candidatele, o noutate în peisajul politic, şi-au anunţat şi s-au îmbrăcat în culorile de clovni în turneu şi schimbă amabilităţile care ascund insultele şi înjurăturile cuvenite, se adună semnăturile necesare oficializării, au loc primele adunări partizane, iar chestiunea seducerii electoratului devine de la o zi alta din ce în ce mai urgentă şi mai stresantă. Promisiunile au început să curgă, primele pomeni au fost făcute, altele mai substanţiale urmează, fiecare candidat îşi caută disperat segmentul de electorat care-l va vota cu ochii închişi. Consideraţiile cele mai diverse în funcţie de obligaţii şi de delir ideologic despre unul sau altul dintre candidaţi umplu paginile ziarelor şi animatorii, comentatorii şi invitaţii politici ai televiziunilor au luat în stăpânire poporul privitor şi cu drept de vot.
Există, totuşi, o problemă mai veche cu acest popor român căruia probabil i s-a acordat cu prea multă uşurinţă dreptul de a alege democratic, în cazul de faţă, preşedintele ţării. De la o alegere democratică la alta, de-a lungul ultimului, aproape sfert de secol, intelectualii oficiali şi comentatorii de oarecare anvergură au meditat serios la problema respectivă. Cum haosul vremurilor nu putea ocoli România lor dragă, ei au ajuns din nou la concluzia deprimantă că, atunci când nu e tembel şi nerecunoscător, poporul român e capricios, se teme din orice, crede în orice şi mintea îi trece în general prin burtă. Cel mai adesea în preajma sau cu ocazia alegerilor când, dacă nu votează cu picioarele, votează cu burta. Câteva texte alarmante au apărut deja, altele urmează, cu siguranţă. Pericolul ar fi mare, fiindcă nici unul dintre candidaţii pretinsei drepte nu va fi capabil să cumpere voturile cu sticlele de ulei, mălaiul, sarmalele, micii, mizilicurile şi promisiunile de ghiftuială viitoare pe care candidatul pretinsei stângi, baronii, primarii şi trepăduşii săi le vor împărţi nevoiaşilor, pensionarilor, celor doar cu studii elementare, ţăranilor, altfel zis poporului care nu contează şi, care, în definitiv, nici n-ar merita să fie întrebat pe cine crede el, acest popor mărunt, că trebuie să ajungă preşedinte.
Cei care sunt convinşi că ştiu cine ar trebui să fie ales în fruntea ţării pentru a nu le ştirbi privilegiile şi renumele nu sunt prea numeroşi, şi e regretabil sau e doar o eroare de parcurs dacă nu sunt întrebaţi şi nu sunt luaţi în seamă decât de amici şi de o mână de deştepţi, de dilematici, de cosmopoliţi, de ecologişti şi de biciclişti. Sosit de dincoace de Ocean, o sugestie formulată ca un apel patetic a găsit ecou favorabil la un brav şi imaculat reprezentant al intelectualităţii noastre iluministe şi vizionare care s-a grăbit sa-şi facă publică alegerea: una dintre cele două candidate a căror şansă e nulă. Nu blonda planturoasă, elanurile bărbăteşti târzii şi de nestăpânit l-ar fi purtat prea departe de impulsul iniţial, ci bruneta justiţiară. E de prevăzut ca şi alţii să i se alăture la fel de voioşi în această demonstraţie infantilă a virtuţilor democraţiei liberale în vremuri haotice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper