Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu) şi indignarea anti-comunistă

Un articol de ALEXANDRU MATEI

Pe marginea unei polemici

„Mai degrabă fericirea – dacă prin absurd am putea-o exprima în cuvinte – s-ar traduce în formula: «clipă, vino!». Fiindcă starea de febrilitate spirituală maximă, de exaltare emoţională, se produce în aşteptarea momentului mare. A momentului pe care l-am suprasaturat cu aspiraţia noastră dezlănţuită spre fericire. (…) Momentul aşteptat, clipa propriu-zisă, căreia Goethe se gândea că i-am putea cere să rămână, este de obicei inferioară celei ce o precede. Oricât ar fi de plăcută – şi poate avea virtuţi reale, – nu se va putea ridica niciodată până la înălţimea unde o plasase închipuirea noastră înfierbântată (…).“

I
Ceea ce mă interesează în acest pasaj nu este, dacă vreţi să vorbim aşa, mesajul. Eu nu scriu ca să salvez lumea, nu scriu dintr-un simţ înnăscut al dreptăţii şi nu mă aşez în amvonul invizibil în care stă irefutabilul. Am citat acest pasaj pentru că face să vorbească un anume stil: o grijă pentru frază care trădează fetişizarea literarului; un vocabular atent selecţionat pentru a putea fi validat moral, dar şi estetic, din perspectiva criteriului autenticităţii unei trăiri intense, dar deloc nude; pedala apăsată pe simţirea eului, atât cât să apară ca o producţie cel puţin în parte spontană. Acest pasaj îi aparţine lui Dumitru Popescu-Dumnezeu şi, în bine şi-n rău, el realizează, prin scriitură, o sensibilitate care este cea a României urbane post-staliniste şi care nu-şi va atinge apogeul decât după executarea tiranului, în anii 1990. Istoria României ceauşiste nu este una de fapte şi nici doar una de experienţe traumatice, ci şi – cu atât mai greu de urmărit – una de stil. Aşa după cum ştii imediat când intri într-un restaurant dacă e „comunist“ sau nu, sau după cum recunoşti un clip din anii ’80, ’90, 2000, există un stil, independent de opţiunile politice conştiente ale enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi dintre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni, atunci când vine vorba de stil – şi deci de simţire – nici nu mai contează. Şi, ca să nu uit să remarc în treacăt, acest stil nu are nimic „stângist“. Întrebat de Bernard-Henri Lévy, în 1977, dacă se simte „de stânga“, Barthes răspunde: „da, cu condiţia să înţelegem stânga nu ca pe o idee ci ca pe o sensibilitate obstinată“. Aşa că, revin: eu nu scriu aici ceva explicit politic (de stânga), ci încerc să vorbesc cumva la stânga.
În urmă cu câteva săptămâni – bune, deja – România literară a găzduit un eseu prelung al celui mai intelectual dintre membrii CPEx, Dumitru Popescu, personaj central al culturii oficiale a anilor 1960-70, închis în 1990 în al doilea lot CPEx, eliberat după vreo doi ani şi în continuare foarte harnic scriitor. Lăudat între alţii chiar de criticul en titre al României literare, Cosmin Ciotloş, conform vechiului adagiu estetic care separă omul şi opera, distincţie făcută celebră de Proust în Contre Sainte-Beuve, Dumitru Popescu i-a pus pe cap lui Nicolae Manolescu câteva voci ale societăţii civile din partea ei onorabilă (poetul Radu Vancu este cel care a comentat şi, astfel, diseminat eseul în cauză). Redacţia s-a făcut mică şi a tăcut, după care a publicat un drept la replică al unui fost deţinut politic.
Despre trecut, numai de bine. Aşa după cum toată lumea crede cã triada sfântă a memoriei comuniste (închisoare – cenzură – foame/frig) a acoperit uniform o jumătate de secol, cei care cred că ştiu cine e Dumitru Popescu îi enumeră funcţiile, îi decupează figura din prezidiul şedinţelor prezentate în filmul lui Ujică, cu ochelari fumurii, îşi amintesc de el ca de un zelator al „cultului“ şi gata.
Că nu era pentru prima dată când revista găzduia texte semnate de intelectualul comunist n-are prea mare importanţă. E drept, acum e vorba despre un eseu de patru pagini de ziar. Prea puţini se întreabă cum Dumitru Popescu poate fi încă publicat în România post-2006, şi încă de acest campion al liberalismului moderat care este Nicolae Manolescu (îl elogiază ca atare Ioan Stanomir). Să citim: „Filosofia lui Marx şi Engels are forţa şi adevărul geniului. (…) Avem nevoie de filosofi mari, de filosofi demiurgi. (…) Lupta revoluţionară, întotdeauna plină de greutăţi, de riscuri şi de primejdii, are nevoie de titani ai convingerilor, de oameni cu idei mai tari ca simţul comodităţii şi conformismului. (…) Asemenea oameni fac să strălucească ideile, le încarcă de pasiune, învolburează viaţa cotidiană care altfel poate începe să curgă molcom, ţin aprinsă obsesia luminilor mari care nu te lasă să aţipeşti, aţâţă focurile visului frumos şi jarul voinţei mulţimilor“. În sfârşit, ceva mai la vale este citat Dostoievski, ai cărui Demoni „demonstrează cu o cutremurătoare şi izbitor de actuală forţă de convingere tragedia rolului de executant“. Ce vreau să spun? În primul rând, că în acelaşi discurs stau fraze care pot figura în cărţi ale „rezistenţei prin cultură“ şi altele care fac parte din panoplia unui militantism romantic, unul în care nimeni nu mai credea în 1973, când apar rândurile pe care le citez.
„Patimi… patimi… patimi… Lumea e plină de patimi. Spiritul se zvârcoleşte de multă vreme în spasmuri, e cuprins de convulsii – şi în toate acestea, biet nebun, găseşte plăcere.“ Există în acest discurs un exhibiţionism literar care nu are de-a face deloc cu propaganda vetustă din presa vremii, sau cel puţin cu cea care urmează să domine autoritar în următorii ani. Dimpotrivă.

Aicea este ţara mea. Felul în care simţim depinde foarte mult de acel set de valori afective – dacă pot îndrăzni oximoronul – pe care le-a încurajat regimul Ceauşescu. Există, mi se pare, o superbă autarhie a afirmaţiilor, în fragmentul de sus şi-n cel de jos, aceea a discursului literar, cel în care a crescut şi a scris Nicolae Manolescu. Sigur, dacă ţinem la nuanţe, există în eseurile lui Dumitru Popescu câteva manevre demonstrativ „la stânga“, dar cred că în cazul ăsta nuanţa e, aşa cum îi şade bine, secundară. Dumitru Popescu vorbeşte o limbă care îşi revendică literaritatea ca pe un blazon de suveranitate, iar apelul la autenticitate nu-i decât o retorică narcisică a celui căruia îi pare bine că este şi se miră că este, în sfârşit, cumva, „stăpân în ţara lui“ şi, desigur, maestru al propriei limbi, pe care o şlefuieşte şi-o pune după în vitrina absolut transparentă a expresiei literare.

II
În al doilea rând, ar fi important de rezolvat problema cheii de interpretare a afirmaţiilor lui Dumitru Popescu din eseul publicat în România literară. Lucrurile sunt simple: Dumitru Popescu a fost unul dintre cei care au crezut în acel Ceauşescu din august 1968 şi a fost dispus să-i ierte derapajele autoritariste de după, cel puţin până în clipa în care a crezut că nu mai are ce face. Aici el se înşeală, cred. Acesta este punctul orb care-i subordonează lui Dumitru Popescu toate judecăţile şi care în final îi subminează credibilitatea, indiferent de justeţea unor poziţii care se cade să îi fie recunoscute. Textul lui Dumitru Popescu poate fi deja citit pe internet şi, printre afirmaţii, se pot afla următoarele: „În regimul trecut apologia socială, propaganda politică nu puteau fi nici măcar contrazise, ceea ce astăzi se face cu prisosinţă în cadrul libertăţii de expresie care, alături de iniţiativa privată, reprezintă marele şi realul câştig al românilor după 1989“. E greu să nu fii de acord cu această comparaţie. Mi se pare, vorbind foarte serios, una dintre cele mai lucide priviri asupra democraţiei româneşti.
Apologia sa, însă, cea a unui comunism românesc „bun“, merită cercetată în măsura în care discursul pe care ea îl apără nu a fost nici unul minor, nici numaidecât opresiv şi nici nu este străin unei anumite mentalităţi culturale din care îşi trage seva, de pildă, o anume perspectivă asupra rolului literaturii naţionale în formarea unui individ. Deşi evidenţiat pe vremea lui Dej, Dumitru Popescu este vârful de lance al comunismului românesc din perioada deschiderii, diferit de cel de dinainte mai ales prin valoarea conferită factorului naţional în dezvoltarea unei republici socialiste capabilă să iasă din sfera de influenţă a imperiilor. Este epoca în care apare aşa-numita generaţie 60 – iar discursul naţional mediatizat de pe la începutul anilor 1960 este cel care îi permite să se impună: să impună nişte nume între care cel al lui Nicolae Manolescu nu este cel mai mic. Criticul are 23 de ani când publică primul articol în Contemporanul, unul de supunere faţă de regim, care îi va permite apoi să devină rapid, prin inteligenţă, intuiţie şi curiozitate ceea ce ştim cu toţii că a fost. Dumitru Popescu era mai vârstnic cu zece ani decât Nicolae Manolescu, lucra ca director la AGERPRES şi urma să devină redactor-şef la Scânteia în cea mai fastă perioadă a cotidianului. Cine citeşte, de pildă, volumul de eseuri Ieşirea din labirint (1973), din care am citat, găseşte texte care au în centru nu doar o morală comunistă idealistă, o utopie de secol romantic – pentru care Dumitru Popescu este tot atât de vinovat precum înapoierea în care se găsea cultura română, fapt atât de evident astăzi, în 2014 –, dar mai ales obsesia emancipării de sub mâna de fier sovietică. Orice – şi aici e miza: orice! – era mai bine decât Brejnev, iar acest orice a fost o dictatură personală tot mai autistă şi mai perversă în efecte. Cu ochii mereu înspre frontiera de Est, închişi pe de altă parte tot mai etanş între propriile graniţe, am rămas prizonierii unei sensibilităţi patetice pe care o susţineau tot mai puţine practici ale vieţii cotidiene.
Vorbim aici despre un complex cultural, pradă căruia îi căzuse şi Ceauşescu – sigur, într-o manifestare cu imprint personal – dar şi mulţi alţi intelectuali români. Numai că Noica, de pildă, nu visa la o republică populată de douãzeci de milioane de cititori de Platon şi Aristotel, ci la un areopag. Lui îi era suficientă o vilă la Păltiniş, ţigări, cafea şi imaginea Nadiei Comăneci. În schimb, Ceauşescu voia Casa Republicii, Dumitru Popescu voia să fie portavocea teoretică a Casei Republicii, Păunescu avea stadioane pline. Ana Blandiana voia un public tăcut şi o salbă de suflete pure. Ecaterina Oproiu voia un divertisment cool – dac-ar fi existat termenul – dar formator de gust. Antiamericanismul lui Paler era tot o utopie highbrow. Până şi Nichita Stănescu, cooptat în 1976 printre membrii prezidiului Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din calcul, din lehamite sau din convingere, părea să susţină în felul acesta eforturile realizării unui brand cultural românesc. N-am uitat că deţinutul politic Radu Filipescu citea din Adrian Păunescu, că Tudor Gheorghe revărsa Acolo este ţara mea pe bulevardul Nicolae Bălcescu, între Piaţa Unirii şi Universitate, pe 22 decembrie 1989 (vezi Videograme dintr-o revoluţie, filmul lui Ujică şi Farocki din 1992).
Dacă vorbim despre istorie în termeni de afecte – a se vedea cartea lui Peter N. Stearns, American cool. Constructing a Twenty-Century Emotional Style (1994) –, atunci istoria ceauşismului românesc continuă şi azi: cu această sensibilitate avem de lucrat.

Un comentariu pentru “Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu) şi indignarea anti-comunistă”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper