Întru evanescenţă

Un articol de Octavian Mihalcea

Marian Drăghici, Lumină, încet, Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 115 p.

 

Într-o pseudo-prefaţă lirică a cărţii lui Marian Drăghici, lumină, încet (Tracus Arte, Bucureşti, 2013), printre adieri hieratice şi acute obiectivări din proximitatea durerii, irumpe, la nivel oniric, textul poetic. Odată, toate poemele visate păreau a fiinţa pe teritoriile excelenţei, până la instaurarea acelei irepresibile „tabula rasa”, la ieşirea de sub tutela lui Oneiros. Rememorările au o stranietate estetică. Nostalgia, nedisimulată, pătrunde întru evanescenţă. Ipostaza auctorială se conjugă cu figuri din „tempi passati” (pot fi recunoscuţi Marcel Proust şi Martha Bibescu), ceea ce generează un halou afin fluidei suprarealităţi: „eram, existam eu şi marea/ măsurându-ne din priviri/ (Marcel: mă intersează deosebit de mult/ cum îmbătrânesc chipurile)/ într-o singurătate din ce în ce mai stranie şi apăsătoare,/ aşa am intrat în ea îmbrăcat, am parcurs-o/ până a doua zi către seară/ când ajunsese pe malul dimpotrivă/ unde iată stau şi aştept (hallali hallali:/ arie de corn de vânătoare/ de obicei vesteşte că cerbul este încolţit)/ aşezat pe o bancă la trei-patru paşi de colţul/ unei străzi al cărei nume îmi scapă hallali hallali”. Impresionează statura paradigmatică a mării: „ceva în genul acesta/ m-am ridicat în sfârşit, am dat colţul/ şi deodată îmi apăru în faţă,/ verticală,/ marea”. Aceasta, în timp ce excesive dizarmonii marchează aventurile mundane, apăsări, mari apăsări care fac să vibreze chiar şi legile sângelui. Devine tuşantă forţa de a concentra fiorul poetic: „lumină, cât ai aprinde/ un pai pe ape”. Imaginea „păhăruţului” ia abisale valori metafizice. Incursiunile vitale sunt supuse regimului meandric. În discursul poetic intervin considerabile transfigurări, unele livreşti, altele profund determinate de contingenţă, pentru edificarea unui filon ideatic cu marcantă individualitate. Constatăm discrete, chiar sfioase depăşiri ale temporalităţii ce-şi dovedise neviabilitatea în raport cu fastul şi fineţea caracteristice  lirismului: „am plecat, era timpul inconsistenţă tunătoare/ pănă şi uşilor trântite cândva în urma mea/ le-am cerut iertare,/ până şi clopoţelului de la intrare// era într-adevăr timpul –/ o zi-nsorită, oarecare/ cu flori de stepă pe masă.// un fel de căinţă mă încearcă acum (nu regretul)/ o căinţă melodioasă, îmbietoare/ cum ai vedea când focuri dau pe mare/ un ins mergând în stepă/ să râdă singur,/ să culeagă flori de stepă”. Idealul se revelează printre faldurile crepusculului inspirator, vegheat mereu, spectral, de nimbul morţii. Diafanul luminii are în el persistenţa stării de provizorat. Perspectiva sfârşitului generează un paradoxal echilibru având la bază, totuşi, durerea: „astfel îmi fu dat,/ să întâlnesc într-un septembrie oarecare/ pricina morţii mele/ şi să fiu liniştit cu ea ca plopul cu zbaterea/ frunzei sale”. Regimul cromatic de iarnă caracterizează selenarele introspectări ale poetului. Rezistă legătura cu divinitatea: „cât priveşte poetul,/ după o noapte albă el scrie:/ ceea ce persistă/ este un sentiment verde iarna –/ sentimentul de iarnă. şi:/ sunt fericit, Dumnezeu mi-a dat de lucru./ Dumnezeu, nu omul”. Iată şi o inedită „fotografie” a morţii: „moartea/ cu ochii săi violeţi/ lăsându-şi pe umărul meu greutatea/ de verde papagal bătrânicios,/ făcându-şi pe umărul meu veacul şi găinaţii/ înainte de-a trece marea –// dacă un verde papagal bătrânicios/ cu ochii săi violeţi/ este în stare să treacă marea”. Ample tribulaţii nocturne destabilizează „lucrurile” şi „sângele din febra liniştii”. Starea poetică, în directă relaţie cu Thanatos, concentrează paradoxuri de multe ori luminoase: „ei bine, pentru poet/ fiecare vers,/ fiecare poem mare şi adevărat/ declanşează/ şocul unei scurte morţi instantanee.// câte poeme,/ câte versuri mari şi adevărate/ în viaţa unui poet,/ atâtea/ morţi/ bruşte,/ succesive.// în jurul capului său aura neagră/ din/ moarte-n/ moarte/ se/ albeşte cu timpul// şi într-o zi luminează ca luna plină/ deasupra străzii Năbucului.// căci gloria morţii intens focalizată/ îi conferă vieţii prin reflex/ un caracter/ (pentru poet)/ sacru.// e mesajul lui./ e scăparea”. Poezia posedă o natură supremă, la fel ca iubirea, ca moartea. Exotice reprezentări din zodia suprarealităţii ţin locul mult aşteptatelor evadări. Perimetrul boemei conţine toate aceste „măşti” ce flanează prin viaţă. Sintagma „harrum”, cu incontestabilă valoare mantrică, are un special ton ascendent, ceea ce presupune şi evidenţa rupturii la nivel ontologic: „vino în somn cu o pernă pe faţă/ eşti îngerul,/ eşti de bună seamă sfârşitul”. Omniprezenţa „florilor de stepă” orientează mereu gândul spre orizontul marilor plecări. Multiple tonuri, atât ludice cât şi ironice, punctează lirismul lui Marian Drăghici. Flash-uri impresionante, purtătoare de complexe universuri, urmează legile suferinţei: „vâsc auriu al vieţii mele, putere de a bea/ până la capăt acest pahar/ în care a scuipat deja moartea.// vers după vers poem după poem/ imprimate pe creier, în gând./ mari porţiuni din scoarţă sunt arse, scurt –/ circuitate / nici bălării nu mai cresc,/ nici rămureaua de scaiete/ nu se despoaie/ în roua lăuntrică.// la autopsie în craniul meu se va găsi/ (dacă se va găsi)/ o moară mică neagră arsă din temelii”.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper