Politici pseudoştiinţifice

Un articol de George Neagoe

Florin S. Soare (coordonator), Politică şi societate în epoca Ceauşescu, Iaşi, Editura Polirom, 2014, 224 p.

 

Deşi pe foaia de titlu este indicat anul 2013, culegerea de studii adunate sub genericul Politică şi societate în epoca Ceauşescu  a apărut de câteva săptămâni, în 2014, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Avem în faţă o nouă confirmare a faptului că această structură guvernamentală îşi îndeplineşte cu maximum de eficienţă şi atenţie funcţiile şi misiunea socială. Tânărul cercetător Florin S. Soare (coautor al sintezei Politica pronatalistă a regimului Ceauşescu, Polirom, I–II, 2010–2011) a reuşit să armonizeze teme variate, dar supuse aceloraşi restricţii şi comandamente politice. Mi se pare o mostră de excelenţă intelectuală şi de încredere din partea IICCMER că le oferă specialiştilor în formare un mediu propice dezvoltării competenţelor.
Constat iar că opiniile corecte, aplicate şi nuanţate nu sunt neapărat influenţate de vârstă – de experienţa directă –, ci de lucrul în arhive şi de perspectiva detaşată asupra evenimentelor. Consultând scurtele date despre contributori, ne dăm seama că pot forma o generaţie de lucru, caracterizată de mărunte diferenţe. Departe de mine gândul de a intra în conflict cu persoanele aflate la vârsta a treia sau în pragul senectuţii. Numai că este evident că subiectivităţile istoriei trăite direct (ale memoriei) vor fi înlocuite cu moduri variate de analiză a trecutului. Poate cel mai evident dintre acestea ar fi noul biografism, aplicat cu predilecţie în lumea literară. Sunt deja notorii cărţile semnate de Oana Soare, George Ardeleanu sau Clara Mareş. Metoda presupune cercetarea, verificarea, reconstituirea şi construirea profilurilor psihice şi artistice pornind de la fondurile aflate la C.N.S.A.S. Desigur, aici discutăm şi despre filtrarea şi adecvarea informaţiilor şi la reconfigurarea noţiunii de destin, înţeles ca interacţiune între planul personal şi contextul sociopolitic. În plus, sunt binevenite câteva precauţii legate de relaţia între public şi privat.
Public şi privat
Până să ajung la subiectul central al preocupărilor mele din Politică şi societate în epoca Ceauşescu (scriitorii şi Securitatea), se cuvine insistat asupra ultimei probleme ridicate, care a afectat, în România, încrederea între cetăţeni. O abordare minuţioasă, pluralistă şi meritorie întâlnim în consideraţiile lui Florin S. Soare din Familia, căsătoria şi divorţul între ideologia comunistă şi pronatalism. Argumentele invocate reamintesc realitatea antiumană a administraţiei, în ciuda teremenilor conotaţi pozitiv de propagandă: „Însă ambele etape ale politicilor faţă de familie ale regimului comunist au ca element comun şi constant intruziunea în viaţa privată şi permanenta încercare de controlare şi modelare a acesteia, în conformitate cu obiectivele pe termen mediu şi lung ale conducerii politice. Este, de altfel, o politică falimentară, ce ignoră exact elementul central al său, familia. Este dificil de imaginat – şi experienţa a demonstrat-o pe deplin – că o familie poate fi constrânsă sau convinsă să procreeze. Singurul aspect rezonabil, în atare situaţie, este acela de a crea în jurul familiei un întreg cadru propice dezvoltării ei şi, în primul rând, crearea unui climat de securitate în care să-şi poate creşte şi educa unul sau mai mulţi copii“ (p. 158–159). Ipotezele de lucru ale tânărului istoric sunt valide pentru un întreg teritoriu de semnificaţii, care decurg din pretenţia lui Ceauşescu de a proiecta şi de a planifica până şi genetica. Rezultă de aici transformarea României de atunci într-un laborator de programare.
Promovarea „necesităţii“ în sectoarele asimilate oricărui tip de producţie asigura coeziunea între „socialismul ştiinţific“, „sistematizare“ şi „pronatalism“. Pun ghilimelele pentru a sublinia fractura între limbajul doctrinar şi aplicarea ideologiei. Reiese, şi din studiile redactate de Mihai Marin Olteanu (Legislaţie şi sistematizare urbană în România socialistă, 1965–1989), respectiv de Emilian Colceriu-Mihul (De la „marxism-leninism“ la „socialism ştiinţific“). Privind în profunzime, cei trei cercetători citaţi observă în mod independent contradicţia comunismului între practicarea unui discurs al modernităţii în condiţiile evidentei înclinaţii a liderului P.C.R. spre o mentalitate tradiţionalistă. Mai grav este că experimentele au degenerat în iraţionalizarea standardelor de viaţă, luate în derâdere de populaţie (vezi Manuela Marin, Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu între propagandă şi rezistenţă în România comunistă). Nu ştiu dacă hazul de necaz rămâne o modalitate de exprimare a umorului. L-aş încadra, mai degrabă, în categoria sarcasmului, în logica rezistenţei ca modalitate de subzistenţă, de adaptare la cele mai nocive condiţii, după cum indică Dumitru-Alin Savu, cel mai tânăr cercetător prezent în carte: „Aşadar, putem face câteva remarci: chiar dacă frica îi coagulează pe cetăţeni împotriva statului, tot ea conservă şi relaţia de conjuncţie dintre aceste două realităţi pentru a evita un conflict deschis. O tendinţă e supraestimare reciprocă şi deci de teamă reciprocă ţine statul şi societatea într-un echilibru relativ stabil“ (Umor şi politică în România comunistă: viaţa între râs şi frică, p. 220).
Tonuri literare
Revenind la tema scriitorii şi Securitatea, mă văd nevoit iarăşi să recomand ca o cercetare eficientă să evite colportajul. Trebuie înlăturată tendinţa de a prezenta dosarele în stil expozitiv, metodă care, în realitate, nu face altceva decât să continue strategiile serviciilor secrete comuniste. Istoria nu este nici o povestire atractivă, nici un colaj de citate. Prezentarea (exhaustivă!) a datelor nu cauţionează absenţa spiritului critic şi a interpretării. Ecaterina Pavel (Scriitorul oniric „securizat“: arhivele CNSAS) riscă, în pofida acribiei, să alcătuiască o dare de seamă despre Leonid Dimov, Daniel Turcea şi Dumitru Ţepeneag. Din punctul meu de vedere, este de dorit ca, după sondarea în amănunţime a evenimentelor consemnate, să ne ridicăm deasupra lor. Reducerea comentariilor până la suprimarea oricărei viziuni proprii îşi află explicaţia în asumarea unei rumori (nu rigori) a „obiectivităţii“. Bineînţeles că introducerea unghiului personal în studiu presupune riscul supralicitării. Dar menţinerea în zona de confort nu aduce decât rezultate mărunte. Clara Mareş (Între tipar şi sertar. Strategii şi opţiuni ale scriitorilor în anii ’80. Studiu de caz: Ion D. Sîrbu) dovedeşte cum, prin justa măsură, se poate derula o investigaţie de istorie literară, în care să fie evidenţiate legităţile sistemului politic şi impactul lor asupra comportamentului civic: „După 1964, pentru a împiedica intelectalii să se constituie într-o alternativă politică, Partidul Comunist Român recurge la două strategii: cointeresarea şi marginalizarea. Fiecare dintre aceste strategii este dublată de o supraveghere excesivă a tuturor, fie ei obedienţi sau recalcitranţi. Astfel, arhivele secrete păstrează sute de dosare de urmărire individuală pentru majoritatea scriitorilor români“ (p. 205).
Cred că trecând peste imperativul factologic,  măcar cinci întrebări îşi aşteaptă răspunsurile ample. Unde se află adevărata personalitate: în postura culturală sau în rapoartele informative, în filaje şi în comentariile ofiţerilor? Nu cumva nu există, în regimurile totalitare/ autoritariste/ paternaliste, opţiunea intimităţii? Confundau cei implicaţi atunci, la fel ca şi noi astăzi, duplicitatea cu o complicitate involuntară? În ce măsură fosta Securitate organiza biografiile pentru uzul intern al instituţiei sau pentru publicitatea (negativă)? Cine a slujit cu mai mult folos şi cu râvnă mai mare sistemul: informatorii sau membrii de Partid? Sunt dispute încă tărăgănate, din pricina lipsei de documentare riguroasă. Pentru ultima interogaţie, practica ne indică, deocamdată, orientarea cercetării către scriitorii prigoniţi şi deveniţi agenţi ai Securităţii în puşcării sau marginalizaţi de dictatură. În afară de Oana Soare (Pentru Dumitriu & Pentru Dumitriu) şi de Ioana Diaconescu (despre Dan Deşliu în Scriitori în arhivele C.N.S.A.S.) nu ştiu dacă altcineva s-a aplecat să pună reflectoarele asupra situaţiei pestriţe a unui autor oficial. Cauza ar fi, printre altele, prejudecata de a echivala rumoarea şi arţagul scriitoricesc cu impresiile lucrătorilor operativi ai Securităţii despre favoriţii regimului.
Închei semnalând din nou inteligenţa IICCMER de a oferi, în Politică şi societate în epoca Ceauşescu, şansa ca pluralismul să însemne, în spaţiul public, moderaţie şi toleranţă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper