Nana Torie

Un articol de RALUCA PENU TOMESCU

Are ochii vii şi o expresie poznaşă, nana Torie, dar se mişcă mai greu pentru că frigul şi umezeala îndurate în tinereţe îi provoacă acum dureri mari. S-a născut în Nistoreşti (un cătun aflat foarte aproape de Necrileşti), în 1937.

Opt fraţi au fost la părinţi (fără a socoti pe cel care a murit de mic): şapte fete şi mezinul, un ficior. Casa părintească fusese ridicată după tiparul tradiţional mocănesc: din lemn, cu două odăi (cărora în graiul local li se spune căşi). Sub acelaşi acoperiş locuiau două gazde: într-o casă, <cameră> şedeau părinţii nanei Torie împreună cu copiii lor, iar în cealaltă casă un unchi al nanei împreună cu mama lui (bunica nanei). Copiii dormeau direct pe jos (casa avea podiéle – în acele vremuri începuseră oamenii să-şi podească odăile). Nu aveau strujácuri <saltele umplute cu paie>: îşi aşterneau câte o haină şi dormeau pe ea. Când şi-a făcut unchiul nanei casă, a luat-o şi pe bunica – prin urmare, copiii au mai dormit de-atunci şi în odaia care fusese a unchiului.
Erau mulţi şi mâncarea era puţină. Aveau ei vreo cincisprezece-douăzeci de oi şi câte o vacă-două, dar nu tăiau animale: vindeau mieii şi viţeii, altminteri n-ar fi avut bani ca să cumpere bucátiele <cerealele> necesare (grânele pe care le cultivau şi ei, ca toţi mocanii, nu le erau îndeajuns). Prin urmare mâncau carne numai iarna, când tăiau porcul; în restul zilelor anului făceau de obicei câte o mămăligă mare, la care câteodată nu aveau lapte (când au vacile viţei, oamenii nu le mulg) – dar când aveau, puneau blidul în dricu căsîî <mijlocul odăii> şi se aşezau, spune nana, roată tăţi; tăţi binie pe lângă, şî mâncam; da’ atâta iereá die bun!
Nana Torie a făcut patru clase de şcoală – pe atunci de regulă nu se învăţa mai mult întrucât pentru asta trebuia mers la Mogoş, la Benic sau la Alba Iulia, ceea ce însemna cheltuială (în vremuri de sărăcie şi de foamete), dar mai cu seamă însemna lipsirea gospodăriilor, şi aşa sărmane, de principala sursă de hrană: animalele – pentru că cei care le păzeau (până când se căsătoreau) erau copiii şi adolescenţii. La foametea din 1947 nana Torie avea zece ani; tatăl dânsei făcea cărbuni şi îi vindea la târg, dar cu banii obţinuţi abia putea cumpăra câte o mierţă de bucátie – de care dânsul nici nu se atingea, ca să mănânce copiii. Ei mai mâncau lapte, n-au răbdat; dar alţii au răbdat: mâncau oamenii şi urzici, şi buruieni. La şcoală, nana Torie îi dădea mămăligă cu brânză unei colege care era orfană de tată; erau săraci, dar colega era şi mai săracă.
De la vârsta de treisprezece ani, nana Torie a început să meargă cu tatăl dânsei şi cu sora mai mare la sécere la ţară, aşa cum făceau mai toţi locuitorii comunei (care pe ei înşişi se socotesc mocani şi mocane şi numesc ţară şesul de dincolo de muntele lor, iar pe cei care locuiesc acolo îi numesc ţărani). Pentru munca lor la sécere  erau plătiţi cu bucátie (grâu frumos, de ţară – nu ca al lor, crescut cu soare puţin şi în pământ de munte, neroditor). Tatăl fetelor lega spicele, iar cele două surori secerau din zori şi până când se întuneca. După secerat li se umflau mâinile, se făceau ca bãniţăle <baniţele> – noaptea le ţineau în tărâţe umezite, care le mai trăjeau umflăturile. Se întorceau de acolo tot aşa cum se şi duceau: pe jos, cale de vreo douăzeci de kilometri; grâul câştigat mergea în căruţă, dar pe ei nu-i putea trage calul (pe care se ducea tatăl lor să-l aducă, după seceriş).
Avea vreo paisprezece sau cincisprezece ani nana Torie când a luat-o tatăl dânsei la pădure, a cărei exploatare începuse de câţiva ani, aşadar era nevoie de muncitori. Nana Torie era singura fată acolo – în rest erau numai bărbaţi, pentru că munca era istovitoare. Tăiau lemne cu şiriézu’ (un fierăstrău lung acţionat de doi oameni, din ambele capete). Apoi clădiáu lemnele în forma unor „snopi” mari, cu înălţimea de un metru (numiţi métri sau stéri) pe care îi legau cu drodu <sârmă> şi îi duceau în spinare, pe un fel de targă cărată de câte doi oameni, o distanţă mare – până în locul de unde le dădeau drumul la vale pe un fel de tobogan-jgheab (numit cănál), uns cu parafină ca să alunece lemnele. Adesea mai şi sereau lemnele de pe cănál şi oamenii erau nevoiţi să le pună la loc. Erau foarte grele lemnele, zice nana Torie: élea mă omora. Dómnie, atâta am cărat la ele!… Timp de un an a fost încontinuu la pădure – chiar şi iarna, la tăiat lemne.
După aceea a început să ducă lemne la târg, să le vândă: dus-întors erau trei zile de mers – pe jos, pe lângă căruţă. Apoi a muncit la drum, că se făcea drum – săpa cu lopata. Muncea şi acasă nana Torie: iarna se puneau cu toatele la tors, cele trei-patru surori mai mari împreună cu mama lor; torceau la lampa cu petrol în fiecare seară, până la Crăciun – ba uneori chiar şi după aceea. Până la cununie nana a purtat haine din pânză de cânepă; erau aspre, uneori ghiorau <zgâriau>.
S-a măritat la 18 ani cu un băiat din Necrileşti, care a lucrat şi el la pădure; se cunoşteau de mai demult, de la jocul de duminică. A fost şi nana Torie la jocuri: şi în Necrileşti şî Pintre Galde <satul Întregalde>; dar numai până la asfinţitul soarelui, când, zice nana, trebea să şii <să fii> acasă – că die nu, nie prăpădia mama. După căsătorie a născut patru copii – pe toţi acasă, singură, fără niciun ajutor; însă bărbatul dânsei se afla acolo. Primul copil i-a murit când avea doar şase săptămâni; ceilalţi, doi băieţi şi o fată, i-au trăit.
Locuiau într-o casă cu pământ pe jos; abia după ce li s-au născut tustrei copiii şi-au construit o alta. De când s-a măritat i-a fost viaţa mai uşoară: nu mai erau atâţia oameni de hrănit, în familie. Dar la sécere la ţară a continuat să se ducă; a secerat şi holdele lor (lanurile de grâu) – că aveau şi ei, semănat pe coaste, grâu pentru ei şi ovăs pentru animale. Când trebuia să meargă la fân sau la sécere îşi lua fata (în vârstă cam de un an) într-o straiţă mare (aşa cum făceau multe mocane cu copii mici), în care o-nvăţase să se bage singură; o lua pe umăr şi mergea cu ea, departe – de la biserică la deal, pe coastă, cam doi kilometri, ducând şi mâncare. La sécere punea fata printre snopchi <snopi> – nu departe, că îi era frică de şãrchi <şerpi>. Şi acum sunt şerpi, prin ierburi – mai mult vipere, dar nu ştie să fi muşcat vreodată pe cineva.
A ţesut, după ce s-a măritat, covoară alesă-n diéştie <degete>, chindiéie <ştergare>, lipidiéie <cearşafuri>, străiţi, dăsáji, măsăríţă <feţe de masă>, ţoale <pături groase> – de toate. Zi şi noapte a ţesut, noaptea la lampa cu petrol; le vindea, că aveau nevoie de bani – erau şi femei care nu ţeseau, ci cumpărau. Bărbatul dânsei avea salariu; dumnealui a lucrat şi la drum, şi la pădure – după care a lucrat ca turnător la cuptoare într-o fabrică din Alba, dar era praf mare acolo şi n-a mai putut sta. A mai fost angajat doi-trei ani la oi, la colectiv – pe la satele de prin ţară, că acolo s-a făcut colectiv: la Ţălna, la Bucerdea.
Nu mai duce nana lipsă de nimic acum, dar viaţa grea trăită atâta amar de vreme se cunoaşte după durerile de picioare pe care le încearcă. Locuieşte cu unul dintre fii, cu fiica dumneaei şi cu familia acesteia într-o casă mare, cu ziduri portocalii – unde nana Torie nu poate pune foi die părétie <scoarţe> pentru că nu se pot bate cuie în pereţii placaţi cu rigips.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper