Lucy – extazul „mamei natură“

Un articol de Claudia Cojocariu

Cu riscul de a distorsiona, în limita bunului-simţ, discursul critic, mergând pe filiera tradiţională de a adula (sau, până într-un anume punct, de a fetişiza) actorii înainte de toate, adică de regizor şi de produsul finit, trebuie remarcată cosmogonia rolurilor recente ale lui Scarlett Johansson, trecută ca printr-un şnur de regenerare metafizico-tehnologică şi devenită supererou/ femme fatale. Eliminând filmele în care Johansson chiar este un supererou (fără alte implicaţii decât cele de ordin moral – lupta împotriva răului), aceasta ajunge, în cele din urmă, prin rolurile din Under the skin şi Lucy, care îmi par că merg mână-n mână, la o evoluţie mai specială, sau mai bine spus, la un soi de profunzime care pretinde a o înnobila drept „mama natură“, desigur, una raportată la rigorile vremii. Exemplul din Under the skin, un film speculativ a cărei apartenenţă la genul sci-fi nu este bătută-n cuie, o arată pe Scarlett în toată splendoarea sa de femme fatale  care parcurge un traseu sinuos de autoexplorare, trecând de la obiectificare la metamorfoză şi, apoi, la o formulă apropiată de renaştere/demascare. Dar procesul merge invers în cazul celor două filme menţionate asta pentru că de la Lucy porneşte totul, fiind un film care-i atribuie titulatura de protagonistă cu acte în regulă, cu super-puteri (tratate, vom vedea, în cheie metaforică), creată de nimeni-altul, Luc Besson. Fetişul lui Besson – glorificarea femeii pe post de supererou – poate fi regăsit şi în cel mai recent lungmetraj al său, la fel de impregnat în rigoarea americănească de tip blockbuster.
Totuşi, Lucy, conform fişei de personaj este o protagonistă mai activă şi mai fictivă, mergând pe firul procesului de obiectificare a actriţei şi de reliefare a faptului că până şi actorii mai celebri (ca celelalte actriţe care au enunţat răsunător, de-a lungul timpului, fetişul sau, mai bine spus, una dintre tematicile recurente ale lui Besson la nivel de „story“) se pot mula pe roluri de supererou. Vom observa cu precădere prototipul femeii inspirate din benzile desenate pe care ni-l va propune Luc Besson, cu tente masculine, un fel de Wonder Woman, care ajunge în timp să fie cât mai feminină, adică să se apropie treptat de ceva matern, dătător de viaţă. În cazul lui Lucy, o tânără în vârstă de 25 de ani, studentă în Taipei, se ajunge să îi fie implementate aceste super-puteri, cu alte cuvinte, ea nu escaladează munţi pentru a îndeplini un scop, ci este aleasă, fără a avea cea mai mică vină, să poarte pe umerii ei povara lumii. Crescendoul puterilor atinge cote maxime în 2014 din perspectiva lui Besson; aici nu mai e vorba de remodelare, de reindividualizare a unui prototip care luptă (împotriva cuiva), de instruire şi de repetiţie, aici totul se bagă şi se scoate cu niţel CGI şi stropi de sci-fi, deloc atipici pentru universul regizorului, dar, în general, destul de nocivi. O mână de oameni din Taiwan (aparent, de la asiatici pornesc toate nenorocirile din lume) o răpesc pe Lucy şi încapsulează în abdomenul ei o pungă cu nişte „droguri“ foarte puternice, sub denumirea de CPH4, cu scopul de a o trimite acasă şi de a le vinde în întreaga lume. Dar, în urma unor lovituri în abdomen, punga se sparge şi o jumătate din cantitate se împrăştie şi se dizolvă cu rapiditate în sângele protagonistei, astfel, luând naştere un nou prototip (de femeie). Lucy cea nouă este persoana cea mai conştientă şi capabilă în măsura în care conştiinţa poate fi explicată ca avantajul/dezavantajul de a avea o activitate cerebrală sută la sută, aceasta căpătând puteri paranormale, fizice şi mentale, şi un ritm de absorbţie al informaţiilor incredibil de rapid. Lucy nu mai aleargă dincoace şi dincolo, nu îi omoară „cu sânge rece“ pe toţi cei care au formatat-o, ea nu mai are scopul ăsta, nu mai trăieşte ca să ucidă, ci trăieşte pentru că îşi aude sângele cum şiroieşte prin tot corpul, cum oasele se izbesc în urma mişcărilor, cum atingerile părinţilor de acum zece ani încă se menţin vii. Scopul ei final e de a cunoaşte şi de a transmite mai departe cunoaşterea ei.
De altfel, filmul lui Besson încetează a mai fi despre o protagonistă cu astfel de puteri speciale în momentul în care inserează în plan paralel o altă poveste, sau, mai bine spus, un soi de discurs educativ, care-l are în vedere pe profesorul/profetul Norman (Morgan Freeman) în toiul unei conferinţe despre evoluţie/revoluţie şi despre natura umană. Inserarea celui de-al doilea plan devine un soi de povaţă atent aleasă (drogul în sine duce la 100% activitate cerebrală, la o conştiinţă quasi-magică a tot ceea ce se întâmplă, adică la o conştiinţă a materiei), pe post de luare-aminte, de regăsire a scopului existenţei umane (în măsura în care aceştia îşi folosesc, săracii, doar 10% din neuroni). Povaţa şcolărească a lui Besson apare, în primă instanţă, ca o încercare profundă (dar comică), printr-un montaj analitic în care imagini de tip National Geographic sunt alternate cu imagini cu Lucy. Comicul nu mai apare ca la Fritz Lang care alterna imaginea unor femei cu cea a unor găini, dar persistă prin mesajul care ne atenţionează (ca un fel de nota bene pentru oamenii „competenţi“) că Lucy va cădea în ghearele pradei. Bineînţeles că imaginile respective se repetă de-a lungul filmului, făcând parte, mai întâi, din ansamblul conferinţei susţinute de grăitorul profesor, şi, în al doilea rând, ca tapet moralizator care induce patetismul şi accentuează scopul filmului/protagonistei: de a refuza ignoranţa, de a primi cunoaşterea.
Filmul lui Besson este, în speţă, un blockbuster de vară, şi analizat din această perspectivă nu are niciun declic – avem un scenariu care a trecut peste scenele de acţiune nesemnificative şi s-a concentrat pe punctele de intrigă, avem continuări şi nu neapărat finalizări la nivel de conflicte, avem morale şi înduioşări echilibrate, avem o femeie frumoasă cu puteri (speciale) şi avem maşini cu viteză care aproape că raşchetează întreg oraşul. Cu toate acestea, privind cu melancolie la celelalte blockbustere de tip super woman ale lui Besson (La femme Nikita, Léon şi The Fifth Element), Lucy înclină către o dezamăgire în măsura în care nu poate sta în aceeaşi balanţă cu un film francez cu o eroină bad-ass, cu imaginea cool a copilei devenită hitman, nici măcar cu sci-fi-ul kitschos devenit cult. Există o scenă în care Lucy, aflându-se în plin regres fiziologic (cu dinţi şi piele şi degete şi ochi care intră într-un soi de reacţie chimică şi se fac praf şi pulbere), mai ronţăie o bună cantitate de droguri pentru a-şi reveni, pentru a mai spera la puţină „imortalitate“. Ei bine, secvenţa este alegorică pentru sforţările lui Besson cu acest film; tapetul este un pic umflat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper