O pasionantă carte de memorialistică

Un articol de Ion Buzaşi

Ion Dumitrescu, Aşa i-am cunoscut, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

 

O plăcută coincidenţă a făcut, ca îndată după ce am citit în revista Cultura (nr. 23, din 3 iulie, 2014) articolul mâhnit şi ironic al lui Nicolae Gheran, De la muzeu la cârciumă, despre iminenta evacuare a aşezământului cultural ctitorit de Perpessicius, să primesc o scrisoare de la dl. Ion Dumitrescu, preşedintele actual al aşezământului cultural „I.C. Brătianu“ pomenit în acel articol ca un iubitor de cultură, care propunea o soluţie salvatoare pentru Muzeul Literaturii Române, propunere care nu i-a sensibilizat defel pe edilii bucureşteni.
La câteva zile scrisoarea a fost urmată de un colet de cărţi: o monografie Traian Vuia şi această carte de memorialistică, acum ediţia a II-a, Aşa i-am cunoscut. Memorialistica este, aşa cum se ştie, unul din izvoarele principale ale istoriei literare. Atunci când este făcută cu sinceritate, talent şi pasiune, ea se apropie de literatură. Este şi cazul acestor pagini memorialistice adunate de Ion Dumitrescu sub titlul Aşa i-am cunoscut. Autorul nu este literat, este jurist de profesie, dar aşa cum ne mărturiseşte, în îndelungata sa viaţă s-a apropiat „de mulţi oameni de artă şi cultură“. Prin natura profesiunii sale, unor scriitori şi artişti le-a oferit asistenţă juridică, pe alţii i-a întâlnit la simpozioane literare şi vernisaje de expoziţie. Cartea este expresia bucuriei că a cunoscut asemenea oameni, nu persoane, ci personalităţi: „Numai în momentul în care o persoană înfăptuieşte o operă pusă în slujba colectivităţii – aşa cum citează autorul pe unul din cei evocaţi – devine personalitate“. Sunt vreo douăzeci de scriitori şi artişti evocaţi. Pe unii i-a cunoscut personal, şi acestea sunt cele mai interesante, pe alţii, din paginile scrise de ei sau despre ei – aceste memorii au, inevitabil, un caracter didactic şi folosesc această apreciere nu în sens peiorativ, ci pentru a arăta dominanta acestor evocări – caracterul lor informativ.
Fiecărui scriitor (pictor sau artist), Ion Dumitrescu îi creionează un portret biografic – cu repere esenţiale ale vieţii şi activităţii. Dacă în cazul unor scriitori precum Nichifor Crainic, Petru Dumitriu, Radu Tudoran, Ionel şi Păstorel Teodoreanu ele sunt cunoscute, sunt totuşi necesare ca elemente de compoziţie ale evocării împrejurărilor în care au fost cunoscuţi aceşti scriitori. În cazul altora, şi aceştia sunt cei mai mulţi, aceste „contribuţii biografice“ sunt pagini ce îmbogăţesc istoria literaturii române, pentru că sunt „scriitori uitaţi“ ignoraţi chiar de tratatele şi studiile de specialitate. Dintre aceştia, o adevărată „restituire literară“ constituie cele patru capitole consacrate lui Sandu Tzigara Samurcaş: Om de mare sensibilitate şi cultură, Sandu Tzigara Samurcaş şi Rabindranath Tagore, Apropiat al Palatului regal şi In memoriam. Puţini ştiu că la mijlocul deceniului şase al secolului trecut, Sandu Tzigara Samurcaş iniţia întâlniri cu scriitori. La una din aceste întâlniri la care participau Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Marcel Romanescu ş.a. a fost invitat şi poetul Ion Barbu. Întâlnirea a fost rememorată mai târziu de către poetul Necuvintelor, dar pentru că evocarea este uşor deformată prin omisiune (Nichita Stănescu spunea că poemele citite au fost calificate de către Ion Barbu ca poezii ermetice), Sandu Tzigara Samurcaş evocă întâlnirea cu mai multă aplicare la adevăr: „Pentru respectarea adevărului şi pentru istoria literară subliniez că afirmaţiile lui Nichita Stănescu, reluate apoi şi de alţi comentatori literari, sunt total inexacte. Ion Barbu nu numai că a fost total contrariat şi nemulţumit de ceea ce a ascultat, dar a declarat răspicat că nu a înţeles nimic şi ceea ce nu înţelege nu poate să admire şi, în încheiere, într-o stare de iritare în care nu-l mai văzusem, le-a spus tinerilor pe un ton de admonestare: «Dacă voi credeţi că aceasta este poezia, vă înşelaţi amarnic», apoi şi-a luat bastonul şi a părăsit ostentativ încăperea, fără măcar să mai salute“ (p.79). La fel, pot fi considerate restituiri literare şi contribuţii biografice paginile despre Mihai Tican–Rumano, Ion Ojog, unchiul scriitoarei Rodica Ojog–Braşoveanu, autoare de romane poliţiste, supranumită, „Agata Christie a României“, Dumitru Iov, Mihai Moşandrei ş.a.
O constantă preocupare a lui Ion Dumitrescu este explicarea pseudonimelor adoptate de scriitori şi în această privinţă cartea sa este o utilă completare a Dicţionarului de pseudonime de Mihail Straje. Aceste explicaţii provin din convorbirile cu scriitorii sau cu cei apropiaţi lor: Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Radu Tudoran, iar unele împrejurări în care a fost adoptat pseudonimul capătă o notă de pitoresc evocator, ca în cazul scriitorului-peregrin Mihai Tican-Rumano: „Stăpân pe limba spaniolă, din Argentina, Tican se îndreaptă către Spania pe care o simţea mai aproape de ţara sa şi mai acasă. Se legase de un anumit sat, în care revenea din când în când din preumblările sale. La fiecare apariţie, de la un capăt la altul al satului, copiii de a căror simpatie se bucura strigau cât îi ţinea gura: «ha venido rumano!» (a venit românul). De la strigătele acestor copii şi-a adăugat el la numele Mihai Tican, vocabula Rumano, nume sub care s-a făcut mai târziu cunoscut ca gazetar şi scriitor“ (p. 150).
Farmecul aducerilor aminte este potenţat de istorisirea unor anecdote care constituie, de asemenea, o completare la Istoria anecdotică a literaturii române de Florentin Popescu sau la Amintirile deghizate ale lui Ov. S. Crohmălniceanu, Între Corso şi Capşa de Vlaicu Bârna, Turnul Babel de Neagu Rădulescu ş.a. La acestea se adaugă unele replici memorabile: Şerban  Cioculescu despre poezia română: „este un loto, pui cuvânt lângă cuvânt şi poezia e gata“; Ionel Brătianu, inginer de profesie, întrebat de Iorga ce caută în politică, răspunde: „Măsura, Domnule Profesor, măsura“.
Ion Dumitrescu este un pasionat colecţionar de opere de artă – îndeosebi picturi, dar şi cărţi, manuscrise şi scrisori. Pentru că există o neclaritate în accepţiunea acestui cuvânt (G. Călinescu îi ironiza pe nedrept într-un articol pe colecţionari), Ion Dumitrescu îşi expune propria sa opinie despre colecţionari: „Pentru mine, colecţionarul nu este – cum adesea se crede – un strângător împins de avariţie, împins de avuţie, ci un împătimit de frumos, un salvator de la dispariţie a unor rarităţi pe lângă care alţii trec nepăsători şi un ins care face din colecţia sa un instrument de instruire şi de înălţare, a sa şi a altora, pe trepte superioare de spiritualitate“ (p. 159). Judecată din această perspectivă, Yvonne Pallady nu este, propriu vorbind, colecţionar de artă, pentru că, dobândind prin moştenire o seamă de valori, nu a făcut altceva „decât să le valorifice pentru a-şi asigura un standard superior de viaţă“ (p. 160). Din perspectiva adevăraţilor colecţionari sunt elogiate şi descrise amănunţit câteva „aşezăminte“ culturale: Fundaţia Universitară „Carol I“, Aşezământul cultural „Ion C. Brătianu“, Aşezământul cultural „Ion
I. C. Brătianu“ (al cărui preşedinte este în prezent, după decesul Doamnei Ioana Brătianu, fiica istoricului şi omului politic Gheorghe I. Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet), Aşezământul de artă şi cultură religioasă „Maia-Catargi“, Casa memorială „Cezar Petrescu“, cu numeroase volume de proză din literatura română şi universală, multe primite cu dedicaţie. (Şerban Cioculescu spunea că autorul romanului Întunecare e cel mai mare cititor de proză dintre scriitorii români, aşa cum în poezie cel mai mare cititor este Ion Pillat), Casa memorială „George Topîrceanu“ din Nămăeşti-Muscel, Colecţia de artă „Ion Minulescu“, Muzeul Ceasului din Ploieşti, cu o caldă evocare a profesorului Nicolae Simache, ctitorul acestui muzeu.
Alte pagini ies din tiparul celor intitulate „aşa i-am cunoscut“, dar sunt la fel, dacă nu şi mai captivante: Miţa Biciclista, sintagmă adeseori utilizată în necunoştinţă de cauză, pare un fragment dintr-un roman de senzaţie, iar biografia aventuroasă a lui Ionel Brătianu şi legătura sa erotică cu Maria Moruzi, nora lui Alexandru Ioan Cuza, din care s-a născut Gheorghe I. Brătianu, viitorul istoric şi om politic, ne duce cu gândul la paginile evocărilor din Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Elogiul unor personalităţi contemporane, actorul Ion Jugureanu, fala Teatrului Dramatic din Braşov – şi al învăţătorului bănăţean Gheorghe Beg, model de dascăl sătesc, un fel de Domnu’ Trandafir al zilelor noastre, arată că evocările lui Ion Dumitrescu au o rază largă de cuprindere, stând sub semnul statornicei preţuiri a artei şi culturii. În ele citim un îndemn pentru tinerii cititori cărora li se adresează această carte îndeosebi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper